ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1261/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de față,

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 august 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 259.098 RON, contravaloarea facturii nr. x/4.04.2011, prestări servicii conform contractului nr. x/2.08.2010 și contravaloarea penalităților calculate de la 15.04.2001, până la plata integrală a debitului.

În motivare, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de prestări servicii nr. x/2.08.2010, ce are ca obiect prestarea de servicii exploatare, transport și debitare material lemnos, de către reclamanta A. S.R.L., în calitate de prestator, către beneficiarul B. (recurenta), care nu a respectat prevederile contractuale de la art. 6 alin. (1) și (2), în sensul că nu a făcut plata facturii nr. x/04.04.2011 în termen de 10 zile de la emiterea ei, fiind nevoită să promoveze prezenta acțiune pentru recuperarea debitului și a penalităților de întârziere aferente, calculate potrivit art. 8 alin. (2) din contract.

Prin întâmpinare, pârâta B. a solicitat respingerea acțiunii, invocând în apărare excepția de neexecutare de către reclamantă a contractului. Totodată, pârâta a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2011, întrucât perfectarea din partea societății pârâte s-a făcut de către o persoană fără capacitatea de a contracta.

Prin încheierea din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 142/COM/2012 pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea reconvențională exercitată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2010 încheiat între pârâtă, în calitate de beneficiar, și reclamantă, în calitate de prestator de servicii. S-a respins ca rămasă fără obiect excepția de neexecutare a contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2010, invocată de pârâtă și, totodată, s-a respins acțiunea exercitată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.. A fost respinsă cererea formulată de reclamantă pentru obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată și s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 6.027,3 RON, cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei B..

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe fondul cauzei, că din analiza coroborată a Statutului Obștii, cu dispozițiile Legii nr. 21/1924 și ale O.G. nr. 26/2000, președintele Consiliului de administrație trebuia să convoace consiliul, pentru a rezolva toate problemele ce nu țin de adunarea generală, printre care și încheierea contractului de prestări servicii în litigiu și abia apoi, în baza unei hotărâri a acestuia, să treacă la semnarea contractului, fără ca președintele Consiliului de administrație să-și poată delega, la rândul său, un împuternicit la semnarea contractului. Or, în speță nu a existat o hotărâre prealabilă a consiliului de administrație, iar în locul președintelui Consiliului de administrație, contractul a fost semnat de o altă persoană. Așadar, având în vedere că la momentul încheierii contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2010, voința asociației a lipsit, contractul fiind încheiat cu eludarea dispozițiilor legale și statutare, ce reglementează imperativ funcționarea pârâtei, prima instanță a reținut că, din perspectiva angajării ca parte a B., contractul este lovit de nulitate absolută.

În consecință, s-a reținut că acțiunea în pretenții, exercitată de A. S.R.L., nu poate avea cauza juridică fundamentată pe ideea neexecutării de către pârâta B., Radoșeni, Cărpinișeni a unor obligații asumate contractual și antrenării, astfel, a răspunderii contractuale, putându-se pune problema, într-un cadru procesual adecvat, dacă serviciile pretins prestate de către reclamantă ar putea îmbrăca forma și valențele juridice ale unui fapt juridic licit ca izvor de obligații (cum ar fi gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză), prin prisma actelor normative în vigoare la momentul prestării fiecăruia din serviciile respective, aspecte care, raportat la obiectul și cauza juridică ale acțiunii introductive deduse judecății, excedează cadrul procesual.

S-a apreciat că nu poate fi avut în vedere nici principiul "error comunis facit jus" (eroarea comună invincibilă poate da naștere unor drepturi), ca eventuală justificare pentru validarea contractului prin executare, câtă vreme reclamanta putea și trebuia să se asigure că încheie contractul de prestări servicii în litigiu cu organismul/persoana abilitată, potrivit legii, să reprezinte voința juridică a asociației, aspect pe care-l putea verifica și printr-o simplă accesare a Registrului Asociațiilor și Fundațiilor de la Tribunalul Gorj, unde pârâta s-a înregistrat.

