ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 546/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 august 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 259.098 RON, contravaloarea facturii nr. x/4.04.2011, prestări servicii conform contractului nr. x/2.08.2010 și contravaloarea penalităților calculate de la 15.04.2001, până la plata integrală a debitului.

Prin întâmpinare, pârâta B. a solicitat respingerea acțiunii, invocând în apărare excepția de neexecutare de către reclamantă a contractului. Totodată, pârâta a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2011, întrucât perfectarea din partea societății pârâte s-a făcut de către o persoană fără capacitatea de a contracta.

Prin încheierea din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 142/COM/2012, pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea reconvențională exercitată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2010 încheiat între pârâtă, în calitate de beneficiar, și reclamantă, în calitate de prestator de servicii. S-a respins ca rămasă fără obiect excepția de neexecutare a contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2010, invocată de pârâtă și, totodată, s-a respins acțiunea exercitată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.. A fost respinsă cererea formulată de reclamantă pentru obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată și s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 6.027,3 RON, cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei B..

Prin decizia civilă nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a schimbat parțial sentința atacată și a admis în parte acțiunea precizată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 259.098 RON reprezentând contravaloare servicii prestate, precum și a penalităților de întârziere de 1% pe zi aplicate debitului, începând din data de 4 iulie 2011 și până la achitarea integrală. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a înlăturat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, pârâta B. a fost obligată să plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 13.538,43 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 4877,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 252 din 9 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2011** și prin decizia nr. 74 din 1 martie 2018, s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. Târgu Jiu împotriva sentinței nr. 142/COM/2012, pronunțată de Tribunalul Alba, care a fost menținută în totalitate, cu obligarea apelantei la plata sumei de 48968,7 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 74/2018 a Curții de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 536/2019, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 74/2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare Curții de Apel Cluj, spre o bună administrare a justiției.

Prin decizia civilă nr. 535 din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței pe care Curtea a schimbat-o în tot; s-a admis acțiunea precizată și a fost obligată pârâta B. să achite reclamantei suma de 259.098 RON și penalități de întârziere de 1% pe zi de întârziere, începând cu data de 15.04.2011 și până la achitarea integrală a debitului. S-a respins cererea reconvențională. A fost obligată intimata să plătească apelantei A. S.R.L. suma de 68.508 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B..

Prin decizia nr. 1261 din 7 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 39.784,08 RON, către intimată.

Împotriva deciziei instanței de recurs, B. a formulat contestație în anulare, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului în sensul admiterii recursului declarat de pârâta B., împotriva deciziei civile nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și obligarea intimatei S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Contestatoarea a invocat incidența motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanța de recurs nu a efectuat o analiză reală a motivelor de recurs invocate, fapt ce echivalează cu omiterea cercetării motivelor de casare și de modificare invocate.

Astfel, consideră că instanța de recurs s-ar fi limitat la aprecieri cu caracter general, fără trimiteri la pasajele din decizia curții de apel pe care le-a considerat relevante pentru dezlegările la care a ajuns și fără trimiteri la probele administrate din care ar rezulta motivele pentru care i-a respins criticile de recurs.

În continuare, contestatoarea arată punctual motivele invocate prin cererea de recurs care, în opinia sa, nu au primit o dezlegare reală din partea Înaltei Curți prin decizia atacată.

Referitor la motivul de recurs privind nelegalitatea deciziei prin raportare la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că instanțele (inclusiv ÎCCJ), erau obligate să țină cont de toate hotărârile de casare care au fost pronunțate în litigiul dedus judecății.

Drept urmare, în baza celor trei hotărâri de casare pronunțate de Înalta Curte în prezentul dosar (în special a deciziei intermediare nr. 252/9.02.2016), contestatoarea susține că, atât ICCJ, cât și Curtea de Apel Cluj erau ținute să dea o dezlegare asupra: problemelor referitoare la lipsa totală a consimțământului său la încheierea contractului, aspectelor referitoare la lipsa totală a mandatului pentru angajarea valabilă a Asociației (aspect care echivalează cu lipsa consimțământului), excepției de neexecutare invocate de pârâtă, aspectele referitoare la alte cauze de nulitate a contractului, celorlalte susțineri din primul recurs din dosar - susțineri reiterate, de altfel, în fiecare ciclu procesual și flagrant ignorate de instanță în (re)judecarea apelului, susținerilor privind nulitatea procesului-verbal din 25.01.2009, prin includerea acestuia în probatoriu și cu respectarea principiului contradictorialității, tuturor aspectelor relevante cu privire la (in)existența unui mandat și la efectele juridice ale unei eventuale încheieri a unui act de dispoziție de o persoană lipsită de puteri de reprezentare.

