ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 154/2023

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16.08.2021 pe rolul Tribunalului Maramureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 200.005 RON compusă din contravaloarea facturilor seria x din 02.03.2020, seria x din 31.03.2020 și seria x, din 22.04.2020, a dobânzilor legate aferente, respectiv a penalităților de întârziere de 0,1 % pe zi calculate de la data scadenței până la achitarea integrală a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 217 din 01 martie 2022 Tribunalul Maramureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și, în consecință, a obligat pârâta B. S.A. să îi achite suma de 170.464,52 RON cu titlu de debit principal parțial, constând în contravaloarea facturilor Seria x nr. x/02.03.2020, y/31.03.2021 și 208/22.04.2020.

A respins cererea reclamantei vizând penalitățile contractuale de întârziere de 0,1%/zi, aferente fiecărei facturi, calculate de la data scadenței până la plata efectivă a debitului principal.

A obligat pârâta să plătească suma de 9.114 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în favoarea reclamantei.

A obligat reclamanta să plătească cheltuieli de judecată parțiale, în cuantum de 900 RON, în favoarea pârâtei.

A compensat cheltuielile de judecată ale părților, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 8.214 RON în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

Prin decizia civilă nr. 333/2022 din 06 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 27 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 217/01.03.2022, pe care a păstrat-o în întregime și a obligat pârâta să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 4300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 333/2022 din 06 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, la 16.08.2022 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 5.

În motivarea recursului, autoarea căii de atac arată că decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea contractuală, contractul, forța obligatorie a acestuia, determinarea prețului contractului între profesioniști, respectiv exprimarea voinței juridice și asumarea de drepturi și obligații de către persoanele juridice.

Susține recurenta-pârâtă că instanța de apel, în mod eronat și cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material prevăzute la art. 1350 C. civ., a reținut incidența în sarcina sa a răspunderii contractuale, deși pretinsa creanță imputată la plată nu deriva din contract, serviciile a căror contravaloare a fost inclusă în facturile solicitate la plată fiind executate în afara duratei contractului, după încetarea de drept a acestuia, prin ajungerea la termen.

Arată autoarea recursului că potrivit clauzelor contractuale prevăzute în capitolul IV pct. 4.1 respectiv capitolul IX pct. 9.3, părțile au urmărit să înlăture orice echivoc privind prelungirea contractului peste termenul de 6 luni stabilit inițial, asumându-și faptul că odată cu ajungerea acestuia la termen și în lipsa încheierii unui act adițional, contractul nu mai poate supraviețui.

Prin faptul că instanța de apel nu a considerat aceste prevederi contractuale imperative, consideră că s-au încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., aducându-se atingere principiului general de drept, pacta sunt servanda, părțile instituind interdicția prelungirii tacite a contractului, fără a fi făcută dovada că, ulterior, această lege a părților ar fi fost modificată.

Mai susține recurenta-pârâtă că notificarea de reziliere trimisă în 08.04.2020 intimatei-reclamante nu reprezintă o dovadă a prelungirii perioadei contractuale. În acest sens, arată că întrucât la 12.02.2020 contractul a încetat în acord cu voința părților, transmiterea ulterioară a notificării nu poate fi interpretată ca fiind făcută cu scopul de o determina să înceteze executarea serviciilor, la acel moment acestea nemaifiind contractate și comandate de recurenta-pârâtă.

A mai invocat autoarea recursului faptul că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1809 alin. (1) și art. 1810 C. civ., arătând că deși a reținut în mod corect faptul că, raportat la persoanele ce au calitatea de proprietar și locator, luând în considerare și caracterul mixt al contractului, locațiune și prestări servicii, dispozițiile ce reglementează tacita relocațiune nu pot fi aplicate tale quale, reține apoi în mod nelegal și fără niciun temei că, dată fiind situația de fapt, aceste norme pot justifica soluția de prelungire tacită, coroborate fiind cu prevederile art. 1321 C. civ.

În opinia recurentei-pârâte tacita relocațiune nu era incidentă în speță întrucât, pe de o parte, contractul de prestări servicii nu este un contract simplu de locațiune iar, pe de altă parte, aceasta nu poate opera atunci când părțile au împiedicat expres producerea ei printr-o manifestare de voință neîndoielnică, astfel cum au procedat părțile prin clauzele contractuale prevăzute la capitolul IV pct. 4.1 respectiv capitolul IX pct. 9.3.