Instanța de fond reține că, în speță, este vorba de o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea contractului și că nu pot fi acceptate apărările reclamantei, în sensul validării contractului prin executare, fapt ce ar echivala cu a impune asociației, ca subiect de drept înființat pentru garantarea și promovarea, realizarea și exercitarea drepturilor a sute de membri, atât voința unei persoane care și-a depășit prerogativele și mandatul, eludând dispozițiile legale și statutare imperative, cât și efectele unui act juridic la a cărui încheiere voința societății nu a existat, și, ca atare, în ceea ce o privește actul juridic nu s-a format.

Întrucât este o veritabilă apărare de fond, ce privește derularea și executarea unui contract sinalagmatic cu privire la care s-a constatat că este lovit de nulitate absolută, s-a respins ca devenită lipsită de obiect excepția de neexecutare a contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2010, invocată de pârâtă.

De asemenea, acțiunea introductivă a devenit lipsită de fundament juridic, întrucât pretențiile formulate împotriva pârâtei au fost întemeiate pe răspunderea contractuală a acesteia și, ca atare, derivau din invocata executare necorespunzătoare sau chiar neexecutare a obligațiilor contractuale, de plată a serviciilor furnizate de reclamantă, astfel că, având în vedere și principiul de drept potrivit căruia ceea ce este nul nu poate produce efecte ("quod nullum est, nullum producit effectum"), s-a respins acțiunea în pretenții.

Prin decizia civilă nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a schimbat parțial sentința atacată și a admis în parte acțiunea precizată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 259.098 RON reprezentând contravaloare servicii prestate, precum și a penalităților de întârziere de 1% pe zi aplicate debitului, începând din data de 4 iulie 2011 și până la achitarea integrală. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a înlăturat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, pârâta B. a fost obligată să plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 13.538,43 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 4877,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 252 din 9 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că decizia atacată nu respectă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar. Decizia atacată nu cuprinde nicio referire cu privire la motivele care au dus la respingerea cererii reconvenționale, instanța de apel nu a dat dezlegare problemelor referitoare la lipsa totală a consimțământului B. la încheierea contractului de prestări servicii nr. x din 2 august 2010, precum și aspectelor referitoare la lipsa mandatului pârâtei pentru angajarea valabilă a asociației, aspect care echivalează cu lipsa consimțământului. De asemenea, nu a fost analizată nici excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, în sensul stabilirii, prin administrarea de probatorii, a îndeplinirii obligației asumate de reclamanta A., prin contractul evocat și care are ca obiect prestarea de servicii de exploatare, transport și debitare a materialului lemnos, nefiind analizate nici aspectele referitoare la nulitatea contractului de prestări servicii invocate de pârâtă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 537/2016 din 20 octombrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 142/COM/2012, pronunțată de Tribunalul Alba și a obligat apelantul la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 991 din 31 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 537/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că a fost încălcat principiul contradictorialității, întrucât nulitatea absolută a procesului-verbal din 25 ianuarie 2009 a fost invocată după ce instanța de apel a închis cercetarea procesului, nulitate reținută în considerentele deciziei recurate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2011** și prin decizia nr. 74 din 1 martie 2018, s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. Târgu Jiu împotriva sentinței nr. 142/COM/2012, pronunțată de Tribunalul Alba, care a fost menținută în totalitate, cu obligarea apelantei la plata sumei de 48968,7 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 74/2018 a Curții de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 536/2019, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 74/2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare Curții de Apel Cluj, spre o bună administrare a justiției.

