ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 588/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 26 august 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 562.242,66 RON, din care 259.098 RON reprezintă contravaloarea facturii seria x nr. x/04.04.2011, ca urmare a prestării serviciilor conform contractului nr. x/02.08.2010 constând în furnizarea de material lemnos brut pe picior 995 mc, conform APV-urilor și art. 2 din contract, respectiv pentru material lemnos net prelucrat 550 mc, conform art. 5 alin. (1) din contract, debitat, fasonat și predat la asociație pe bază de procese-verbale de predare-primire, iar suma de 303.144.66 RON reprezintă contravaloarea penalităților calculate conform art. 8 alin. (2) din contract (pentru perioada 15.04.20011 - 10.08.2011).

Prin aceeași cerere, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor rezultate din actualizarea debitului de 259.098 RON cu indicele de inflație până la plata integrală a acestuia, la plata penalităților de întârziere până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 21 septembrie 2011, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 259.098 RON reprezentând debit datorat pentru serviciile prestate în baza contractului nr. x/02.08.2010 și a facturii fiscale seria x nr. x/4.04.2011. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii penalităților calculate potrivit art. 8 alin. (2) din contract, începând cu data de 15 aprilie 2011 și până la zi, al căror cuantum a fost stabilit inițial la suma de 303.144,66 RON doar pentru perioada 15 aprilie 2011 - 10 august 2011, urmând să se calculeze penalități și pentru perioada ulterioară datei de 10 august 2011 - la zi.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de prestări-servicii nr. x/02.08.2010, susținând că perfectarea și semnarea acestuia din partea asociației reclamante s-a făcut de către o persoană fără capacitate de a contracta. Totodată, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorarii de avocat, taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar.

Prin încheierea nr. 3168 din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis cererea de strămutare a judecării cauzei formulată de pârâta-reclamantă reconvențional, păstrând actele procedurale îndeplinite, și a strămutat dosarul la Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 142/COM/2012 din 2 noiembrie 2012, Tribunalul Alba a respins cererile de repunere pe rol a cauzei formulate de pârâta-reclamantă reconvențional B. și a admis cererea reconvențională, în sensul constatării nulității absolute a contractului de prestări-servicii nr. x/02.08.2010, pretins perfectat între reclamanta reconvențional, în calitate de beneficiar, și pârâta reconvențional, în calitate de prestator de servicii. Totodată, a respins ca lipsită de obiect excepția de neexecutare a contractului de prestări-servicii nr. x/02.08.2010 și, ca lipsită de fundament juridic, acțiunea introductivă în pretenții precizată, exercitată de reclamanta S.C. A. S.R.L., precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâta reconvențional S.C. A. S.R.L. să achite reclamantei reconvențional B. suma de 6.027,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și, în consecință, a schimbat parțial sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei B., pe care a obligat-o la plata sumei de 259.098 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, precum și a penalităților de întârziere de 1% pe zi aplicate debitului, începând cu data de 04.07.2011 și până la achitarea integrală a acestuia. Prin aceeași decizie, a fost respinsă în rest acțiunea precizată, precum și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențional B., fiind înlăturată obligarea pârâtei reconvențional S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 6.027,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate și a fost obligată intimata B. să plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 13.538,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, precum și suma de 4.877,71 RON cheltuieli de judecată în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 252 din 9 februarie 2016, a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 281/2015 din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 537/2016 din 20 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 142/COM/2012 din 2 noiembrie 2012 a Tribunalului Alba, apelanta fiind obligată la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 537/2016 din 20 octombrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a fost admis, prin decizia nr. 991 din 31 mai 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, instanța supremă dispunând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba-Iulia.

Prin decizia nr. 74/2018 din 1 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a respins din nou apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 142/COM/2012 din 2 noiembrie 2012 a Tribunalului Alba, apelanta fiind obligată la plata sumei de 48.968,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a fost admis prin decizia nr. 536 din 19 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

Prin decizia civilă nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 142/COM din 2 noiembrie 2012 a Tribunalului Alba, care a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării pârâtei B. să achite reclamantei suma de 259.098 RON, la care se adaugă penalități de întârziere de 1% pe zi de întârziere, începând cu data de 15 aprilie 2011 și până la plata integrală a debitului; de asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională, iar intimata a fost obligată să plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 68.508 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.

