Decizia nr. 2287/2024 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 142/2012 a Tribunalului Alba

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 august 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pârâta Asociația Obștea de Moșneni B solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 259.098 lei, contravaloarea facturii nr. 3/4.04.2011, prestări servicii conform contractului nr. 37/2.08.2010 și contravaloarea penalităților calculate de la 15.04.2011, până la plata integrală a debitului. Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâta Asociația Obștea de Moșneni B a solicitat respingerea acțiunii, invocând în apărare excepția de neexecutare de către reclamantă a contractului. Totodată, pârâta a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de prestări servicii nr. 37/2.08.2011, întrucât perfectarea din partea societății pârâte s-a făcut de către o persoană fără capacitatea de a contracta. Prin încheierea din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Alba - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal. Prin sentința civilă nr. 142/COM/2012 din 02 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Alba – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, s-a admis acțiunea reconvențională exercitată de pârâta Asociația Obștea de Moșneni B în contradictoriu cu reclamanta A S.R.L., și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de prestări servicii nr. 37/2.08.2010 încheiat între pârâtă, în calitate de beneficiar, și reclamantă, în calitate de prestator de servicii. S-a respins ca rămasă fără obiect excepția de neexecutare a contractului de prestări servicii nr. 37/2.08.2010, invocată de pârâtă și, totodată, s-a respins acțiunea exercitată de reclamanta A S.R.L., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta. A fost respinsă și cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată și s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 6.027,3 lei, cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei Asociația Obștea de Moșneni B.

Prin decizia civilă nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de reclamanta A S.R.L., a schimbat parțial sentința atacată și a admis în parte acțiunea precizată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 259.098 lei reprezentând contravaloare servicii prestate, precum și a penalităților de întârziere de 1% pe zi aplicate debitului, începând din data de 4 iulie 2011 și până la achitarea integrală. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a înlăturat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, pârâta Asociația Obștea de Moșneni B a fost obligată să plătească apelantei A S.R.L. suma de 13.538,43 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 4.877,71 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 252 din 9 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de pârâta Asociația Obștea de Moșneni B împotriva deciziei nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 537/2016 din 20 octombrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva sentinței nr. 142/COM/2012, pronunțată de Tribunalul Alba și a obligat apelanta la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 991 din 31 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 537/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia – Secția a II-a Civilă sub nr. x/95/2011**, iar prin decizia nr. 74/2018 din 1 martie 2018, s-a respins apelul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva sentinței nr. 142/COM/2012, pronunțată la 02.11.2012 de Tribunalul Alba, care a fost menținută în totalitate, cu obligarea apelantei la plata sumei de 48.968,7 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A S.R.L. care a fost admis prin decizia nr. 536 din 19 martie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj, pentru o bună administrare a justiției.

Prin decizia civilă nr. 535 din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pe care curtea a schimbat-o în tot, fiind admisă acțiunea precizată și obligată pârâta Asociația Obștea de Moșneni B să achite reclamantei suma de 259.098 lei și penalități de întârziere de 1% pe zi de întârziere, începând cu data de 15.04.2011 și până la achitarea integrală a debitului. De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională și obligată intimata să plătească apelantei suma de 68.508 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru toate ciclurile procesuale.

Împotriva acestei din urmă decizii, în temeiul prevederilor art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. de la 1865 a formulat cerere de revizuire pârâta Asociația Obștea de Moșneni B, solicitând admiterea căii extraordinare de atac și schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta A S.R.L., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 353/2024 din 19 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/33/2024 a fost respinsă ca inadmisibilă revizuirea formulată de revizuenta Asociația Oștea de Moșneni B, care a fost obligată să plătească intimatei suma de 29.089,52 lei cheltuieli de judecată în recurs.