S-a reținut că prin ultima decizie, casarea cu trimitere s-a făcut în vederea analizării cauzei și sub aspectul efectelor pe care le produce procesul-verbal din 25 ianuarie 2009, instanța de apel urmând să analizeze puterea probatorie a acestuia, în condițiile în care existența înscrisului era incontestabilă, actul fiind cercetat sub aspectul veridicității prin expertizare în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Novaci, stabilindu-se că nu este fals. Cu toate acestea, prin confundarea procesului-verbal din 25 ianuarie 2009 cu un alt înscris, reprezentat de adresa din 16 noiembrie 2008 depusă de reclamantă la dosar, instanța de apel l-a înlăturat, pe motiv că a fost contestat de partea adversă. S-a apreciat că, procedând astfel, instanța de apel, în mod greșit a exclus procesul-verbal încheiat la 25 ianuarie 2009 din sfera dovezilor, fără să-l analizeze din perspectiva valabilității și efectelor sale juridice, încălcându-se atât dispozițiile art. 315 C. proc. civ., sub aspectul îndrumărilor deciziei de casare anterioare, cât și normele de drept procesual în legătură cu administrarea probelor, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 535 din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței pe care Curtea a schimbat-o în tot; s-a admis acțiunea precizată și a fost obligată pârâta B. să achite reclamantei suma de 259.098 RON și penalități de întârziere de 1% pe zi de întârziere, începând cu data de 15.04.2011 și până la achitarea integrală a debitului. S-a respins cererea reconvențională. A fost obligată intimata să plătească apelantei A. S.R.L. suma de 68.508 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de apel, în raport de îndrumările impuse de către instanța de control judiciar, a reținut următoarele:

Între părți s-au stabilit raporturi contractuale în temeiul convenției de prestări servicii nr. x încheiată la data de 02.08.2010, reclamanta asumându-și (art. 2 contract) obligația de a presta servicii de exploatare, transport și depozitare material lemnos către beneficiarul B., care și-a asumat obligația de plată a acestor servicii. Contractul a fost semnat din partea asociației de către numitul C., membru al Consiliului de administrație la acel moment, în temeiul mandatului încredințat de către Președintele Consiliului de administrație. Probele existente la dosar evidențiază faptul că acesta a fost mandatat să semneze contractul prin împuternicirea din data de l0.03.2008 și prin procesul-verbal din 25.01.2009, prin care Consiliul de administrație i-a mandatat pe Președintele asociației (D.) și secretarul asociației (C.) să poarte discuții și să încheie contracte în numele persoanei juridice.

Prin decizia de casare intermediară nr. 991 din 31 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a validat susținerile reclamantei referitoare la existența și valabilitatea înscrisului, reținând că actul a fost cercetat sub aspectul veridicității prin expertizare grafologică în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Novaci, în original, stabilindu-se că acesta nu este fals. Organele de cercetare penală au verificat la momentul expertizării înscrisului contestat valabilitatea actului reținând și persoana semnatarilor acestuia (8 consilieri semnatari), care audiați fiind au afirmat că pe lângă semnătura care le aparține, actul întocmit reprezintă manifestarea de voință a acestora exprimată în calitatea menționată, respectiv aceea de consilieri ai pârâtei.

Din cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 25 ianuarie 2009 de către pârâtă, reiese faptul că la data amintită, D. și C. au fost împuterniciți să poarte discuții în vederea încheierii de contracte cu terți și să semneze documentele aferente, fără dezbateri în Consiliul de Administrație, procesul-verbal fiind semnat de un număr de 8 membri: D., C., E., F., G., H., I. și J., toți fiind audiați cu prilejul cercetărilor penale realizate și recunoscând exprimarea voinței proprii în forma menționată în înscris.

Cercetând din perspectiva cvorumului de prezență și vot procesul-verbal adoptat, Curtea a constatat că a fost adoptat cu votul majorității membrilor, conform prevederilor statutare. Conținutul procesului-verbal încheiat la data de 25.01.2009 atestă în fapt hotărârea membrilor săi cu privire la activitatea și atribuțiile care revin membrilor asociației, fiind o veritabilă hotărâre a Consiliului de administrație.

În speță, Curtea a constatat că, urmare a modificărilor legislative intervenite, Consiliul de administrație reglementat prin statut, în condițiile Legii nr. 21/1924, corespunde, potrivit art. 20 din O.G. nr. 26/2000, Consiliului director reglementat de noul act normativ și, prin urmare, atribuțiile acestuia sunt subsumate funcției de administrare și reprezentare asigurate anterior Consiliului de administrație. În acest context, Curtea a apreciat că în exercitarea atribuțiilor amintite mai sus, consiliul de administrație al pârâtei (în fapt consiliul director în accepțiunea legiuitorului) poate, în exercitarea atribuțiilor sale legale (art. 26), să împuternicească una sau mai multe persoane cu funcții executive, inclusiv persoane care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociație, pentru a exercita atribuțiile prevăzute la art. 24 alin. (2) lit. b) și d), respectiv încheierea de acte juridice în numele și pe seama asociației.