Pârâta B. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea ei, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 142/COM/2012 a Tribunalului Alba.

Prin decizia nr. 1261 din 7 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, recurenta fiind obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 39.784,08 RON.

La data de 7 octombrie 2020 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, contestația formulată de B., prin care s-a solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Curții de Apel Cluj, sub aspectul interpretării noțiunii de "zi de întârziere" din cadrul sintagmei "penalități de întârziere de 1% pe zi de întârziere începând cu data de 15.04.2011 și până la achitarea integrală a debitului".

Contestatoarea a solicitat, în principal, să se constate că, prin raportarea în mod legal la dispozițiile contractuale și la efectele juridice ale stornării unei facturi, noțiunea de "zi de întârziere", referită în dispozitivul deciziei nr. 535/2019, trebuie interpretată în sensul inexistenței zilelor de întârziere, în baza raționamentului factura odată stornată nu mai există juridic, astfel că nici penalitățile raportate la factură nu mai există juridic.

În subsidiar, dacă ar fi să nu fie luată în considerare lipsirea retroactivă de efecte juridice a facturii nr. x/04.04.2011, atunci noțiunea de "zile de întârziere" trebuie raportată până la data emiterii facturii de stornare din 30 iunie 2011, doar până atunci putându-se considera că există, în realitate, întârziere în plata facturii, ulterior datei de 30 iunie 2011 factura inițială nemaiexistând.

În terțiar, contestatoarea a susținut faptul că singura hotărâre (menținută) prin care a fost obligată la plata penalităților de întârziere este decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj la data de 7 octombrie 2019. Pe cale de consecință, anterior acestei date, nu a existat obligația contestatoarei de plată a penalităților, cu atât mai puțin în condițiile în care factura nr. x/04.04.2011 a fost stornată și este lipsită de efecte.

Prin întâmpinare, intimata S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației la titlu, contestatoarea urmând să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 433/2021 din 13 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă contestația la titlu formulată împotriva deciziei civile nr. 535 din 7 octombrie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Curții de Apel Cluj.

În argumentarea acestei decizii, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 399 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281

1

, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege".

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât, în mod constant, că din interpretarea art. 399 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 rezultă că prin intermediul contestației la executare, părților sau terților interesați li se dă posibilitatea de a cere să se lămurească înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută ori să atace actele de executare nelegale. Astfel, contestația la titlu poate fi primită în cazul în care dispozitivul hotărârii nu este clar sau este echivoc, dar în limitele motivelor cuprinse în hotărâre, fără a se modifica situația lămurită definitiv, cu putere de lucru judecat.

S-a precizat că, prin acest mijloc procedural, nu pot fi invocate motive referitoare la chestiuni de fond, care să pună în discuție, în fața instanței de executare, legalitatea și temeinicia titlului executoriu, deoarece s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat. Esențial de reținut este că, prin contestația la titlu, nu se poate urmări și obține o modificare a drepturilor părților, drepturi deja stabilite și recunoscute prin titlu executoriu, în mod neechivoc.

Prin contestația formulată B. a solicitat instanței să realizeze o interpretare "legală" a noțiunii de "întârziere" și a aplicării corecte a dispozitivului deciziei civile nr. 535/2019, susținând că aceasta trebuie raportată la cererea de chemare în judecată și la probele aflate la dosar.

Contestatoarea a arătat că prin cererea de chemare în judecată, pe lângă plata debitului principal, S.C. A. S.R.L. a solicitat plata penalităților de întârziere conform contractului încheiat de părți - contractul de prestări-servicii nr. x/02.08.2010.

Cererea de chemare în judecată, sub aspectul petitului privitor la penalități, era formulată astfel:

"obligarea pârâtei să ne plătească contravaloarea penalităților calculate în conformitate cu art. 8 alin. (2) din contract (...)". Articolul 8 alin. (2) teza I din contract prevede că, "în cazul în care beneficiarul nu achită prestatorului contravaloarea facturii/facturilor emise, la termenele stipulate în prezentul contract, îi va datora prestatorului penalități de 1%/zi calendaristică din valoarea totală a facturii/facturilor, până la achitarea integrală a acesteia/acestora", iar conform art. 6 alin. (1) din contract, care stabilește termenul de plată referit în articolul 8 alin. (2), "obligațiile beneficiarului: să plătească prețul stabilit în factura/facturile emisă/emise de către acesta, în termen de 10 zile de la emitere (...)".