La data de 18.10.2024, împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Asociația Obștea de Moșneni B, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 175 raportat la art. 326 din cod, întrucât, în mod greșit, instanța nu a dispus aducerea cu mandat a domnului C pentru a depune originalul contractului de prestări servicii nr. 37, semnat de ambele părți, în condițiile în care a fost încuviințată înfățișarea originalului acestui înscris. De asemenea, recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 326 și implicit ale art. 172 și următoarele C. proc. civ. de la 1865, având în vedere că instanța de revizuire a apreciat că cererea de denunțare ca fals a contractului de prestări servicii ar fi fost inadmisibilă și neutilă soluționării cauzei. În acest sens, a arătat recurenta că înscrisul nou de care a înțeles să se folosească reprezenta varianta reală a contractului, iar procedura de denunțare ca fals, prin obligarea părților să pună la dispoziția instanței de revizuire originalul acestui act, ar fi avut relevanță în admisibilitatea căii extraordinare de atac. Printr-o altă critică de nelegalitate, titulara memoriului de recurs a precizat că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, apreciind eronat că înscrisul invocat nu are o valoare probatorie autonomă, fără a evalua circumstanțele în care acesta a fost descoperit și fără a lua în considerare mărturia și recunoașterea lui C. Potrivit recurentei, înscrisul de care a înțeles să se folosească în cadrul revizuirii nu este o simplă copie, cum greșit a reținut instanța de judecată, acesta fiind semnat olograf pentru conformitate de către domnul C, ceea ce îi conferă validitate și calitatea de înscris sub semnătură privată. S-a mai arătat că recurenta este în imposibilitate de a produce înscrisul original dintre părți, iar singura soluție care se impune este admiterea cererii de revizuire pentru ca pe fondul apelului să poată fi administrate toate probele și utilizate procedurile necesare pentru aflarea adevărului și restabilirea legalității cu valorizarea elementelor nou introduse în situația de fapt și de drept în cadrul raporturilor juridice dintre părți. Potrivit recurentei, interpretarea excesiv de formalistă a cerințelor privind admiterea cererii de revizuire conduce la încălcarea dreptului fundamental de acces la justiție. Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 a fost criticată decizia recurată pe aspectul nemotivării, recurenta precizând că instanța de judecată nu a motivat în niciun fel soluțiile de respingere ale cererii de denunțare ca fals a contractului, precum și a solicitării de citare a domnului C cu mandat de aducere, rezumându-se la a menționa că acestea sunt inadmisibile și neutile în procedura revizuirii. A mai precizat recurenta că instanța de revizuire nu a explicat de ce înscrisul prezentat nu ar putea fi considerat unul sub semnătură privată nou. În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 s-a invocat interpretarea greșită a naturii actului juridic de care a înțeles să se folosească în susținerea cererii de revizuire formulate, instanța de judecată considerându-l în mod eronat o simplă copie, când în realitate acesta este un înscris sub semnătură privată, asumat de către partea care a semnat pentru conformitatea acestuia cu originalul. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă la 31 octombrie 2024. La 19 noiembrie 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata A S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse înscrisurile justificative. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele: În cadrul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 s-au invocat, pe de o parte, încălcarea art. 175 raportat la art. 326 din același act normativ, întrucât, în mod greșit, instanța de revizuire nu ar fi dispus aducerea cu mandat a autorului înscrisului pentru a depune originalul acestuia, iar pe de altă parte, interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 172 și următoarele C. proc. civ. privind procedura de denunțare ca fals, procedură neurmată de către instanța de revizuire deși ar fi fost relevantă în soluționarea revizuirii, prin care s-a susținut alterarea conținutului clauzei penale din contractul încheiat de părți. Circumscris acelorași motive de casare a invocat recurenta interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, întrucât instanța de judecată în mod eronat ar fi apreciat că înscrisul invocat nu are o valoare probatorie autonomă, fără a fi evaluate circumstanțele în care acesta a fost descoperit și fără a fi luate în considerare mărturia și recunoașterea privind alterarea conținutului. A mai susținut titulara memoriului de recurs că înscrisul de care a înțeles să se folosească în cadrul revizuirii nu este o simplă copie, ci un veritabil înscris sub semnătură privată, acesta fiind confirmat olograf pentru conformitate, ceea