ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1278/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 737/C725 aprilie 2012, Tribunalul Bihor a declinat, în favoarea Tribunalului Alba, cererea prin care reclamanta A. solicitase instanței ca, în contradictoriu cu pârâta B., să constate nulitatea absolută a contractului de întreținere autentificat sub nr. x din 28 decembrie 2006 al C., actului adițional nr. x la acest contract și actului adițional nr. x, autentificat sub nr. x/28 ianuarie 2011 al D., cu repunerea părților în situația anterioară, constatând că, nefiind indicat un loc al executării obligației, domiciliul întreținutei se afla în București, iar cel al întreținătoarei în Alba Iulia, în momentul încheierii celui dintâi, iar în cele ulterioare, ambele în Alba Iulia, devin aplicabile dispozițiile art. 10 C. proc. civ., niciuna din locațiile, fie a încheierii contractului, fie a executării, fie a domiciliului părților, neaflându-se în raza de competență a Tribunalului Bihor, aceasta revine tribunalului indicat.

Prin încheierea nr. 7127 din 20 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei s-a strămutat la Tribunalul Vâlcea, fiind păstrate actele de procedură îndeplinite.

Întrucât, paralel, înregistrată sub nr. x/2012, Tribunalului Alba îi fusese adresată o cerere prin care aceeași reclamantă, în contradictoriu cu aceeași pârâtă, solicitase constatarea nulității acelorași contracte și acte adiționale de întreținere, a cărei judecată fusese strămutată prin încheierea nr. 4319 din 1 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2012, la Tribunalul Timiș, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite, Tribunalul Vâlcea, prin încheierea din 8 octombrie 2012, a constatat excepția de litispendență, dispunând reunirea pricinilor, urmare a constatării că este cea dintâi instanță învestită, respectiv Tribunalul Bihor, de la care, cum s-a arătat, dosarul a fost retransmis.

La 9 ianuarie 2013, în dosarul nr. x/2012 (numărul sub care cea dintâi cerere s-a înregistrat la Tribunalul Bihor), pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat a se constata că, prin actele a căror nulitate s-a invocat, i s-a transmis și dreptul de proprietate asupra unor acțiuni asupra patrimoniilor S.C. E. și F..

Prin sentința civilă nr. 613 din 30 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2012, la care, astfel, fusese conexat și dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Alba, a respins atât acțiunea, cât și cererea reconvențională.

În motivare, s-a reținut în fapt că reclamanta invocă drept motive de nulitate absolută a celor trei acte prin care s-au transmis bunuri către pârâtă, faptul că aceste bunuri s-ar fi aflat în litigiu, că actele sunt contrare bunelor moravuri, că pârâta are calitate de avocat, făcându-se deci cesionar de drepturi litigioase, că lipsește caracterul aleatoriu în ceea ce privește obligația întreținătoarei pârâte, frauda la lege, cauza ilicită, scopul speculativ, lipsa cauzei întreținătorului întrucât înstrăinătoarea nu era proprietara bunurilor, lipsa consimțământului înstrăinătoarei datorată bolii și vârstei înaintate și, pentru cele două adiționale, lipsa caracterului aleatoriu în ce privește obligația întreținutei G..

Asupra acestora, din probatoriul administrat, tribunalul a reținut că pârâta și defuncta se aflau, atât anterior perfectării celor trei acte, cât și ulterior, în relații apropiate, cea dintâi acordând întreținere defunctei, concretizată în multiple prestații atât de natură materială, cât și de natură psihologică, așa cum în mod expres în contract s-a trecut a se constitui cauza actului.

S-a mai avut în vedere faptul că defuncta se afla în nevoie și a solicitat ajutorul reclamantei atât cu prilejul înmormântării celor doi fii ai săi, cât și după survenirea acestor evenimente, reclamanta neîncercând niciun fel de apropiere față de cea care era bunica sa.

În ceea ce privește consimțământul exprimat de către înstrăinătoare, s-a constatat că el nu poate fi prezumat a fi fost afectat pur și simplu de vârsta înaintată, câtă vreme procesele cognitive s-au constatat personal de către notar a fi păstrate.

Legat de caracterul litigios al drepturilor, instanța a constatat că intenția transmisiunii a fost aceea ca defuncta să-și asigure un trai corespunzător până la sfârșitul vieții, iar nu să transmită dreptul litigios, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 1309 C. civ.