Aceste susțineri confirmă împrejurarea că demersul contestatoarei tinde la obținerea reinterpretării probelor de către instanța care a pronunțat decizia care formează obiectul contestației, prin cererea formulată fiind aduse în analiză tocmai aspecte care au constituit fundamentul admiterii acțiunii și temeiurile de fapt și de drept care au fundamentat soluția asupra cererii vizând penalitățile de întârziere. Or, astfel de analize nu pot fi realizate pe calea instituită de art. 399 din C. proc. civ. de la 1865, ci eventual în exercitarea căilor de atac, iar procedura inițiată de contestatoare nu este o cale de atac.

Prin exercitarea contestației la titlu nu poate fi anulat sau modificat titlul executoriu, tocmai pentru motivul că nu este o cale de atac. Așadar, nu pot fi invocate și, cu atât mai puțin, analizate susțineri de natură a repune în discuție petitele cu privire la care au fost pronunțate soluții devenite definitive și irevocabile. Pe calea contestației la titlu nu poate fi solicitată nicio lămurire care tinde la înlăturarea unei eventuale neconcordanțe între dispozitiv și considerente și nici modificarea dispozitivului.

Stabilirea altor perioade de curgere a penalităților, în alte condiții, de la alte date și calculate în alt mod decât cel dispus de instanță, devenit definitiv și irevocabil, așa cum pretinde contestatoarea, prin cele trei variante propuse pentru calculul penalităților, nu poate fi realizată întrucât ar constitui o încălcare a autorității de lucru judecat.

Curtea de Apel Cluj a concluzionat că apare ca nefondată contestația la titlu formulată de asociația contestatoare deoarece în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 535 din 7 octombrie 2019 a aceleiași instanțe nu sunt dispoziții care să poată face obiectul unei lămuriri cât timp se menționează expres data de la care începe curgerea termenului și momentul la care încetează.

Împotriva deciziei civile nr. 433/2021 din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, contestatoarea B. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 15 decembrie 2021.

Recurenta-contestatoare a solicitat, în temeiul art. 718 alin. (2), raportat la art. 712 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea contestației la titlu astfel cum a fost formulată, cu plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate s-a arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța a identificat eronat prevederile legale incidente - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 712 alin. (2), raportat la art. 443, art. 714 alin. (3) și art. 715 alin. (3) din C. proc. civ.

În hotărârea atacată instanța se referă alternativ la articolul care reglementează procedura contestației la titlu în C. proc. civ. de la 1865 (art. 399 alin. (1) și la articolul care reglementează această procedură în actualul C. proc. civ. (art. 712 alin. (2), deși procedura de soluționare a contestației la titlu este guvernată de dispozițiile noului Cod de procedură civilă.

În acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. stabilește, cu privire la caracterul tranzitoriu al legii de procedură civilă, că "dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare". Autoarea căii de atac susține că prevederile art. 725 din C. proc. civ. de la 1865, reținute de instanța de fond, nu erau aplicabile, întrucât executarea silită nu fusese începută sub imperiul vechiul C. proc. civ.

Faza executării silite este o etapă distinctă de faza de judecată, iar dosarul de executare silită a fost deschis în anul 2020, sub imperiul noului Cod de procedură civilă, astfel încât procedura de executare silită, inclusiv mijloacele procedurale de sesizare a instanței, sunt guvernate de dispozițiile noii legi de procedură. Nu există nicio prevedere care să stipuleze că legea aplicabilă executării silite este cea sub care a început procesul care a generat titlul executoriu.

Prin urmare, instanța de judecată a stabilit, în mod greșit, că legea aplicabilă este C. proc. civ. de la 1865, deoarece, în realitate, legea aplicabilă cauzei este noul C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța a dezlegat în mod nelegal contestația la titlu, sub aspectul noțiunii "zi de întârziere", fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a susținut că au fost încălcate atât dispoziții procedurale (art. 712 alin. (2) din noul C. proc. civ. și/sau art. 399 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865) prin aplicarea greșită a procedurii privind contestația la titlu la situația de fapt incidentă, cât și dispoziții de drept material, cum ar fi art. 969 din C. civ. de la 1864, prin raportare la art. 6 alin. (1) și la art. 8 alin. (2) teza I din contractul de prestări-servicii nr. x/02.08.2010, respectiv art. 138 și 159 din vechiul Codul fiscal, în vigoare la data stornării facturii, atunci când s-a reținut că dispozitivul hotărârii este clar și nu necesită lămuriri întrucât perioada pentru care curg penalitățile este determinată expres.

