ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 190/2025

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea de ședință din 13.06.2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare formulată de A. împotriva doamnelor judecător B. și C., membre în completul C3 RPICIV; a respins, ca nefondată, cererea de recuzare împotriva doamnei judecător D., membră a aceluiași complet.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., petentul A..

Recurentul a arătat că raționamentul completului desemnat cu soluționarea cererii de recuzare este nelegal, întrucât în mod greșit s-a reținut că doamna judecător în raport cu care a fost respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare nu a fost membru în completul de judecată 2 recurs în dosarul nr. x/2018.

Încheierea interlocutorie din 07 februarie 2022 a fost pronunțată de completul 2 recurs în dosarul nr. x/2018, în componența: președinte E., judecător D., judecător F..

Întrucât prin această încheiere instanța a respins excepția nulității recursului, menționând că urmează să analizeze recursul ulterior, este clar că completul de judecată 2 recurs, încă de la acea dată, avea planul făcut, deoarece, dacă a găsit ceva nelegal, trebuia să soluționeze recursul de la acel termen.

Mai mult, doamna judecător față de care a fost respinsă cererea sa recuzare pleacă de la completul 2 recurs și formează completul 3 recurs, pentru a bloca toate cererile de recuzare, în condițiile în care își spusese părerea în dosar.

Doamna judecător F., care a făcut parte din completul 2 recurs pentru solutionarea dosarului nr. x/2018 și a pronunțat încheierea interlocutorie din 07 februarie 2022, când a fost pusă în situația să-și spună o nouă părere în dosarul nr. x/2018, s-a abținut.

Recurentul învederează că Înalta Curte, prin încheierea nr. 113 din 25 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a admis cererea de abținere a doamnei judecător F., pe motiv că a pronunțat încheieri interlocutorii (între care și încheierea din 07 februarie 2022) în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București.

Prin urmare, se impune admiterea recursului, anularea încheierii atacate și a tuturor încheierilor și deciziilor pronunțate în recurs în dosarul nr. x/2018, cu consecința repartizării dosarului la un alt complet de judecată, cu reluarea judecății de la momentul imparțialității completului de judecată.

În cadrul memoriului de recurs, petentul a formulat, cu titlu prealabil, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 53 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 41 și art. 50 C. proc. civ., precum și o cerere de sesizare a Înaltei Curți pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, pentru a lămuri dispozițiile art. 41 raportat la art. 50 și art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul a depus apoi la dosar memorii distincte privind aceste solicitări, dezvoltând-o pe fiecare în parte, după cum urmează:

- Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 53 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 41 și art. 50 C. proc. civ., petentul a reiterat motivele de recurs împotriva încheierii de ședință din 13.06.2024 și a arătat că reglementarea dată termenului de recurs prin dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul de judecată a cererii de recuzare în două trepte și principiul imparțialității obiective.

Având în vedere că hotărârea primei instanțe, cea care judecă cererea de recuzare, este întotdeauna dată cu nerespectarea principiului imparțialității obiective, rezultă că, în realitate, există doar un singur grad de jurisdicție care îndeplinește exigențele dreptului la un proces echitabil, și anume recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare.

Primul nivel de jurisdicție este inutil și inefectiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, pentru că nu respectă o cerință esențială a acestuia și, în consecință, este contrar art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție, întrucât judecători din completul 3 recurs, care judecă cererea de recuzare a completului 2 recurs, au pronunțat încheieri interlocutorii în completul 2 recurs.

Astfel, pentru un proces echitabil, instanța superioară trebuie să poată analiza, înainte de comunicarea hotărârii definitive în recurs, motivele de incompatibilitate absolută cu privire la încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare și să se pronunțe în acest sens, iar recursul pe recuzare să nu mai fie respins, ca prematur formulat.

Dacă ar exista motive de incompatibilitate absolută cu privire la instanța care a soluționat cererea de recuzare, întrucât nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) cu privire la pronunțarea încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, să se poată formula și depune recurs în termen de 5 de la comunicarea încheierii, iar nu să se aștepte pentru cazurile și motivele de incompatibilitate absolută până la comunicarea hotărârii definitive pronunțe în recurs.

Deci, în caz de incompatibilitate absolută cu privire la încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată în recurs, cauza (recurs împotriva recuzării) să fie soluționată în paralel de două instanțe (instanța de recurs pe fond și instanța de recurs pe recuzare).