De altfel, arată instanța, în cauză nu a fost încălcată o interdicție legală, întrucât actul nu a fost încheiat cu pârâta în calitatea sa de avocat, ci în virtutea relațiilor apropiate ale părților actului, de altfel, drepturile asupra unora dintre bunuri aflate în litigii căzând în competența unor alte instanțe decât în circumscripția în care avocatul își desfășoară activitatea, respectiv în cea a Curții de Apel Oradea, iar nu a Curții de Apel Alba Iulia.

Legat de lipsa caracterului aleatoriu, s-a arătat că obligația debitorului întreținerii depinde nu numai de durata incertă a vieții creditorului, ci și de alte nevoi zilnice și alți factori ce pot influența întinderea prestațiilor, or, întreținerea a fost prestată timp de 5 ani până la survenirea decesului.

Motivul de nulitate constând în lipsa cauzei contractului s-a constatat și el că nu există întrucât, pentru a-și forma voința juridică de a înstrăina, defuncta G. a avut în vedere nevoia sa concretă de a obține ajutor și companie în perioada de bătrânețe, rămânând singură după decesul celor doi fii ai săi.

Așadar, nu s-a dovedit, așa cum prevăd dispozițiile art. 967 C. civ., o lipsă a cauzei.

În privința fraudării legii, reclamanta a invocat evingerea dispozițiilor imperative ale statutului profesiei de avocat.

Or, instanța a constatat că, la încheierea contractelor, defuncta nu a fost reprezentată de către avocat, ci a participat direct, stând în nume propriu la procedurile notariale, contractele neavând în vedere calitatea de avocat a pârâtei, ci pe cea de persoană apropiată autoarei, în aceeași calitate acesteia fiindu-i încredințat mandatul de reprezentare prin procură specială pentru cauzele privind succesiunea fiului defunctei, H., decedat la 6 ianuarie 2006.

Eventuala lipsă a discernământului ce ar fi afectat consimțământul manifestat de defunctă, a fost cercetată de instanță prin prisma celor invocate de reclamantă, respectiv vârsta înaintată și boala.

Cât privește vârsta înaintată, s-a reținut că, în cadrul procedurii notariale, notarul public este cel care decide, ca urmare a constatărilor directe, dacă se impune solicitarea unui act medical de specialitate în ceea ce privește valabilitatea, din punctul de vedere al discernământului, a consimțământului ce se manifestă în fața sa.

Or, din acest punct de vedere, nu s-a manifestat vreo reținere a notarului de a primi consimțământul.

Cât despre certificatul medical prezentat de reclamantă, referitor la diagnosticul de cardiopatie ischemică, nu s-a putut reține, din probele administrate de reclamantă, că acesta ar fi de natură a afecta judecata contractantei.

Dimpotrivă, arată instanța, o prezumție simplă trasă din vârsta înaintată, starea de sănătate precară, singurătatea după decesul celor doi fii, pledează în sensul formării convingerii că, într-adevăr, defuncta a dorit a-și asigura nevoia de întreținere în contra nudei proprietăți a bunurilor menționate în actele încheiate.

Lipsa oricărei interdicții legale s-a constatat și în ceea ce privește încheierea mai multor acte succesive prin care s-au transmis bunuri ale întreținutei.

Astfel, acestea nu încalcă nici bunele moravuri, nici ordinea publică, scopul înstrăinării fiind acela al asigurării întreținerii în starea de bătrânețe și boală în care se afla.

Aflarea bunurilor înstrăinate în cursul unor judecăți, s-a constatat de către tribunal a surveni momentului în care contractul de întreținere a fost încheiat, pe de altă parte, litigiile nepurtându-se, la acel moment, cu întreținuta G..

De altfel, interdicția înscrisă la art. 4 Titlul X al Legii nr. 247/2005, nu este menită a proteja un interes public, neprevăzându-se vreo sancțiune, or, câtă vreme bunurile se află în circuitul civil, ele puteau fi transmise cu titlu de preț al întreținerii.

În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța a constatat că o astfel de cerere în constatare, fondată pe dispozițiile Noului C. civ., este inadmisibilă, întrucât actul, încheiat la 24 ianuarie 2008, rămâne supus dispozițiilor vechi ale acestui cod, art. 111 C. proc. civ. sanctificând caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de cea în realizare, în cauza de față pârâta neformulând o acțiune în revendicare.