Recurenta-contestatoare a mai arătat că nu a solicitat prin contestație modificarea dispozitivului deciziei civile nr. 535/2019 și nici stabilirea altor perioade de curgere a penalităților de către Curtea de Apel Cluj.

În primul rând, prin contestația la titlu, a solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei nr. 535/2019, sub aspectul interpretării noțiunii de "zi de întârziere" din cadrul sintagmei "penalități de întârziere de 1% pe zi de întârziere începând cu data de 15.04.2011 și până la achitarea integrală a debitului". Așadar, cererea de lămurire a vizat înțelesul noțiunii de "zi de întârziere", iar nu modificarea perioadei de curgere a penalităților.

Dispozitivul hotărârii nu prevede obligarea recurentei din prezenta cauză la plata penalităților de 1% pe zi între 15 aprilie 2011 și până la achitarea integrală a debitului, ci menționează că penalitățile se datorează pentru zilele de întârziere. Or, atât timp cât până la momentul respingerii recursului, prin decizia nr. 1261/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a existat o obligație valabilă a pârâtei de a achita debitul principal, rezultă că, eventual, întârzierea se poate raporta doar de la momentul pronunțării hotărârii de către instanța supremă.

În al doilea rând, a arătat că lămurirea dispozitivului nu ar avea drept consecință eliminarea penalităților și nici diminuarea lor.

Curtea de Apel Cluj nu a stabilit cuantumul penalităților, în așa fel încât lămurirea hotărârii să aibă ca efect reducerea sau eliminarea acestora. Cuantumul penalităților a fost stabilit exclusiv de către executorul judecătoresc în mod abuziv și nelegal, aspect din care a rezultat necesitatea clarificării titlului executoriu.

În al treilea rând, prin admiterea contestației la titlu și lămurirea dispozitivului nu s-ar încălca puterea de lucru judecat.

Recurenta nu a înțeles să conteste validitatea sau temeinicia deciziei nr. 535/2019 și nici nu invocat apărări pe fondul dreptului, ci a urmărit exclusiv lămurirea noțiunii de "zi de întârziere". O astfel de lămurire implică o interpretare pur juridică, astfel că nu este acoperită de puterea de lucru judecat, fiind de natură doar de a clarifica întinderea dispozitivului. Admiterea contestației la titlu nu implică (re)analizarea probatoriului și nici analiza unor aspecte de fapt.

În al patrulea rând, contractul dintre părți condiționează curgerea penalităților de emiterea facturii pentru debitul principal. Or, factura emisă nu este valabilă, prin însăși exprimarea intenției societății intimate de a o "retrage".

Sub aspectul obligației de plată a penalităților raportate la factura nr. x/04.04.2011, stornarea acesteia are efectul stingerii obligației de plată a penalităților. Prin raportarea în mod legal la dispozițiile contractuale și la efectele juridice ale stornării unei facturi, noțiunea de "zi de întârziere", referită în dispozitivul deciziei nr. 535/2019, trebuie interpretată în sensul inexistenței zilelor de întârziere în baza raționamentului: factura odată stornată nu mai există juridic, astfel că nici penalitățile raportate la factură nu mai există juridic [art. 159 din vechiul Codul fiscal privitoare la facturile storno (de corectare)].

Articolul 138 din același cod, la care se face trimitere în conținutul art. 159, se referă la situația în care a fost emisă o factură și, ulterior, au loc anumite schimbări în ceea ce privește executarea sau prestarea respectivelor servicii. În plus, conform dispozițiilor contractuale, penalitățile de întârziere sunt direct și esențialmente dependente de factura emisă de prestator, sub aspectul existenței și al întinderii.

Debitul a cărui plată s-a cerut prin cererea de chemare în judecată rezultă din emiterea facturii nr. x/04.04.2011, iar factura nr. x/04.04.2011 a fost stornată prin factura nr. x/30.06.2011, aflată la dosarul cauzei.