Contestatoarea consideră că, în ciuda instrucțiunilor exprese din partea instanțelor de casare care obligau la analiza tuturor aspectelor invocate de părți referitoare la nulitatea contractului, Înalta Curte a omis să analizeze motivele de recurs invocate de pârâtă, reținând că "prin cererea reconvențională prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului încheiat cu reclamanta, nu s-au invocat între cauzele de nulitate incapacitatea specială impusă pentru ocrotirea unui interes obștesc, cauza ilicită ori frauda (pag. 2 din decizia atacată)", nearătând motivele care îi permiteau să omită să analizeze cauzele de nulitate invocate, în contra instrucțiunilor obligatorii ale instanței de casare care obligau la analiza tuturor criticilor invocate de B..

Arată că acest motiv era determinant pentru soluția pronunțată, întrucât în măsura în care ar fi fost analizate motivele de nulitate invocate de pârâtă ar fi condus la soluția de constatare a lipsei consimțământului B. la încheierea contractului și la respingerea pretențiilor A. S.R.L..

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a arătat prin cererea de recurs că probele se administrează de către instanța care judecă procesul, iar judecătorul trebuie să se sprijine pe probe primare care implică un raport nemijlocit între probe și fapte. Totodată, a susținut că instanța era ținută să facă o verificare proprie a valabilității din punct de vedere civil a procesului-verbal din 25.01.2009 atât ca negotium cât și ca instrumentam, precum și să nu ia în seamă declarațiile date de către semnatari în fata organului de cercetare penală, respectiv că nu putea să aibă în vedere probele administrate în dosarul de urmărire penală, ci era obligată să administreze propriile probe, doar în acest mod putând fi respectat principiul nemijlocirii.

Contestatoarea susține că, prin decizia atacată, Înalta Curte a omis să analizeze în mod real acest motiv de recurs, reținând în mod superficial că concluziile instanței de apel privind calificarea juridică, valabilitatea și efectele juridice produse de actul contestat s-ar fi întemeiat pe probele dosarului, fără a aduce atingere principiului nemijlocirii. Or, instanța de recurs nu a explicat care erau probele și nici nu a făcut trimitere la probele din dosar care ar fi fost administrate direct și nemijlocit de instanța civilă și care ar fi sprijinit soluția la care a ajuns Curtea de Apel Cluj.

Totodată, arată că Înalta Curte a mai reținut că nu s-ar fi încălcat principiul contradictorialității, întrucât pârâta ar fi putut administra dovezi în apărare în ciclurile procesuale anterioare. Or, încă o dată se relevă că analiza recursului nu a fost reală, întrucât a susținut un fapt negativ, respectiv că A. nu și-a executat obligațiile contractuale, prin urmare sarcina probei revenea A., iar nu recurentei-pârâte, contestatoare în prezenta cauză.

Consideră că aceste motive erau determinante pentru soluția pronunțată, întrucât în măsura în care s-ar fi observat că nu există dovezi ale executării contractuale de către A., atunci soluția ar fi fost de admitere a excepției neexecutării invocate de pârâtă și respingerea acțiunii reclamantei.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat prin cererea de recurs că hotărârea instanței de apel este nemotivată, fiind complet neanalizate o serie întreagă de apărări formulate de pârâtă (arătate pe larg în secțiunea 4 din recurs); de asemenea, a prezentat în mod comparativ motivarea Curții de Apel Cluj din Decizia nr. 535/2019 față de cea a Curții de Apel Alba Iulia din Decizia nr. 281/2015, comparație din care rezultă că cele două motivări erau cvasi-identice.