Recurentul a învederat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare, respectiv textul art. 53 alin. (1) C. proc. civ. are legătură cu cauza, este în vigoare, nu a fost declarat neconstituțional și contravine dispozițiilor art. 41, art. 50 și art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

- Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, pentru a lămuri dispozițiile art. 41 raportat la art. 50 și art. 53 alin. (1) C. proc. civ., petentul a expus, din nou, întreaga situație și motivare din cadrul memoriului de recurs îndreptat împotriva încheierii din 13.06.2024 și a arătat că, în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost schimbată în mod nelegal, de 5 ori, componența completului de judecată 2 recurs, fapt care l-a determinat să formuleze cereri de recuzare în acest sens.

Recurentul a învederat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 C. proc. civ., respectiv există o cauză în curs de judecată, aceasta se află în recurs, chestiunea de drept enunțată este nouă și nu face problema unui recurs în interesul legii în curs de soluționare ori a unei sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, solicită Înaltei Curți, în cadrul procedurii judiciare menționate, să se pronunțe în sensul dacă judecătorul care a pronunțat încheieri interlocutorii în recurs poate să facă parte din completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare, dacă își poate evalua direct sau indirect încheierile interlocutorii pronunțate în recurs până la acel moment, respectiv dacă pentru motive de nulitate absolută a încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, recursul împotriva încheierii să poată fi soluționat independent de soluția pe fondul recursului, în termen de 5 zile de la comunicarea deciziei de soluționare a recursului.

În temeiul art. 520 alin. (2) C. proc. civ., recurentul solicită suspendarea judecății până la pronunțarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în sensul celor solicitate.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere, iar prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părți, la 22.01.2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

i. În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 și art. 50 din același cod:

Dispozițiile contestate în speță, sub aspectul neconstituționalității, respectiv art. 41 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că "judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs", cele ale art. 50 alin. (1) din același cod dispun că "abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține. Dispozițiile art. 47 alin. (4) rămân aplicabile", în timp ce dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că: "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

În ceea ce privește normele constituționale, în raport cu care se solicită a se constata neconstituționalitatea dispozițiilor criticate, se reține că acestea au următorul conținut: art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală - "părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil" -, respectiv art. 124 alin. (2) din Constituție - "justiția este unică, imparțială și egală pentru toți."

Asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările ulterioare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Analizând condiția ca normele vizate de excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei se constată că, prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul a solicitat, în principal, admiterea recursului, în sensul admiterii cererii de recuzare respinse de curtea de apel prin încheierea din 13 iunie 2024.

În acest context procesual, se reține că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 și art. 50 din același cod a fost invocată de parte în fața unei instanțe judecătorești, în speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, și vizează o dispoziție dintr-o lege în vigoare – C. proc. civ.

Constată, totodată, că excepția în cauză are ca obiect o prevedere legală care are legătură cu cauza, întrucât, prin dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă, se statuează că, în materia recuzării, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, iar când hotărârea este definitivă, încheierea va fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Or, în cauză, prin raportul de admisibilitate în principiu, s-a reținut că recursul este prematur formulat în raport cu dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., care statuează expres că atunci când hotărârea este definitivă, încheierea va fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri, dat fiind că pricina în care a fost pronunțată încheierea recurată nu era soluționată, prin hotărâre definitivă, la momentul declarării recursului, situație regăsită inclusiv la momentul pronunțării prezentei decizii.

De asemenea, se reține că dispozițiile legale indicate la momentul invocării excepției de neconstituționalitate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pentru argumentele expuse, se constată că sunt îndeplinite în cauză, în mod cumulativ, condițiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și se impune sesizarea Curții Constituționale.

Opinia Înaltei Curți cu privire la excepția de neconstituționalitate:

În speță, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 și art. 50 din același cod, fiind nemulțumit de faptul că, în materia recuzării, în dosarele aflate în recurs, încheierile prin care se respinge recuzarea se atacă în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii prin care s-a soluționat cauza, considerând necesar ca legiuitorul să permită ca o instanță să soluționeze recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare independent de momentul soluționării fondului litigiului.

Însă, în situația în care cererea de recuzare a fost respinsă, încheierea poate fi atacată de părți odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza sau separat, cu recurs, în cazul în care hotărârea asupra cauzei este definitivă, potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Tot astfel, dacă instanța de control judiciar constată că cererea de recuzare a fost în mod greșit respinsă, reface toate actele de procedură și dovezile administrate la prima instanță sau, după caz, casează hotărârea dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile art. 53 alin. (3) C. proc. civ.