Recurenta-contestatoare consideră că dispozitivul hotărârii nu este clar în ceea ce privește noțiunea de "zi de întârziere" în contextul arătat. Prin urmare, noțiunea de "zi de întârziere" nu poate fi lăsată la aprecierea discreționară a executorului judecătoresc, ci trebuie să fie lămurită de către instanța de judecată.

Intimata S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității declarării recursului, arătând că recurenta-contestatoare a formulat recursul cu încălcarea termenului imperativ de 15 zile stabilit de dispozițiile legale. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind legală.

La termenul din 20 ianuarie 2022 recurenta-contestatoare B. a formulat, în temeiul art. 105 din C. proc. civ. de la 1865, cerere de repunere în termenul de declarare a recursului.

În ipoteza în care se va considera că legea procesuală aplicabilă litigiului este C. proc. civ.. de la 1865, a solicitat Înaltei Curți să dispună repunerea în termenul prevăzut de lege pentru formularea recursului, având în vedere mențiunea referitoare la termenul de recurs de 30 de zile indicat în dispozitivul hotărârii atacate.

Cu titlu prealabil, recurenta a menționat că sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, întrucât dosarul nr. x/2020 are ca obiect contestația la executare, sub forma contestației la titlu.

Aceasta a fost poziția exprimată de recurenta-contestatoare încă de la momentul formulării contestației, care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 712 alin. (2), raportat la art. 443, art. 714 alin. (3) și art. 715 alin. (3) din noul C. proc. civ., în cadrul recursului promovat fiind formulată chiar o critică sub acest aspect.

Cererea de repunere în termenul pentru formularea recursului, raportat la dispozițiile art. 105 din C. proc. civ. de la 1865, este întemeiată în condițiile în care în dispozitivul deciziei civile nr. 433 din 13 septembrie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă se arată că hotărârea a fost dată "cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare".

Recurenta apreciază că mențiunea incorectă din dispozitivul deciziei este de natură să inducă în eroare părțile cu privire la termenul de formulare a căii de atac și să le creeze convingerea că termenul este cel indicat în dispozitivul acesteia, datorită credibilității conferite înscrisului de natura sa și de instituția emitentă a acestuia.

În plus, confuzia creată de menționarea greșită a termenului de recurs în dispozitivul deciziei civile nr. 433 din 13 septembrie 2021 a fost accentuată și de următoarele împrejurări:

- contestația la titlu a fost formulată în cadrul dosarului execuțional nr. x/2020 al Biroului Executorului Judecătoresc C., încuviințată prin încheierea nr. 615 din 26 august 2020 a Judecătoriei Novaci; aceasta se referea în mod esențial la o executare silită începută după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., aspecte de natură să indice aplicarea termenului de recurs prevăzut sub imperiul noului C. proc. civ., care coincide cu termenul indicat de instanță;

- chiar în hotărârea atacată se face referire, în mod alternativ, la dispozițiile din vechiul C. proc. civ. și la prevederile din noul C. proc. civ. (a se vedea paragr. 3, pag. 9 din hotărârea atacată);

- contestația formulată s-a întemeiat pe prevederile noului C. proc. civ., iar intimata a susținut că sunt aplicabile dispozițiile din vechiul C. proc. civ. cu toate acestea, instanța de judecată nu a tranșat în niciun moment chestiunea contradictorie dintre părți referitoare la legea aplicabilă.

Comunicarea prin intermediul hotărârii judecătorești a unor mențiuni greșite cu privire la termenul de formulare a căii de atac reprezintă o informare oficială din partea unor autorități ale statului cu privire la conținutul normelor juridice aplicabile în cazul determinat pentru exercitarea căii de atac.

Toate aceste aspecte constituie motive temeinice ce au împiedicat partea să promoveze cererea în termen, recurenta-contestatoare întemeindu-se cu bună-credință pe mențiunea din dispozitivul deciziei civile nr. 433 din 13 septembrie 2021 a Curții de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 862/2020 și decizia nr. 41/2017, Curtea Constituțională a României a reținut, cu titlu de principiu, că "18. Pentru situația în care părțile își exercită drepturile procesuale în sensul indicat în mod eronat în dispozitivul hotărârii judecătorești, bazându-se pe aparența de legalitate a acesteia, și nu potrivit principiului legalității căilor de atac, urmează ca instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei să aprecieze asupra unui eventual remediu procesual aplicabil în cauză".