Împotriva sentinței, în termen, a formulat apel reclamanta A., invocând, în principal, nepronunțarea asupra fondului acțiunii de către cea dintâi instanță, situație față de care, a solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal, pentru administrarea suplimentară de probe, în subsidiar, desființarea în parte a sentinței și admiterea în totalitate a cererii principale, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 344/2015 din 24 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a fost respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 613 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2012, intimată fiind pârâta B..

În motivare hotărârii, din întreg istoricul pricinii, instanța de apel a reținut că succesiunea în al cărei patrimoniu se solicită reîntoarcerea bunurilor ce fac obiectul contractelor atacate, s-a deschis la 6 februarie 2011, imediat după acest moment, reclamanta formulând o declarație expresă de acceptare, pură și simplă, a moștenirii lăsată de bunica sa.

Prezentă la Biroul notarului public în vederea valorificării vocației și a acceptării, s-a învederat existența unui legat universal în favoarea unei terțe persoane, I..

Constatându-se neînțelegeri între acesta din urmă și reclamantă cu privire la calitatea de moștenitor, procedura succesorală s-a suspendat, urmând ca, în continuare, să fie făcute demersuri pentru valorificarea drepturilor recunoscute de lege acelora care, dorind să dobândească un bun patrimonial, au deschisă acțiunea în petiție de ereditare.

Reclamanta a formulat patru adresări către instanța judecătorească, în cuprinsul cărora a înțeles să conteste legatul universal, fără a exista o cerere de reducțiune sau caducitate, singurele invocări fiind cele referitoare la valabilitatea actului de dispoziție prin prisma discernământului sau a captației voinței dispunătoarei.

Niciuna din acest cereri nu se află în curs de judecată pe rolul vreunei instanțe.

Ca atare, până la momentul de față, dată fiind și trecerea unui interval de 4 ani de la data deschiderii succesiunii, reclamanta nu învederează instanței existența unui interes actual pentru care, eventuala întoarcere a bunurilor pentru care contractele de întreținere s-au încheiat, în patrimoniul din care ele au ieșit, i-ar profita, neajungându-se la desființarea, pe orice cale, a efectelor legatului universal.

Așa fiind, curtea de apel a apreciat că acțiunea formulată de reclamantă este una prematură, fără a mai lua în discuție criticile aduse modului de soluționare a pricinii în fața primei instanțe de fond atât cât privește demersurile procedurale ale părților, dar și soluția dată asupra fondului.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ. de la 1865, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 344/2015 din 24 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

În argumentarea cererii de recurs, sub un prim aspect, invocând motivul de recurs reglementat de prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea atacată ca fiind nelegală în ceea ce privește admiterea excepției lipsei interesului.

Susține, în esență, că interesul recurentei-reclamantei în soluționarea prezentului litigiu este determinat, legitim, personal, născut și actual.

Aceasta întrucât, fiind succesibilă după defuncta G., interesul reîntoarcerii bunurilor în patrimoniul defunctei ca urmare a anulării conractului de întreținere subzistă independent de existența pe rolul instanțelor judecătorești, concomitent cu acest litigiu, al unor acțiuni privind caducitatea sau reducțiunea legatului.

Pe de altă parte, susține că instanța de judecată nu i-a comunicat înscrisurile prin care au fost invocate excepțiile lipsei calității procesual active și a lipsei interesului, neputând astfel să-și pregătească apărarea față de cele invocate.

Cu referire la necesitatea existenței unui alt litigiu, în situația în care exista o acțiune în constatarea nulității legatului, ar fi trebuit să suspende acest litigiu la termenul din 2 decembrie 2014, în condițiile în care pe rolul Curții de Apel Brașov se afla dosarul nr. x/2009 cu termen de judecată la 2 martie 2015, având ca obiect succesiune, documentele privind existența acestui dosar aflându-se atașate prezentei cauze.

În plus, apreciază că, nu i-a fost respectat dreptul la apărare, întrucât, la termenul la care s-a reținut cauza în pronunțare, instanța de apel a respins cererea de amânare.

În ceea ce privește incidența art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. subliniază că instanța de apel nu a analizat motivele prin care reclamanta a învederat că Tribunalul Vâlcea nu este instanța competentă în soluționarea litigiului și nu a aplicat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Succesiunea evenimentelor petrecute la Tribunalul Vâlcea este de natură să ridice suspiciuni cu privire la imparțialitatea instanței, fiind de natură a încuraja atitudinea pârâtei de influențare în mod negativ al bunului mers al justiției, prin încălcarea principiului celerității procesului civil, al obligației exercitării drepturilor procesuale cu bună-credință, precum și prin subminarea rolului activ al instanței de judecată.