ce îi conferă validitate ca înscris nou și se înscrie în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Potrivit recurentei, interpretarea excesiv de formalistă a cerințelor privind admiterea cererii de revizuire ar fi condus la încălcarea dreptului fundamental de acces la justiție. Cu titlu prealabil, având în vedere că aceste critici vizează aplicarea greșită a normelor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte le va supune analizei doar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, nu și a celui reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 9 din același cod, indicat formal de recurentă, care vizează încălcarea normelor de drept substanțial, situație ce nu a fost reclamată în cauză. Conform art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. de la 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitive la instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (…). Prin statuarea acestui motiv de revizuire, legiuitorul s-a referit la acele înscrisuri care, nefiind cunoscute la data soluționării litigiului, nu au putut fi verificate și valorificate de instanța de judecată, iar acest aspect a condus la săvârșirea unei erori de fapt involuntare care se impune a fi corectată și care este de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțate. Pentru susținerea acestui motiv de revizuire, poate fi invocat ca înscris nou pentru retractarea unei hotărâri un act care a existat la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, pe care partea nu l-a prezentat instanței de judecată, întrucât a fost reținut de partea adversă ori a intervenit o împrejurare mai presus de voința părților, care confirmă o situație deosebită de cea reținută ca fiind determinantă la pronunțarea soluției. În analiza cererii de revizuire întemeiate pe prevederile anterior menționate, instanța sesizată este obligată să se limiteze, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, la examinarea admisibilității cererii și a faptelor pe care se întemeiază, fără a putea repune în discuție aspectele legate de fondul pricinii. Astfel, admisibilitatea cererii de revizuire este condiționată nu numai de descoperirea ulterior judecății a unor acte noi și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță din cauza unor împrejurări mai presus de voința părții, dar și de caracterul determinant al acestor înscrisuri în legătură cu fondul cauzei. În speță, înscrisul pe care a fost fundamentată cererea de revizuire este o copie a contractului de prestări servicii nr. 37 încheiat la 20.08.2010 între intimata A S.R.L., în calitate de prestator de servicii și revizuenta Asociația Obștea Moșneni B, în calitate de beneficiar, despre a cărei existență recurenta-revizuentă pretinde că ar fi luat cunoștință în data de 30.03.2024, după rămânerea definitivă a hotărârii a cărei revizuire a solicitat-o, cu ocazia punerii la dispoziție a înscrisului cu un alt conținut al clauzei referitoare la penalități decât cel al contractului pe care s-a întemeiat soluția definitivă a instanței. Prevalându-se de caracterul de noutate al actului menționat, recurenta a afirmat că înscrisul nou nu a fost cunoscut la momentul soluționării apelului de către Curtea de Apel Cluj și nu a fost folosit în cursul acestei judecăți, acesta neputând fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința sa. Mai mult, s-a precizat că revizuenta nu a avut cunoștință că actul pe care instanța l-a avut în vedere în pronunțarea hotărârii era unul fals. În etapa examinării admisibilității cererii de revizuire, fiind vorba despre condiții cumulative, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă. Se constată că instanța de revizuire a dispus, în considerarea prevederilor art. 172 și următoarele C. proc. civ. de la 1865, depunerea pretinsului original al contractului în forma invocată de revizuentă, justificat de faptul că originalul acestui înscris s-ar fi aflat în posesia terțului. Este de observat că cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., analiza instanței fiind limitată la înscrisurile doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Instanța de revizuire, în raport cu temeiul revizuirii a reținut că procedura de denunțare ca fals a contractului nu era admisibilă în calea extraordinară de atac față de motivul invocat și precizat expres de autoarea demersului judiciar la termenul de judecată din 27 iunie 2024, la solicitarea instanței în exercitarea rolului activ, revizuirea nefiind deci întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. La fel, solicitarea revizuentei de citare cu mandat de aducere în vederea confirmării tezei falsificării contractului a fost respinsă în considerarea declarației olografe depuse la dosar, în sensul că nu există și un alt exemplar original al înscrisului, nefiind confirmate susținerile revizuentei. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-revizuente, instanța de judecată, în acord cu prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, a limitat dezbaterile la admisibilitatea cererii de revizuire și la faptele pe care s-a întemeiat această cale extraordinară de atac întemeiată pe art. 322 pct. 5 și nu pe pct. 4 C. proc. civ., examinând întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege, care se analizează gradual. Astfel, cercetând prima condiție de admisibilitate, în mod legal a constatat instanța de revizuire că înscrisul „nou” invocat de titulara căii de atac nu avea valoare probatorie autonomă, fiind o simplă copie a unui înscris, pe care revizuenta nu l-a prezentat instanței în original. Nefiind în prezența unui înscris sub semnătură privată nou, este corectă aprecierea instanței sesizate cu cererea de revizuire, că nu mai era necesară verificarea condițiilor subsidiare referitoare la data certă a acestui înscris ori la imposibilitatea prezentării actului în cursul procesului civil ce a făcut obiectul dosarului nr. x/95/2011, dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Câtă vreme revizuenta nu a probat existența pretinsului înscris nou în forma cerută de lege pentru a avea valoare probatorie proprie, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă și legală concluzia instanței care a pronunțat decizia recurată, fiind nefondate criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865. Reține instanța supremă că funcția revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăților irevocabile, în afara condițiilor strict reglementate procedural. În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă, fără ca acesta să îndeplinească condițiile impuse de lege, ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri definitive, atunci stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești ar rămâne fără niciun fel de eficiență. În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008). Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 a fost criticată decizia recurată pe aspectul nemotivării, recurenta apreciind că instanța de judecată nu și-a motivat soluțiile de respingere a cererilor de probatorii formulate ori a soluției pronunțate. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare evocat vizează faptul că decizia recurată este insuficient motivată, în cauză nefiind expuse motive care să susțină soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire și măsurile procedurale adoptate de instanța de judecată. Instanța supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 lipsa motivării, atât sub aspect formal, dedusă din încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeleasă ca o contracție excesivă a raționamentului juridic ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia. În jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Contrar susținerilor recurentei-revizuente, incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 nu poate fi reținută, întrucât instanța de judecată și-a expus într-o manieră clară argumentația de fapt și de drept, precum și raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției. Împrejurarea că instanța de revizuire nu a soluționat cauza în sensul dorit de revizuentă și nu și-a însușit raționamentele acesteia nu echivalează cu nemotivarea hotărârii. Prin urmare, sunt nefondate criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 poate fi invocat atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În cauză, recurenta susține că instanța care a soluționat cererea de revizuire a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că în mod eronat l-a considerat ca fiind o simplă copie, când în realitate era un înscris sub semnătură privată, asumat de către partea care l-a semnat pentru conformitate cu originalul. Înalta Curte formulează observația că, noțiunea de act juridic dedus judecății potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 trebuie înțeleasă în sensul de negotium juris, adică manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, independent de forma exterioară în care se manifestă, deci operațiunea juridică. Or, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 este necesar ca actul juridic nou invocat să aibă calitatea de document scris, care să fie probant prin el însuși, fără a fi necesare verificări suplimentare ori administrarea altor probe. Cu alte cuvinte, în accepțiunea dispozițiilor legale anterior evocate, înscrisul nou trebuie avut în vedere doar în sensul de instrumentum probationis, nefiind incident acest motiv de recurs. Prin urmare, în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire pentru neîntrunirea cumulativă a condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, în cauză nefiind încălcat dreptul de acces la justiție, cum greșit susține recurenta. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate, și pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul va fi respins ca nefondat.