Referințele citate în cuprinsul cererii de repunere în termenul de declarare a recursului sunt relevante în cauză, chiar dacă fac trimitere la dispozițiile noului C. proc. civ., având în vedere că:

- repunerea în termenul de formulare a căii de atac nu era prevăzută expres drept remediu în situația menționării greșite a termenului nici în C. proc. civ. de la 1865, nici în noul Cod de procedură civilă (anterior Legii nr. 310/2018);

- principiul legalității căilor de atac există (chiar dacă nu expres), atât sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, cât și sub imperiul noului C. proc. civ.

În plus, noua reglementare a consacrat interpretarea arătată, astfel că art. 457 alin. (2) teza a II-a din noul C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, prevede că "indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței", iar modificarea legislativă ulterioară are relevanță sub aspectul interpretării teleologice a normelor în discuție. Chiar dacă prevederea cuprinsă în art. 457 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă nu ar fi aplicabilă în cauză, reglementarea vine să acopere un vid legislativ prin confirmarea unei anumite orientări jurisprudențiale, respectiv doctrinare.

Pe de altă parte, în aplicarea principiului legalității căilor de atac s-a reținut că instanțele învestite cu o cale de atac exercitată de parte în baza aspectelor greșit menționate în dispozitiv pot să recalifice calea de atac.

În acest context, recurenta-contestatoare a solicitat admiterea cererii de repunere în termen având în vedere că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința proprie de a formula recursul în termenul de 15 zile.

Analizând cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurenta-contestatoare B., precum și recursul declarat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 433/2021 din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, Înalta Curte reține că cererea de repunere în termen este neîntemeiată, iar recursul este tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se cuvine a fi menționat faptul că recurenta a indicat în mod eronat că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului este formulată în temeiul dispozițiilor art. 105 din vechiul Cod de procedură civilă, care reglementează sancțiunea aplicabilă actelor de procedură îndeplinite cu încălcarea prevederilor legale, norma incidentă fiind cea cuprinsă în art. 103 din același cod și pe care instanța de recurs o va avea în vedere.

Potrivit art. 103 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei", alin. (2) al aceluiași text prevăzând că, "În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării".

Din analiza dispozițiilor legale anterior enunțate reiese că partea poate să fie repusă în termenul de declarare a căii de atac, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: a) partea să formuleze o cerere în acest sens, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării și, în același termen, să arate motivele care au împiedicat-o să acționeze; b) înăuntrul termenului de 15 zile să îndeplinească actul de procedură scadent; c) sarcina probațiunii cu privire la împiedicarea de a acționa revine părții care solicită repunerea în termen.

Așadar, pentru a fi repusă în termen partea trebuie să demonstreze împrejurarea care a împiedicat-o să exercite calea de atac în termenul defipt de lege.

Înalta Curte constată că recurenta-contestatoare nu a evidențiat în cadrul cererii sale o împrejurare mai presus de voința ei, așa cum impune legiuitorul, care să conducă la repunerea acesteia în termenul de declarare a recursului.

Astfel, împrejurarea descrisă de recurenta-contestatoare, în sensul că mențiunea incorectă din dispozitivul hotărârii a fost de natură să o inducă în eroare cu privire la termenul de formulare a căii de atac și să îi creeze convingerea că termenul este cel indicat în dispozitivul acesteia, datorită credibilității conferite înscrisului de natura sa și de instituția emitentă a acestuia, nu constituie o veritabilă împiedicare de la formularea căii extraordinare de atac, recurenta având obligația de a manifesta un comportament procesual activ și diligent în ceea ce privește exercitarea căii extraordinare de atac a recursului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât a beneficiat, pe tot parcursul litigiului, de asistență juridică calificată.

Principiul legalității căii de atac, unanim admis în doctrină și în jurisprudență și sub imperiul C. proc. civ.. de la 1865, stabilește că legea este cea care recunoaște sau nu dreptul la exercitarea căii de atac, în condițiile și temenele stabilite de aceasta, iar nu judecătorul.

Mențiunea inserată, din eroare, în cuprinsul hotărârii cu privire la termenul de exercitare a căii de atac nu poate acorda părții un termen mai lung decât cel stabilit de lege, aceasta fiind tot o consecință a principiului legalității căii de atac.