Recurenta-reclamantă invocă, totodată, erori de procedură sub aspectul soluționării cererilor de recuzare a judecătorilor cauzei, formulate de către pârâtă, dar și a excepției de netimbrare a acțiunii sale, ca urmare a declarației de refuz de a achita această taxă de timbru.

Sub un alt aspect, apreciază că decizia Curți de Apel Pitești este nelegală raportat la motivul de casare reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta nu a analizat motivele de apel privind sentința instanței de fond, hotărârea fiind, astfel, dată cu neobservarea formelor legale sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, susține că există dovezi certe (care rezultă inclusiv din transcriptul încheierilor de ședință din 20 februarie 2014 și 17 aprilie 2014, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, comunicate reclamantei) că, prin conduita judecătorului fondului, acesta se află sub incidența dispozițiilor art. 99 lit. s) și lit. t) și a) art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, însă precizează că invocă aceste aspecte doar pentru a evidenția neregulile procedurale, care atrag nulitatea hotărârii.

Reiterând cele arătate în cuprinsul cererii de apel, recurenta menționează, în esență, că instanța a reținut în preambulul hotărârii aspecte ce nu au făcut obiectul dezbaterilor, care în realitate nici nu au existat, asupra excepțiilor puse în discuția părților.

Astfel, la termenul din 20 februarie 2014, a invocat în scris și a încercat să prezinte oral următoarele: excepția de netimbrare a cererii reconvenționale cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, excepția inadmisibilității acțiunii în constatare formulată prin această cerere reconvențională, excepția lipsei de interes și a calității procesual pasive în privința cererii reconvenționale, dar mai ales, a tardivității depunerii ei, motiv pentru care, trebuia judecată separat potrivit art. 135 C. proc. civ.

Instanța a considerat în mod nereal drept rezolvate aceste excepții, arătând că ele nu sunt întemeiate, fără a-și motiva hotărârea în considerentele încheierii și fără a face mențiunea respingerii fiecărei excepții, în parte, în dispozitivul hotărârii.

Or, instanța nu a respectat regulile procedurale privind modalitatea de rezolvare a excepțiilor, mai mult, nepronunțându-se asupra lor și nefăcând nici măcar mențiune că rămâne în pronunțare asupra lor, mențiunea din practicaua din 20 februarie 2014 este neveridică și atrage nulitatea actului de procedură astfel întocmit.

Sub un alt aspect, apreciază că respingerea excepțiilor nu este motivată corespunzător pentru fiecare excepție în parte și, în plus, din reținerile și argumentele instanței în privința acestora se deduce că judecătorul fondului nici măcar nu a înțeles cu privire la care capete de cerere au fost invocate fiecare dintre excepții.

În legătură cu sancțiunea judecării separate a cererii reconvenționale, consideră că instanța de fond se află în eroare, deoarece nu e vorba de "atributul instanței", ci de dreptul părții adverse de a solicita aplicarea sancțiunii, instanța fiind obligată să o aplice la simpla sa solicitare, sub acest aspect norma având caracter imperativ.

În opinia sa, instanța confundă instituția reglementată de art. 135 C. proc. civ. cu cea de la art. 165 din același cod (disjungerea), doar în privința acesteia din urmă, instanța putând aprecia asupra oportunității disjungerii, iar nu și în cazul celei dintâi, aplicarea art. 135 C. proc. civ. fiind obligatorie.

O altă greșeală se invocă a o constitui modalitatea de soluționare a pricinii, în sensul că nu a fost respectată ordinea de soluționare a excepțiilor și incidentelor prealabile, înainte de cercetarea fondului.

În concret, este vorba de mai multe excepții procesuale care trebuie soluționate prioritar și obligatoriu înainte de cercetarea fondului, iar mai întâi, trebuia lămurită și situația cererii reconvenționale formulate tardiv de către pârâtă, la care reclamanta s-a opus, solicitând aplicarea sancțiunii judecării separate a cererilor reconvenționale în temeiul art. 135 C. proc. civ.