Curtea a apreciat că s-a făcut dovada mandatului pe care președintele Consiliului de administrație l-a primit din partea asociației, pentru a încheia acte juridice pe seama și în numele acesteia, astfel că împuternicirea transmisă semnatarului contractului în litigiu derivă din acest mandat, care nu este unul general, ci specific să poarte discuții în vederea încheierii de contracte cu terți și să semneze documentele aferente,fără dezbateri în Consiliul de administrație.

Afirmația potrivit căreia semnatarul contractului în litigiu nu a primit un mandat valabil pentru încheierea convenției în litigiu este nefondată, convenția fiind asumată de Asociație prin semnarea acesteia de către mandatarul desemnat de către Consiliul de administrație al pârâtei, precum și prin aplicarea ștampilei.

Curtea a apreciat că atribuțiile președintelui asociației descrise în art. 30 din statut au doar caracter enunțiativ, iar nu limitativ, actul constitutiv al pârâtei necuprinzând, de altfel, nicio mențiune prin care o altă persoană sau organ al acesteia să fie împuternicit a încheia acte juridice în numele și pe seama pârâtei. Pentru aceste motive a conchis, în raport de mențiunile existente în statut, coroborate cu prevederile art. 26 din O.G nr. 26/2000, că mandatul acordat în ședința din data de 25.01.2009, pe seama Președintelui pentru încheierea de acte juridice este unul valabil, în măsură să angajeze pârâta.

Susținerea pârâtei că votul exprimat nu este unul valabil, întrucât persoanele semnatare ale procesului-verbal în discuție nu aveau calitatea de membri ai Consiliului de administrație, a fost apreciată ca fiind nefondată întrucât, deși s-a depus la dosar un înscris intitulat Act adițional la actul constitutiv al obștei, aceste modificări ale componenței Consiliului nu au fost operate în registrele de publicitate ale Asociației. Prin urmare, componența inițială a Consiliului a fost asumată public, dovadă fiind, atât declarațiile membrilor semnatari ai procesului-verbal din data de 25.01.2009 date în fața organelor de cercetare penală, cât și constatările organelor de cercetare penală incluse în Ordonanțele de clasare întocmite.

S-a dedus că aceasta era modalitatea de lucru agreată de pârâtă, în sensul încheierii actelor juridice de dispoziție în numele și pe seama acestora prin intermediul președintelui, din probele administrate respectiv prin contractele încheiate cu alți parteneri contractuali în perioada contemporană a convenției în litigiu, pârâta asumându-și diverse obligații contractuale prin semnătura președintelui sau a mandatarului său, în temeiul mandatului încredințat prin procesul-verbal în litigiu sau alte înscrisuri similare.

În speță, contrar celor susținute de către pârâtă, s-a reținut că mandatul acordat semnatarilor convenției în litigiu nu este unul general, care să permită doar încheierea unor acte de administrate sau conservare, ci constituie un veritabil mandat special.

Președintele asociației și secretarul acesteia erau mandatați să poarte discuții în vederea încheierii de contracte cu terții și să semneze documentele aferente, fără dezbateri în Consiliul de administrație, negocierile și semnarea documentelor aferente fiind în mod evident cele specifice activității reglementate ale pârâtei. Prin urmare, susținerile pârâtei au fost apreciate ca nefiind în măsură să valideze teza nevalabilității mandatului încredințat semnatarilor convenției în litigiu.

Din probele administrate a rezultat că nu se poate vorbi despre inexistența unei voințe juridice la perfectarea contractului și nici despre incidența dispozițiilor art. 948 pct. 2 C. civ., din moment ce hotărârea Consiliului de administrație din 25 ianuarie 2009 este valabil exprimată, reprezintă voința formei asociative exprimată prin reprezentanții săi aleși, iar persoana mandatată de Consiliul de administrație semnează și ștampilează contractul.