În susținerea punctului său de vedere, cu privire la condițiile în care opera tacita relocațiune, recurenta-pârâtă face trimitere la literatura de specialitate și jurisprudență, invocând cele statuate prin decizia civilă nr. 396/19.09.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, respectiv decizia civilă nr. 608/06.12.2017 pronunțată de Tribunalul Maramureș.

În altă ordine de idei, precizează autoarea recursului că în mod greșit instanța de apel a reținut că prețul serviciilor efectuate după momentul încetării contractului, ar fi fost cel înscris în contract, întrucât părțile au stabilit prețul contractului doar pentru serviciile ce urmau a fi prestate pe durata acestuia, până în luna februarie 2020, ulterior acestei date clauzele referitoare la preț nemaifiind valabile.

Or, în lipsa unui contract, temeiul pretențiilor intimatei-reclamante nu putea fi răspunderea contractuală, aceasta având obligația de a proba că prețul pretins este prețul pieței practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații, iar în lipsa acestuia, că prețul este unul rezonabil, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1233 C. civ.

Mai susține recurenta-pârâtă că statuările instanței de apel cu privire la valența acceptării la plată prin semnarea facturilor de către angajații acesteia, sunt reținute cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 70 alin. (1), art. 71 și art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, respectiv a art. 209 alin. (1) C. civ.

După redarea textelor de lege menționate și a celor statuate în jurisprudență prin sentința civilă nr. 232/16.11.2018 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, invocă recurenta-pârâtă că doar reprezentantul său legal putea să își însușească un eventual raport juridic contractual și să accepte prețul pentru prestarea serviciilor ulterior datei de 12.02.2020, astfel că semnarea facturilor de către alte persoane nu putea primi semnificația unei prelungiri tacite a contractului, respectiv a angajării legale a societății în sensul încheierii unui act juridic.

În fine, susține recurenta-pârâtă că răspunderea civilă contractuală implică neexecutarea obligațiilor rezultate dintr-un contract or, în speță, pretinsele facturi imputate la plată nu au fost emise în temeiul unui act juridic; prestarea serviciilor a căror contravaloare a fost pretins inclusă în facturi având loc după încetarea de drept a contractului, prin ajungere la termen și, ca atare, nu putea justifica antrenarea răspunderii sale contractuale.

În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ., art. 1233, art. 1270, art. 1350, art. 1266 din C. civ., și Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

La 22 august 2022 cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L.

La 19 septembrie 2022 intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., formulând apărări și pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

La 28 septembrie 2022 întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 04 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 31 ianuarie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1266, art. 1270, art. 1280, art. 1281, art. 1350, respectiv a regulilor de interpretare a contractului, forța obligatorie a acestuia, relativitatea și opozabilitatea efectelor contractului și răspunderea contractuală, atunci când analizează conținutul clauzelor stipulate în art. 4.1 respectiv art. 9.3 din contractul de prestări servicii nr. x/12.08.2019.

Verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor apreciem că poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Chiar dacă înscrisul ce constată convenția este o probă în procesul civil iar interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive, regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266-1269 C. civ., sunt norme de drept material și se adresează organelor de jurisdicție atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenție, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

În spetă, se constată că părțile au încheiat un contract mixt, de prestări servicii și locațiune, închiriere utilaje, nr. 1226/12.08.2019, în preambulul contractului menționându-se: "Prezentul contract de închiriere utilaje se încheie între: (...)", prin care acestea au stabilit, de comun acord clauzele contractuale.

Obiectul contractului l-a reprezentat prestarea de servicii de către recurenta-pârâtă B. S.A. în calitate de locatar, cu utilajele proprietatea intimatei-reclamante A. S.R.L. în calitate de locator, pentru lucrări de salubrizare și construcții cu două bunuri, respectiv un Excavator cu șenile marca x, predarea fiind cu deservent și fără combustibil, și un Dumper marca x, predarea fiind fără deservent și fără combustibil.