Prin această reglementare cu privire la calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a avut în vedere, pe de o parte, evitarea tergiversării, prin exercitarea abuzivă a căii de atac și soluționarea cu celeritate a cauzelor, iar pe de altă parte, asigurarea dreptului părții la un recurs efectiv, în scopul soluționării cauzei sale de o instanță imparțială, aceasta fiind rațiunea legiuitorului, care a stabilit că termenul de recurs nu curge de la data pronunțării încheierii de recuzare, ci de la comunicarea hotărârii asupra fondului.

Drept urmare, pronunțarea soluției în cauză după soluționarea cererii de recuzare, precum și stabilirea termenului de recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, sub aspectul curgerii și al duratei, țin de opțiunea legiuitorului, având în vedere situația specifică a procedurii recuzării, dispozițiile legale fiind precise și previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia.

Se reține că, potrivit Constituției, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora.

În acest sens, Înalta Curte opinează că dispozițiile criticate nu încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudența sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează, principial, în art. 129, că "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", iar art. 126 alin. (2) prevede că, "prin lege", se stabilesc competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată.

Totodată, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituțională a statuat că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Prin urmare, accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură.

Așadar, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței de control constitutional, legiuitorul, prin reglementările criticate, nu a restrâns accesul liber la justiție sau dreptul la un proces echitabil, ci a instituit un climat de ordine, indispensabil exercitării, în condiții optime, a acestor drepturi constituționale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură a preveni eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății.

Cum, în prezenta cauză, petentul are acces la calea de atac împotriva soluției de respingere a cererii de recuzare în condițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., care provoacă o nouă judecată asupra cererii de recuzare, Înalta Curte apreciază că nu sunt încălcate dispozițiile constituționale invocate de petent.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite cererea petentului și va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 și art. 50 din același cod.

ii. În ceea ce privește cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru a lămuri dispozițiile art. 41 raportat la art. 50 și art. 53 alin. (1) C. proc. civ.:

Potrivit dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Rezultă, așadar, din conținutul normativ al prevederilor citate anterior că titularul unei asemenea sesizări nu poate fi decât completul de judecată, care ar avea o dificultate în privința interpretării unei chestiuni de drept, care, prin gradul său de dificultate, precum și prin potențialul de practică neunitară, ar face susceptibilă declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

În acest sens dispun și prevederile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac."

Dat fiind conținutul normativ al textelor legale anterior menționate, care stabilesc modalitatea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă că recurentul nu poate fi titularul unei asemenea solicitări, iar cum Înalta Curte nu consideră chestiunea de drept pusă în discuție ca fiind neclară, imprecisă, cu un potențial de dificultate și de interpretare neunitară, de natură a impune activarea mecanismului de unificare reglementat de art. 519 și urm. C. proc. civ., va respinge cererea formulată, în acest sens, de către recurent.

iii. În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii din 13 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018:

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

Textul legal anterior citat instituie condiții speciale privind calea de atac împotriva încheierii de respingere a recuzării, și anume, aceasta poate fi atacată numai de către părți și doar odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.

În speță, petentul supune căii extraordinare de atac a recursului o încheiere prin care a fost anulată, ca netimbrată, cererea de recuzare îndreptată împotriva a doi dintre membrii completului de judecată învestit cu soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât G. împotriva deciziei civile nr. 3284A/16.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, respectiv respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare îndreptată împotriva celui de-al treilea membru al aceluiași complet de judecată.

Din verificările efectuate în cauză, se constată că la data declarării căii extraordinare de atac a recursului, respectiv 29 iulie 2024, cauza nu era încă soluționată, judecata fiind suspendată, prin încheierea din 20 mai 2024, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, judecata nefiind reluată, și, implicit, cauza nefiind soluționată nici până la data pronunțării prezentei decizii.

Având în vedere cele constatate, prezenta cale de atac, deși prevăzută de lege, nu este deschisă părților decât la finalul judecății, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza ori în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive de soluționare a pricinii.

Drept urmare, cum, în speță, recursul declarat împotriva încheierii atacate a fost promovat anterior soluționării recursului ce face obiect al dosarului în cadrul căruia a fost formulată cererea de recuzare, în raport cu dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., prezenta cale de atac apare, ca fiind prematur formulată.

Or, principiul legalității căilor de atac, prevăzut de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune tocmai că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 53 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca prematur, recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea formulată de recurentul A..

Sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 41 și art. 50 din același cod.

Respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată de recurentul A..

Anulează recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 13 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.