Mai exact, instanța trebuia să aplice art. 135 C. proc. civ. și să dispună judecarea separată a cererii reconvenționale prin formarea altui dosar. Ulterior acestei chestiuni urma să fie pusă în discuție excepția de insuficientă netimbrare a cererii reconvenționale în noul dosar format.

Abia în ipoteza în care aceasta ar fi timbrat corespunzător (la valoare) cererea reconvențională, instanța ar fi putut pune în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei cu privire la capătul de cerere revendicativ și a excepției lipsei de interes în promovarea aceluiași capăt de cerere, precum și excepția inadmisibilității (subsidiarității) cererii în constatare față de cererea în realizare.

O altă neobservare a formelor legale o reprezintă, mai susține recurenta, nesoluționarea excepțiilor invocate (excepția inadmisibilității întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., excepția vizând insuficientă timbrare a cererii reconvenționale cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesual pasive).

Totodată, prima instanță, în mod greșit a calificat pe cea de inadmisibilitate a cererii de constatare drept o excepție de fond.

Se subliniază că o altă neobservare a formelor legale sancționabilă cu nulitatea reglementată de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. privește încheierea de dezbateri și amânare a pronunțării din 17 aprilie 2014, cu privire la normele privind desfășurarea judecății.

Instanța nu putea rămâne în pronunțare la termenul din 17 aprilie 2014 având în vedere următoarele impedimente procedurale: la acel termen de judecată, reclamanta a invocat nulitatea încheierii de ședință din 20 februarie 2014; toate măsurile luate de instanță la acest termen din 17 aprilie 2014 au fost luate cu nerespectarea formelor procedurale, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Lg. 304/2004 a solicitat și transcriptul integral al ședinței din 17 aprilie 2014 și verificarea cu înregistrarea audio de la ambele termene de judecată.

Or, a aprecia că "încheierea nu poate fi atacată", astfel cum a reținut instanța, pe motiv că se atacă doar o dată cu fondul, înseamnă a nega chiar instituția procedurală prevăzută de art. 105-108 C. proc. civ. și că judecătorul n-ar putea reveni niciodată asupra neregularităților pricinuite de propriul său fapt.

Deși nu a soluționat excepțiile, arată recurenta, judecătorul a administrat la termenul din 20 februarie 2014 proba cu interogatoriu și a dispus alte măsuri pe probele fondului, iar, la termenul din 17 aprilie 2014, a decăzut în mod nelegal și nejustificat ambele părți din administrarea probei cu martori, deși proba fusese cerută legal, în scris, la termenul din 3 decembrie 2013, fiind explicată pe larg și teza probatorie, atât în privința probei testimoniale, cât și a celorlalte probe solicitate.

Procedând în acest mod, consideră că instanța i-a încălcat dreptul la apărare cu toate garanțiile sale procesuale, implicit i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum e prevăzut și impus de art. 6 paragraf 1 și 3 din CEDO, potrivit art. 11 și 20 din Constituția României.

Totodată, aceste grave încălcări dovedesc explicit că încheierea de la termenul din 17 aprilie 2014 și, implicit, sentința ce i-a urmat, sunt lovite de nulitatea de la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, în argumentarea recursului, reclamanta A. subliniază că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare, întrucât nu i-a comunicat înscrisurile prin care excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului au fost invocate.

Apreciază, totodată, că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, întrucât, la termenul la care s-a reținut cauza în pronunțare, instanța de apel a respins "cererea de amânare referitoare la formularea unor apărări temeinice raportate la speță și nu teoretice".

În opinia sa, instanța, respingând cererea de amânare, ar fi putut acorda un termen scurt pentru pregătirea răspunsului la excepțiile invocate, excepții ce nu au fost invocate prin întâmpinare, ci prin înscrisul intitulat "Concluzii scrise", pe care instanța le-a calificat ca fiind "întâmpinare".

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond a cauzei.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., solicitând în principal constatarea nulității cererii de recurs, iar în subsidiar respingerea recursului.

La 12 decembrie 2018, J. a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei .

La 17 noiembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție a depus cerere prin care a solicitat suspendarea soluționării cauzei având în vedere că s-a dispus începerea urmăririi penale în dosarul cu nr. x/2015 împotriva numitei B., atașând Ordonanța nr. 1/P/16.11.2015.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost suspendată judecata recursului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului penal nr. x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia.