Așa fiind, Curtea a apreciat că și pentru ipoteza în care s-ar admite ideea potrivit căreia lipsește mandatul acordat pentru semnarea contractului sau acesta a fost executat cu depășirea limitelor încredințate, sancțiunea care poate interveni este aceea a nulității relative.

Reclamanta a procedat la îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate la data încheierii convenției în litigiu. S-a reținut că, și dacă s-ar admite teza, potrivit căreia mandatul nu a fost ratificat de mandant, contractul încheiat de mandatar în absenta împuternicirii sau în afara limitelor sale poate produce efecte în patrimoniul mandantului în cazul în care sunt întrunite condițiile mandatului aparent. Așa fiind, în condițiile art. 1309 C. civ., dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezentași că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.

Se reține că la data încheierii convenției în litigiu, semnatarul contractului nu a justificat o eventuală limitare a puterilor sale de reprezentare la încheierea actului, cunoscut fiind că în aplicarea principiului general din materia reprezentării, reprezentantul trebuie să își exhibe sau să își probeze împuternicirea când terțul cocontractant i-o cere (art. 1302 C. civ.), având obligația (art. 1924 C. civ.) informării terților, indiferent dacă aceștia solicită sau nu exhibarea sau prezentarea împuternicirii. Întrucât semnatarul convenției nu a procedat astfel, s-a observat că reclamanta, cu bună-credință, încrezându-se în aparența creată prin prezentarea împuternicitului special al președintelui pârâtei a încheiat convenția în litigiu și și-a îndeplinit obligațiile asumate, fără a întâmpina opoziția pârâtei relativ la valabilitatea acesteia care, dacă ar fi fost pusă sub semnul îndoielii, ar fi impus pârâtei obligația de a refuza primirea bunurilor livrate, în considerarea obligațiilor contractuale.

Curtea a constatat că erau infirmate de probele administrate în cauză apărările pârâtei potrivit cărora persoanele care au recepționat bunurile livrate de către reclamantă nu erau împuternicite ale pârâtei.

Întrucât probele administrate în cauză au evidențiat faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, de a livra bunurile contractate, iar pârâta nu și-a îndeplinit obligația corelativă, de plată a prețului, reținând că potrivit art. 969 din C. civ. anterior, convențiile au putere de lege între părțile contractante, Curtea a apreciat cererea reclamantei ca fiind întemeiată.

In temeiul art. 274 din C. proc. civ., intimata B. a fost obligată să plătească apelantei A. S.R.L. suma de 13.538,43 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și suma de 4.877,71 RON reprezentând cheltuieli de judecată în prima judecată a apelului, precum și 50.091 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată și onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B..

Recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, respingerea apelului formulat de reclamantă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 142/COM/2012.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care se arată că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiilor nemijlocirii și contradictorialității, recurenta aduce următoarea argumentație:

Prin decizia de casare intermediară nr. 536/2019, s-a statuat asupra faptului că s-a stabilit în penal absența caracterului fals al procesului-verbal din data de 25 ianuarie 2009, însă prin această decizie, contrar susținerilor instanței de apel în rejudecare, Înalta Curte nu a validat susținerile reclamantei referitoare la valabilitatea înscrisului, ci doar necesitatea de a-l include în probatoriu. Consideră recurenta că instanța de apel era ținută să facă o verificare proprie a valabilității, din punct de vedere civil, a procesului-verbal din 25 ianuarie 2009, atât ca "negotium" cât și ca "instrumentum", precum și să nu ia în seamă declarațiile date de către semnatari în fața organului de cercetare penală.

Recurenta se referă la faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea legii, prin raportare la prevederile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Instanța de apel nu a respectat dispozițiile instanțelor de casare și nu a judecat cauza prin raportare la toate cererile și apărările invocate de părți.