Clauzele stipulate în Capitolul III Destinația, "utilajele prevăzute în prezentul contract de închiriere vor fi utilizate de către beneficiar, oricând are nevoie, cu condiția de a emite o comandă fermă înainte (...)", în Capitolul VI Prețul Contractului, "tariful de închiriere pentru Excavator este de 1100 RON/zi + TVA", în timp ce pentru Dumper "tariful de închiriere este de 120 RON/ora + TVA", respectiv în Capitolul VIII Obligațiile părților, "8.1 (...) locatorul păstrează proprietatea asupra echipamentelor închiriate", iar conform clauzei "8.2. Locatarul – Beneficiar se obligă să plătească chiria (...)" confirmând faptul că părțile au avut în vedere la încheierea contractului de prestări servicii și elemente aparținând contractului de locațiune (contractul de închiriere fiind o varietate a contractului de locațiune, ale cărui reguli le urmează).

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile de interpretare a contractelor, instituite de art. 1266 și 1267 C. civ., interpretând contractul după voința concordantă a părților, aplicând deopotrivă principiul interpretării sistematice.

În esență, recurenta-pârâtă susține că deși prin clauzele contractuale părțile au prevăzut o durată determinată a contractului precum și faptul că după expirarea duratei, acesta încetează dacă nu se încheie un act adițional, instanța de apel a încălcat forța obligatorie a contractului și a nesocotit opozabilitatea situației juridice născute din acesta, reținând în mod nelegal că dispozițiile contractuale prevăzute la capitolul IV pct. 4.1 respectiv la capitolul IX pct. 9.3, nu sunt imperative, cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, ceea ce a dus în mod nelegal la angajarea răspunderii sale contractuale.

Înalta Curte apreciază aceste critici nefondate.

Este de necontestat faptul că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului de drept pacta sunt sevanda, consfințit de prevederile art. 1270 C. civ., iar din moment ce contractul are forța unei legi în raporturile dintre părți, fiecare dintre acestea trebuie să răspundă pentru nerespectarea acesteia, respectiv de încălcarea normei private pe care o generează respectivul contract.

Prin acțiunea dedusă judecății, intimata-reclamantă a solicitat, în principal, obligarea recurentei-pârâte la plata contravalorii a trei facturi, Seria x nr. x/02.03.2020, y/31.03.2020, z/22.04.2020, pe care recurenta-pârâtă a refuzat să le achite întrucât ar fi fost emise în afara cadrului contractual, mai exact, după expirarea perioadei contractuale.

Prin urmare, instanța de apel avea a determina dacă, în raport cu cele convenite de părți prin contract, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală și în privința celor trei facturi emise în lunile martie – aprilie 2020, după expirarea perioadei contractuale.

În acest context juridic, pornind de la cadrul legal instituit de art. 1270 C. civ. este în obligația instanței să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat și instanța de apel.

În baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, s-a constatat că ambele părți contractante recunosc existența contractului de prestări servicii nr. x/12.08.2019, faptul că nu s-a contestat prestarea serviciilor în beneficiul recurentei-pârâte ulterior datei de 12.02.2020, în perioada august 2019- aprilie 2020, faptul că recurenta-pârâta a notificat intimată-reclamantă în data de 08.04.2020 cu privire la intenția sa de a rezilia contractul, în conformitate cu clauza contractuală stipulată la pct. 9.2., precum și faptul că facturile au fost acceptate la plată, prin semnare de către angajații recurentei-pârâte.

Or, aplicând în mod corect prevederile art. 1267 C. civ., respectiv cercetând ansamblul contractului prin raportare la situația de fapt reținută în urma administrării probatoriului, instanța de apel în mod judicios a stabilit care a fost voința concordantă a părților, respectiv aceea de continuare a raporturilor contractuale și după data de 12.02.2020.

Având în vedere natura mixtă a contractului încheiat în cauză, de prestări servicii și locațiune, Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar prin decizia recurată, în mod corect a apreciat că mențiunile din clauzele contractuale, prevăzute la pct. 4.1 respectiv pct. 9.3, nu sunt imperative, de esența contractului. Regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult, se aplică și contractelor nenumite, art. 1168 C. civ. stipulând în mod expres: "Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.".

Prin urmare, Înalta Curte nu va primi nici critica privind încălcarea și greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor legale ce reglementează tacita relocațiune, respectiv a art. 1810 C. civ.