Pentru a dispune astfel, instanța supremă a avut în vedere Ordonanța de extindere a urmăririi penale din 16 noiembrie 2015 a Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale în dosarul cu nr. x/2015 privind săvârșirea unor infracțiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în legătură cu modalitățile și împrejurările în care au fost dobândite și înstrăinate în mod ilegal de către numita B., avocat în baroul Alba, a mai multor imobile și suprafețe de pădure și teren cu vegetație forestieră, aflate pe raza mai multor localități din județul Bihor, raportat la dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

S-a apreciat că, în raport de obiectul prezentului litigiu și de infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală, hotărârea care urmează a fi pronunțată în dosarul penal nr. x/2015 ar putea avea o înrâurire asupra soluționării pricinii de față.

Măsura dispusă prin încheierea din 18 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost menținută prin încheierile ulterioare din 22 februarie 2017, 18 aprilie 2018, 23 septembrie 2020 și 21 noiembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

La 14 mai 2025, intimata-pârâtă B. a depus cerere de repunere pe rol, solicitând repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății, dat fiind că motivul care a stat la baza suspendării nu mai subzistă, întrucât dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală a fost soluționat definitiv, prin decizia nr. 350 din 13 mai 2025.

Preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin înâmpinare în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., având în vedere că anumite critici pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Se constată că reclamanta A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta B., să constate nulitatea absolută a contractului de întreținere autentificat sub nr. x din 28 decembrie 2006 al C., actului adițional nr. x la acest contract și actului adițional nr. x, autentificat sub nr. x/28 ianuarie 2011 al D., cu repunerea părților în situația anterioară.

Prin încheierea nr. 7127 din 20 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata s-a strămutat la Tribunalul Vâlcea, fiind păstrate actele de procedură îndeplinite.

Întrucât, paralel, înregistrată sub nr. x/2012, Tribunalului Alba îi fusese adresată o cerere prin care aceeași reclamantă, în contradictoriu cu aceeași pârâtă, solicitase constatarea nulității acelorași contracte și acte adiționale de întreținere, a cărei judecată fusese strămutată prin încheierea nr. 4319/1 noiembrie 2012, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul său nr. x/2012, la Tribunalul Timiș, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite, Tribunalul Vâlcea, prin încheierea din 8 octombrie 2012, a constatat excepția de litispendență, dispunând reunirea pricinilor în fața sa, urmare a constatării că este cea dintâi instanță investită, respectiv Tribunalul Bihor, de la care, cum s-a arătat, dosarul a fost retransmis.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauză nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Sub un prim aspect se constată că recurenta nu a adus nicio critică susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare invocat, întreaga argumentație vizând, în realitate, nemulțumirea sa cu privire la "succesiunea evenimentelor petrecute la Tribunalul Vâlcea", care în opinia sa, este de natură să ridice suspiciuni cu privire la imparțialitatea primei instanțe.

În altă ordine de idei, cu referire la neaplicare dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, conform cărora:

"Instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu", este de reținut că art. 159

1

C. proc. civ., astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 23 din Legea 202/2010, prevede la alin. (2) și (3) că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți sau de judecător până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Prin această reglementare legiuitorul a urmărit să împiedice prelungirea duratei procesului, prin eventuala reluare a judecății în fața unei alte instanțe decât cea a cărei competență nu a fost inițial contestată și care a procedat la judecarea pricinii.

Se impune menționarea faptului că, potrivit art. 134 C. proc. civ., este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Astfel, dacă nu s-a procedat în sensul stipulat la alin. (2) și (3) ale art. 159

1

C. proc. civ., cum este situația de față, necompetența nu mai poate fi invocată în apel sau recurs.

Nu se poate reține nici incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

Este știut că interesul reprezintă o condiție de exercițiu a acțiunii civile, folosul practic pe care trebuie să-l aibă o parte pentru a fi justificată punerea în mișcare a procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, direct, actual și trebuie să existe pe tot parcursul derulării procesului.

Astfel cum s-a arătat, demersul reclamantei în promovarea acțiunilor reunite a vizat nulitatea absolută a contractului de întreținere nr. x/28.12.2006 încheiat între defuncta G. (bunica recurentei) și B. (intimata-pârâtă din prezenta cauză), precum și a actelor adiționale la contract nr. x/24.01.2008 și nr. y/28.01.2011).

Prin contractul de întreținere menționat s-a operat un transfer al dreptului de nudă proprietate asupra mai multor bunuri imobile, iar prin actele adiționale încheiate s-a transferat și dreptul de proprietate asupra bunurilor.