Contestatoarea susține că, prin decizia atacată, Înalta Curte a respins aceste motive de recurs, reținând la modul general că decizia Curții de Apel Cluj era motivată și cuprindea argumentele pe care se întemeia, fără a face o trimitere la pasajele din Decizia nr. 535/2019 din care ar fi rezultat că instanța de apel ar fi motivat de ce a respins apărările sale, trimitere care ar fi fost esențială pentru transparența raționamentului la care a ajuns Înalta Curte.

Consideră că, prin decizia nr. 1261/7.07.2020, Înalta Curte, în realitate, a respins critica de recurs vizând nemotivarea hotărârii instanței de apel, suplinind totodată motivarea inexistentă din Decizia nr. 535/2019 cu o motivare proprie. Or, este inadmisibil ca o instanță de control judiciar, investită cu un recurs privind nemotivarea hotărârii criticate, să respingă recursul și în același timp să motiveze pentru prima dată hotărârea recurată, întrucât o astfel de conduită conduce la privarea recurentului de un grad de jurisdicție și încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 CEDO).

Contestatoarea susține că instanța de recurs nu a explicat într-un mod clar și transparent de ce a considerat că Decizia nr. 535/2019 a Curții de Apel Cluj, care copia considerentele Deciziei nr. 281/2015 a Curții de Apel Alba Iulia (casată la rândul ei pentru nemotivare), ar fi o hotărâre motivată.

În plus, arată că acest motiv de recurs avea caracter determinant, întrucât în măsura în care ar fi fost cercetat de Înalta Curte în mod real și ar fi fost admis, ar fi condus la casarea Deciziei nr. 535/2019 a Curții de Apel Cluj pentru nemotivare.

În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., contestatoarea apreciază că Înalta Curte s-a limitat la a respinge aceste motive de recurs prin considerente generale, fără trimiteri la actele și probele din dosar, fapt ce evidențiază o lipsă reală de analizare a acestor motive de recurs, care echivalează cu omiterea analizării acestora.

Consideră că Înalta Curte nu a prezentat în mod clar și cu trimiteri la actele din dosar argumentele pentru care a respins criticile de recurs invocate de pârâtă, privind schimbarea naturii vădit neîndoielnice a procesului-verbal din 25.01.2009, considerându-1 Hotărâre a Consiliului de Administrație, nu a explicat de ce mandatul era special (iar nu general), de ce a înlăturat de la aplicare prevederile Codului silvic, ale Legii nr. 1/2000 și ale art. 948 C. civ. invocate de pârâtă, de ce pretinsa hotărâre a CA ar fi fost legală în contextul neîndeplinirii condițiilor de majoritate, a faptului că doar 5 din cele 11 persoane care au semnat PV aveau calitatea de membri ai CA, a existenței unui conflict de interese în privința domnului C. care a participat la vot.

Contestatoarea susține că aceste motive de recurs erau determinante pentru soluție, întrucât în măsura în care ar fi fost analizate de Înalta Curte ar fi condus fie la constatarea neexecutării obligațiilor de către A., fie la nulitatea contractului pe care reclamanta își întemeia pretențiile, cu consecința respingerii pretențiilor reclamantei.

În motivarea contestației în anulare, contestatoarea invocă și incidența motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 - dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale.

Susține că decizia atacată a fost pronunțată cu neobservarea la dosarul cauzei a Facturii de stornare nr. 06/30.06.2011, prin care a fost stornată Factura nr. x/04.04.2011, a cărei plată s-a pretins prin cererea de chemare în judecată și la care sunt raportate toate penalitățile pretinse de către A. S.R.L..

Astfel, Factura nr. x/04.04.2011 a fost stornată prin Factura storno nr. 6/30.06.2011 aflată la dosarul ÎCCJ, al treilea recurs.

Drept urmare, cu toate că Înalta Curte a făcut referire la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a omis să sesizeze Factura nr. x/30.06.2011, deși pârâta a învederat existența acestei facturi de storno inclusiv prin răspunsul la întâmpinare depus în fața ICCJ în ultimul ciclu procesual (secțiunea 1.1 din răspunsul la întâmpinare)

Această omisiune rezultă din faptul că instanța de recurs nu face nicio referire la această factură în motivare.

Or, arată constestatoarea. existența acestei facturi, care este recunoscută de partea adversă, are drept efect stingerea obligației de plată a debitului principal cât și a penalităților care sunt raportate în mod direct, conform contractului, la existența facturii.