Recurenta-contestatoare s-a limitat la a susține că procedura de executare silită, în cadrul căreia a formulat contestația la titlu, a fost declanșată în anul 2020, dată la care erau în vigoare dispozițiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, astfel încât termenul de exercitare a recursului este de 30 zile. Tot în sprijinul susținerilor sale, partea s-a mai prevalat de împrejurarea că deși repunerea în termenul de formulare a căii de atac nu era prevăzută expres drept remediu în situația menționării greșite a termenului nici în C. proc. civ. de la 1865 și nici în noul C. proc. civ. (anterior modificărilor care i-au fost aduse prin Legea nr. 310/2018), principiul legalității căilor de atac există atât sub imperiul vechiul C. proc. civ., cât și sub imperiul noului C. proc. civ.. Mai mult, noua reglementare a consacrat această interpretare, art. 457 alin. (2) teza a II-a din noul C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, prevăzând că "indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței" și chiar dacă textul citat nu este aplicabil în cauză, reglementarea vine să acopere un vid legislativ prin confirmarea unei anumite orientări jurisprudențiale, respectiv doctrinare. Pe de altă parte, în aplicarea principiului legalității căilor de atac s-a reținut că instanțele învestite cu o cale de atac exercitată de parte în baza aspectelor greșit menționate în dispozitiv pot să recalifice calea de atac.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de recurentă, că instanța de apel nu a indus niciun dubiu în privința normei de procedură pe care a aplicat-o în soluționarea contestației la titlu, din întreaga motivare a deciziei atacate rezultând fără echivoc că în soluționarea acestei cereri Curtea de Apel Cluj s-a raportat exclusiv la prevederile vechiul C. proc. civ.. Doar în paragraful în care se face referire la practica constantă a instanței supreme dată în interpretarea și aplicarea normelor care reglementează instituția constestației la titlu, instanța de apel a menționat atât normele din vechiul cod, cât și cele din noul C. proc. civ.. (paragr. 3 al pag. 9), ceea ce, însă, nu poate susține ideea inducerii în eroare de care se prevalează recurenta.

Că este așa, reiese și din alte paragrafe din considerentele deciziei atacate, respectiv: paragr. 2 teza I al pag. 9, paragr. 2 teza a II-a al pag. 9 și paragr. 8 al pag. 9.

Prin urmare, nu poate fi acceptată teza avansată de recurentă potrivit căreia, deși în cererea formulată - contestație la titlu -, a făcut trimitere la prevederile noului C. proc. civ., iar partea adversă, în apărările invocate, la prevederile vechiul C. proc. civ., "instanța nu a tranșat în niciun moment chestiunea contradictorie dintre părți referitoare la legea aplicabilă".

De asemenea, recalificarea pe care instanțele de control judiciar o pot face, în anumite condiții, căii de atac eronat declarate, în conformitate cu prevederile alin. (4) al art. 457 din noul C. proc. civ. (introdus prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative), ținând seama de rațiunea normei, nu pot determina o altă concluzie întrucât o interpretare extensivă a alin. (4) al art. 457 din cod, în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greșit exercitate, ar goli de conținut principiul legalității căii de atac, consacrat de primul alineat al aceluiași text.

În cazul în care instanța de judecată ar proceda în toate situațiile la recalificarea căii de atac, determinând astfel curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege, partea ar fi îndrituită să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii judecătorești, independent de dispozițiile legale aplicabile și de mențiunea corectă din dispozitivul hotărârii atacate. Or, textul menționat nu prevede dreptul generic al părții de a exercita o cale de atac, ci dreptul acesteia la exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

De altfel, după cum a recunoscut și partea recurentă, noua formulare a art. 457 din noul C. proc. civ. nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte relevă faptul că prevederile care reglementează calea de atac care se exercită împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat contestația la titlu sunt identice, atât sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, cât și sub imperiul noului C. proc. civ., atât alin. (3) al art. 402 din vechiul cod, cât și alin. (1) al art. 718 din noul cod având următorul conținut:" Hotărârea prin care s-a soluționat contestația privind înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se execută. (...)".

Așadar, nu se pune problema existenței unor condiții reglementate diferit de o succesiune de legi în timp, pentru ca partea contestatoare să fi putut fi indusă în eroare de mențiunea incorectă a judecătorilor din apel, premisele existenței unui asemenea conflict de legi presupunând în mod necesar apariția succesivă a unor norme procesuale care să reglementeze diferit același raport de drept procesual civil, ceea ce nu este cazul în speță.