Conform art. 1809 alin. (1) C. civ., contractul de locațiune încetează de drept la expirarea termenului convenit de părți sau, după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o înștiințare prealabilă.

Prin conținutul său, art. 1810 alin. (1) C. civ. prevede că "Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor.".

Dat fiind faptul că ulterior datei expirării perioadei contractuale, 12.02.2020, părțile au continuat să iși desfășoare activitatea până în luna aprilie 2020, când recurenta-pârâtă a comunicat intimatei-reclamante notificarea nr. x/08.04.2020 întemeiată pe pct. 9.2 din contract, și prin care își exprima dorința de a rezilia contractul de prestări servicii, instanța supremă reține că în mod corect a aplicat instanța de apel dispozițiile art. 1810 C. civ., justificând astfel prelungirea tacită a contractului, în condițiile celui vechi, inclusiv în privința prețului.

Se constată așadar că în cauză erau îndeplinite condițiile prevăzute de legiuitor pentru a putea opera tacita relocațiune (astfel cum a reținut instanța de apel în urma întregului probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac), respectiv: după împlinirea termenului prevăzut în contract, 12.02.2020, pentru perioada martie- aprilie 2020 bunurile închiriate s-au aflat în continuare la dispoziția recurentei-pârâte aceasta îndeplinindu-și obligațiile întocmai clauzelor contractuale și fără împotrivire din partea intimatei-reclamante.

Așa fiind, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte potrivit cărora instanța de apel, fără nicio motivare, a lipsit de efecte clauzele contractuale și a înlăturat fără temei voința părților, pronunțând o soluție ce contravine clauzelor contractuale, întrucât argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a reținut cu justețe că dispozițiile art. 1809 alin. (1) și 1810 C. civ., coroborate cu prevederile art. 1321 C. civ., justifică soluția de prelungire tacită a contractului, precum și faptul că notificarea nr. x/08.04.2020 denotă acceptarea de către recurenta-pârâtă a prelungirii tacite a contractului.

Cu privire la criticile recurentei-pârâte referitoare la faptul că instanța de apel în mod greșit și fără niciun temei legal, a reținut că prețul serviciilor efectuate după momentul încetarii contractului ar fi fost cel înscris în contract, Înalta Curte le va respinge pentru cele arătate supra, soluția legală pronunțată de instanța de apel cu privire prelungirea tacită a contractului în condițiile celui vechi, justificând inclusiv menținerea prețului stabilit în contract.

Critica privind încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 70 alin. (1), art. 71 și 72 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, precum și a dispozițiilor art. 209 alin. (1) C. civ., susținută de faptul că persoana juridică își asumă obligații prin reprezentantul legal, aspect ce nu se verifică în cazul facturilor imputate la plată de intimata-reclamantă și reținute de instanța de apel ca dovezi în sensul existenței unui act juridic, va fi înlăturată de Înalta Curte ca nefondată. Avem în vedere că instanța de apel, a făcut aplicarea prevederilor art. 280 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, registrele profesioniștilor, întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot face între aceștia deplină dovadă în justiție, pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională, atunci când a reținut că facturile au fost acceptate la plată prin semnare de către angajații intimatei-reclamante, acestea fiind înregistrate în contabilitate și declarate la organele fiscale de către recurenta-pârâtă, astfel cum a rezultat în urma verificării actelor și a materialului probator aflat la dosarul cauzei, aspecte factuale ce excedează analizei instanței de recurs.

Reține instanța supremă că, deși recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 și art. 1350 C. civ., în realitate, susținerile acesteia nu conțin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc redezbaterea fondului cauzei, criticile vizând de fapt, administrarea și interpretarea probatoriului de către instanța de apel, în vederea reținerii unei alte situații de fapt cu privire la stabilirea voinței reale a părților la semnarea contractului de prestări servicii.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului fiind limitat la verificarea legalității hotărârii recurate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că este legală soluția instanței de apel, care a reținut îndeplinirea, în cauză, a condițiilor legale pentru angajarea răspunderii contractuale a recurentei-pârâte pentru facturile Seria x nr. x/02.03.2020, y/31.03.2020, z/22.04.2020, acestea fiind emise în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/12.08.2019, prelungit tacit până în luna aprilie 2020.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 333/2022 din 6 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 333/2022 din 6 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2023.