În consecință, contestatoarea apreciază că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea contestației în anulare, întrucât această greșeală este evidentă, fiind efectul omiterii unui element material important.

Greșeala este de asemenea esențială, întrucât în lipsa acesteia soluția ar fi fost în mod evident alta. Din acest punct de vedere, emiterea unei facturi de însăși reclamanta A. pentru stornarea facturii inițiale în care era identificat debitul principal are ca efect renunțarea A. la existența creanței sau admiterea inexistenței acesteia. De asemenea, întrucât penalitățile se raportează la emiterea și existența facturii, rezultă că stornarea facturii are efectul esențial de a elimina curgerea penalităților, precum și curgerea acestora anterior emiterii ei.

Drept urmare, contestatoarea susține că observarea acestui înscris esențial judecății ar fi avut efectul admiterii recursului formulat de B. și respingerea apelului formulat de A. S.R.L..

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale contestației în anulare speciale.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, prin prisma următoarelor considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În raport de acest temei juridic, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu a analizat motivele invocate în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., reluând, totodată, criticile formulate în recurs.

Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. a stabilit că esența acestui motiv al contestației în anulare specială constă în aceea ca instanța să nu fi făcut nicio discuție referitoare la motivele de recurs invocate, să fi omis cercetarea acestora, iar omisiunea să se fi produs din eroare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În susținerea criticilor, recurenta a formulat mai multe argumente, iar instanța de recurs în mod legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba, în baza art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ., fiind de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, iar nu fiecărui argument folosit de recurentă, în parte.

Prin urmare, dispoz.art. 318 teza a II a C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau de modificare invocate, iar nu fiecărui argument invocat prin cererea de recurs.

Aceasta deoarece argumentele invocate prin cererea de recurs trebuie analizate printr-un raționament juridic unitar, subsumat motivului de casare sau modificare.

În speță, toate motivele de contestație în anulare reprezintă o reiterare a motivelor de recurs și reflectă simple nemulțumiri ale părții privind considerentele hotărârii atacate.

Contrar susținerilor contestatoarei, instanța de recurs a răspuns criticii prin care recurenta a susținut că instanța a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs a argumentat soluția de respingere a acestui motiv de recurs, arătând de ce a apreciat că instanța de apel, în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a soluționat corect apelul în rejudecare, după casare, cu respectarea limitelor judecății și a îndrumărilor stabilite prin cele trei decizii de casare date de instanța supremă.

Totodată, instanța de recurs a menționat că acele cauze de nulitate, cu privire la care contestatoarea susține că nu au fost analizate, vor fi analizate detaliat în cuprinsul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contestatoarea a mai invocat și necercetarea motivului întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. în cadrul căruia recurenta a criticat soluția instanței de apel din perspectiva încălcării principiului nemijlocirii și al contradictorialității.

Or, din considerentele deciziei rezultă că instanța și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente și a analizat această critică, reținând că recurenta a avut posibilitatea reală de a-și susține cauza, prin administrarea de dovezi și formularea concluziilor în apărare, nefiind nesocotit principiul contradictorialității. Totodată, instanța de recurs a constatat că toate concluziile curții de apel privind calificarea juridică, valabilitatea și efectele juridice produse de actul contestat de recurentă, potrivit îndrumărilor instanței de casare, s-au întemeiat pe probele dosarului, fără a se aduce atingere principiului nemijocirii.

În ceea ce privește motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia instanței de recurs a arătat pe larg argumentele pentru care hotărârea instanței de apel respectă exigențele motivării hotărârii, răspunzând apărărilor prezentate de recurentă drept contraargumente la drepturile reclamantei izvorâte din contract. Prin urmare, nu se poate considera că hotărârea instanței de recurs trebuie să conțină o analiză a tuturor înscrisurilor aflate la dosar.

De asemenea, instanța de recurs a analizat, în mod detaliat, celelalte motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., răspunzând, pe larg, fiecărui argument invocat de către recurentă.