Contestația la titlu nu reprezintă un incident de procedură care ar interveni în cursul executării silite, ci un mijloc procedural de clarificare, de lămurire a înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul procedurii de punere a acestuia în executare silită. Că este așa, rezultă din modul în care este reglementată această formă a contestației - la titlu - în cuprisul C. proc. civ., atât cel vechi, cât și cel nou, în sensul că nu instanței de executare îi revine competența materială de soluționare a unei asemenea cereri, ci instanței care a pronunțat respectiva hotărâre judecătorească pusă în executare silit. Numai în cazul în care o asemenea contestație vizează un titlu executoriu care nu emană de la un organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține, așa cum este firesc, instanței de executare.

Potrivit jurisprudenței instanței supreme (a se vedea în acest sens, dec. civ. nr. 1493 din 18 februarie 2011), lămurirea dispozitivului unei hotărâri judecătorești ce constituie titlu executoriu, poate fi solicitată, în egală măsură, pe două căi procesuale: cea prevăzută de art. 281

1

vechiul C. proc. civ., respectiv cea descrisă de art. 399 alin. (1) teza a II-a din același cod, pretențiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv lămurirea înțelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătorești. Se poate recurge la procedura lămuririi hotărârii judecătorești oricând până la momentul inițierii executării, însă, după acest moment, este posibilă doar contestația la titlu, în caz contrar, dispozițiile relevante din secțiunea codului referitoare la contestația la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat, neavând semnificație finalizarea executării până la soluționarea contestației, fiind suficient faptul că această contestație a fost formulată anterior finalizării. Obiectul cererii este identic în ambele cazuri, diferind cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic al cererii și folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute.

Or, acceptând argumentele recurentei, s-ar ajunge la ideea, cum în mod judicios a relevat și intimata, că deși lămurirea dispozitivului hotărârii judecătorești (procedură prevăzută în partea generală a C. proc. civ.) și contestația la titlu (procedură prevăzută în partea dedicată executării silite) au același conținut juridic și impun judecătorului exact aceleași operațiuni, totuși acestea s-ar supune unor legi diferite, ceea ce nu poate fi acceptat. Aceasta, și în considerarea faptului că, art. 27 din noul C. proc. civ., având titlul marginal - Legea aplicabilă hotărârilor -, statuează rituos că "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", prin sintagma "căi de atac" din alin. (3) al art. 402 din vechiul C. proc. civ. înțelegându-se nu doar denumirea căii de atac, ci și întreaga reglementare cuprinsă în legea procesual- civilă, deci, inclusiv motivele și termenele, după cum s-a reținut atât în doctrină, cât și practica judiciară relevantă, la care a făcut trimitere, de altfel, și intimata în cuprinsul notelor de ședință depuse la dosar.

Nici cele două decizii ale instanței de contencios constituțional, de care se prevalează recurenta, nu pot determina o concluzie contrară, pentru că în chiar paragraful citat Curtea Constituțională a lăsat în competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului să aprecieze asupra unui eventual remediu procesual aplicabil în cauză.

În speța de față, însă, remediul prevăzut de lege este chiar instituția repunerii în termenul de declarare a căii de atac, dar partea nu a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea acestui remediu, așa cum s-a arătat deja, astfel că Înalta Curte va respinge cererea recurentei-contestatoare privind repunerea în termenul de declarare a recursului.

Totodată, în considerarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, Înalta Curte va examina, cu prioritate, excepția tardivității declarării recursului, invocată de intimata S.C. A. S.R.L., prin întâmpinare, ca excepție dirimantă și peremptorie.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit art. 301 din vechiul C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În ceea ce privește calculul termenului prevăzut de textul de lege anterior evocat, sunt aplicabile dispozițiile art. 101 alin. (1) din același cod, care dispun în sensul că:

"termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul".

Obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit art. 6 paragr. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentei-contestatoare i-a fost comunicată decizia recurată la data de 25 octombrie 2021, așa cum rezultă din dovada aflată la dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Cluj, iar recursul a fost declarat la 25 noiembrie 2021, conform ștampilei cu data poștei aplicate pe plicul în care a fost expediată cererea de recurs .

Întrucât recursul a fost declarat cu depășirea termenului imperativ de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să îl respingă ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-contestatoare B. împotriva deciziei civile nr. 433/2021 din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2022.