Argumentat și legal motival, instanța devolutivă a apelului a constatat că succesiunea în al cărei patrimoniu se solicită reîntoarcerea bunurilor ce fac obiectul contractelor atacate, s-a deschis la 6 februarie 2011, imediat după acest moment, reclamanta formulând o declarație expresă de acceptare, pură și simplă, a moștenirii lăsată de bunica sa.

Prezentă la Biroul notarului public în vederea valorificării vocației și a acceptării, s-a învederat existența unui legat universal în favoarea unei terțe persoane, I., procedându-se la suspendarea procedurii succesorale, în vederea efectuării demersurilor pentru valorificarea drepturilor recunoscute de lege acelora care, dorind să dobândească un bun patrimonial, au deschisă acțiunea în petiție de ereditare.

În acest context, instanța de apel a avut în vedere că reclamanta a formulat patru acțiuni în justiție, prin care a contestat legatul universal, fără a exista însă o cerere de reducțiune sau caducitate, având în vedere că acestea nu au primit o soluție pe fond, fiind anulate sau constatate ca fiind premature.

Prin urmare, în raport de art. 1169 C. civ., potrivit cărora:

"cel care face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească", în condițiile în care recurenta nu a făcut dovada calității sale de moștenitor al defunctei G., în mod legal instanța de prim control judiciar a reținut că aceasta nu justifică un interes actual pentru care, eventuala întoarcere a bunurilor pentru care contractele de întreținere s-au încheiat, în patrimoniul din care ele au ieșit, i-ar profita.

Înalta Curte subliniază că excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremptorie, astfel că, în raport de legala soluționare a apelului în ceea ce privește inexistența interesului reclamantei în promovarea acțiunii, în mod corect instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului acțiunii, fiind lipsite de justificare criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Totodată, nici instanța de recurs nu poate aprecia asupra susținerilor recurentei prin care se antamează fondul pricinii, dar nici asupra criticilor aduse modului de soluționare a pricinii în fața primei instanțe, știut fiind că, în recurs, criticile de nelegalitate trebuie să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca autorul recursului să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța de apel.

Vor fi înlăturate criticile recurentei subsumate motivului de casare instituit de prevederile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât reclamantei nu i s-a produs o vătămare în înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a putea fi incident motivul de nelegalitate instituit de textul legal invocat.

În mod greșit recurenta se prevalează de o necomunicare a înscrisurilor prin care au fost invocate excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului, împrejurare în raport cu care, în opinia sa, nu a putut să-și formuleze apărarea.

Înalta Curte constată că, la termenul din 17 februarie 2025 (astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării de la acea dată), instanța de apel a dat cuvântul părților asupra acestor excepții, reținând, urmare a verificărilor efectuate, că au fost formulate în cadrul notelor de ședință depuse la dosar la 29 decembrie 2014 și primite la 5 ianuarie 2015.

Se impune precizarea faptului că art. 129 alin. (1) C. proc. civ. instituie părților îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. și prin urmare, recurenta nu poate să-și invoce propria culpă.

Contrar susținerilor recurentei, drepturile sale procesuale (dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil etc.) au fost respectate în cauză.

Se constată că pe parcursul litigiului recurenta-reclamantă a beneficiat de apărare calificată și efectivă, fiind reprezentată de mai multe case de avocatură, iar la termenul din 17 februarie 2015 apărătorul ales al acesteia a fost prezent la dezbateri, punând concluzii asupra excepțiilor aflate în discuție și, mai mult decât atât, instanța de apel a amânat pronunțarea hotărârii pentru a da posibilitatea părților să depună și concluzii scrise.

Cu referire la cererea de amânare formulată la termenul de judecată menționat, a cărei respingere o reclamă recurenta, se impune a se preciza caracterul dispozitiv al normelor conținute de dispozițiile art. 156 C. proc. civ., respectiv faptul că instanța are posibilitatea, iar nu obligația, de a amâna judecarea cauzei în baza unei cereri temeinic motivată (ceea ce, astfel cum s-a arătat anterior, nu se regăsește în speță).

În raport de cele reținute, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și invocat de recurenta-reclamantă nu-și găsește incidența în speță.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 3, 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. de la 1865 invocate de recurentă, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 344/2015 din 24 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 344/2015 din 24 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2025.