Astfel, în motivarea hotărârii, instanța de recurs a arătat că nu se poate reține o interpretare greșită a înțelesului vădit neîndoielnic al actului, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece a existat o manifestare de voință a organului colectiv de conducere a persoanei juridice, consemnată în cuprinsul procesului-verbal din 25.01.2009, interpretând acest act juridic ca având conținutul unei hotărâri a Consiliului de Administrație, prin care s-a stabilit modalitatea concretă de exercitare a unui atribuții ce intrau, potrivit statutului, în sfera sa de activitate și care a produs efecte juridice.

Totodată, instanța de recurs a reținut că nu pot fi valorificate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei asupra cvorumului și majorității necesare pentru adoptarea hotărârii și că efectele juridice urmărite prin adoptarea acestei hotărâri erau circumscrise unui mandat special redactat în termeni generali.

De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia s-a invocat greșita aplicare în cauză a art. 948 C. civ., prevederilor Codului silvic și ale Legii nr. 1/2000 a fost înlăturat de instanța de recurs printr-o analiză de fond a raporturilor existente între părțile contractante și cauzelor de nulitate invocate.

Astfel, instanța de recurs a reținut că, în legătură cu normele speciale care instituie obligativitatea unei autorizări prealabile, că administrarea și exploatarea suprafețelor forestiere presupun, în mod necesar, respectarea dispozițiilor care configurează regimul silvic, desfășurându-se, deci, în condiții speciale reglementate prin norme imperative.

Totodată, a constatat că instanța de apel nu a reținut apărările pârâtei privind nulitatea și ineficacitatea actului juridic contestat, întemeiate pe dispozițiile normelor speciale și de drept comun, care l-ar fi lipsit de efecte juridice și a soluționat corect acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., nefiind cazul unei încălcări a principiului "specialia generalibus derogant".

Susținerile contestatoarei nu pot constitui motiv de contestație în anulare, în condițiile în care art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă expres la motive de casare sau modificare, așadar nu la "argumente" care, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs.

Instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a recurentei nu deschide calea contestației în anulare.

În raport de motivele de contestație în anulare expres și limitativ prevăzute de lege, nu se poate imputa Înaltei Curți, care a judecat cauza în recurs, că nu a analizat probatoriul, în condițiile în care această cale extraordinară de atac (recursul) permite exclusiv controlul de legalitate asupra hotărârii recurate, fără devoluarea pricinii.

În sensul prevederilor mai sus menționate, condiția pentru a se putea formula contestația în anulare este aceea ca instanța să fi omis din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de recurs, cerință neîndeplinită în cazul în care se invocă nepronunțarea asupra unei probe.

Prin urmare, instanța învestită cu contestația în anulare nu este îndrituită să verifice corectitudinea argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenței CEDO principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, S.C. Sefer S.A., Cornif, Cârstoiu, S.C. Editura Orizonturi S.R.L., Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.)

Cu toate acestea, examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că instanța de recurs a cercetat toate criticile formulate și s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate.

În cuprinsul cererii sale, contestatoarea a susținut că dezlegarea recursului ar fi rezultatul unei greșeli materiale în sensul că instanța ar fi omis să facă referire la Factura de stornare nr. 06/30.06.2011, prin care a fost stornată Factura nr. x/04.04.2011, a cărei plată s-a pretins prin cererea de chemare în judecată și la care sunt raportate toate penalitățile pretinse de către A. S.R.L.

Analizând dacă această critică constituie o greșeală materială, în accepțiunea art. 318 teza I C. proc. civ., Înalta Curte observă că textul menționat se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției.

Art. 318 teza I C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți.

În realitate, contestatoarea critică modalitatea de apreciere a probelor și nicidecum o greșeală materială realizată de instanța de recurs. Or, valoarea probatorie dată de instanța de recurs unor înscrisuri nu poate fi criticată pe calea contestației în anulare.

Față de considerentele expuse și de condițiile prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată formulată de contestatoarea B. împotriva deciziei nr. 1261 din 7 iulie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În raport de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât contestatoarea a căzut în pretenții ca urmare a respingerii contestației în anulare, aceasta a fost obligată la plata sumei de 17.396,61 RON cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial, către intimata S.C. A. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare de la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea B. împotriva deciziei nr. 1261 din 7 iulie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Obligă contestatoarea B. la plata sumei de 17.396,61 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. A. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.