În baza celor trei decizii de casare pronunțate de Înalta Curte, instanța de apel era ținută să dea dezlegare aspectelor referitoare la: lipsa totala a mandatului recurentei pentru angajarea valabilă a asociației (aspect care echivalează cu lipsa consimțământului); excepția de neexecutare invocată de recurentă; aspectele referitoare la alte cauze de nulitate a contractului; celelalte susțineri din primul recurs din dosar; susținerile privind nulitatea procesului-verbal din 25.01.2009, prin includerea acestuia în probatoriu și cu respectarea principiului contradictorialității; aspectele relevante cu privire la inexistența unui mandat și efectele juridice ale unei eventuale încheieri a unui act de dispoziție, de către o persoană lipsită de puteri de reprezentare.

Se arată că în urma greșitei interpretări a deciziei de casare, Curtea de Apel Cluj a procedat exclusiv la analiza existenței sau inexistenței unui mandat valabil, a caracterului acestui presupus mandat (civil/comercial sau general/special), a posibilității ratificării actului încheiat și a condițiilor mandatului aparent, analiză oricum insuficient motivată, deși instanța de apel era ținută, în mod imperativ, în rejudecare, să analizeze aspectele învederate de instanțele de recurs, precum și totalitatea cererilor și apărărilor părților. Susține recurenta că sancțiunea aplicabilă, în situația nerespectării îndrumărilor date de instanța de recurs, este casarea hotărârii, sens în care redă extrase din jurisprudența pe care o consideră relevantă.

Recurenta reproșează instanței de apel analiza insuficientă, respectiv neanalizarea următoarelor aspecte: ignorarea de către instanța de apel a regimului juridic particular al obștilor de moșneni și încălcarea normelor juridice cu caracter special ce se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 1/2000 și Codului silvic, respectiv al Instrucțiunilor din 30 septembrie 2008 și Normelor din 27 august 2008; existența unui regim juridic special, derogatoriu de la dreptul comun, aplicabil în situația juridică dedusă judecății a fost invocată și dezbătută în contradictoriu de către părți; lipsa analizei consimțământului părților la formarea Contractului.

Problema nulității Contractului este grefată pe următoarele aspecte: inexistența consimțământului recurentei, obligatoriu conform statutului și legislației speciale, pentru încheierea Contractului, având în vedere că nu s-a exprimat voința juridică cu privire la prețul Contractului; inexistența unei licitații publice, precum și a stabilirii unui preț de început a licitației publice (licitația publică era obligatorie, având în vedere că prin Contractul nr. x se exploatează copacii din pădure, fapt ce presupune exercitarea dreptului de dispoziție asupra proprietății indivizibile); inexistența unei hotărâri a Consiliului de Administrație prin care să se consemneze voința juridică a recurentei și absența efectelor procesului-verbal din 25.01.2009 în absența unei astfel de hotărâri; nulitatea absolută a procesului-verbal din 25.01.2009.

Recurenta invocă, totodată, și motivarea confuză și insuficientă a existenței unui mandat special, iar nu general, evidențiind faptul că din considerentele care vizează calificarea juridică a presupusului mandat, în cauză nu se înțelege care este, în realitate, concluzia instanței.

Arată recurenta că, în cuprinsul așa-ziselor considerente ale soluției, instanța de apel nu a procedat la o motivare circumstanțiată la situația de fapt dedusă judecății, care să aibă în vedere argumentele recurentei dezvoltate pe larg în cuprinsul actelor de la dosarul cauzei.

Se mai arată că un aspect de care depinde valabilitatea procesului-verbal din 25.01.2009 și care, de asemenea, nu a fost analizat de instanța de apel, în rejudecare, este incidența principiului "fraus omnia corrumpit". Astfel, precizează recurenta, deși se reține necesitatea analizei cauzelor de nulitate ale procesului-verbal invocate, instanța omite să motiveze aspectele referitoare la intenția de a frauda interesele comunității locale; instanța de apel face trimitere la modalitatea de întocmire a procesului-verbal, însă nicăieri în cuprinsul considerentelor nu se face vreo referire cu privire la acest motiv de nulitate absolută.

Precizează recurenta că instanța de apel nu a analizat deloc argumentele și probele invocate în stabilirea relei-credințe a reclamantei A., acest aspect fiind de natură a atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta consideră că, în condițiile în care cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor deciziei, și răspunsul său la apărările și argumentele principale ale părților (în considerente nu au fost avute în vedere niciuna dintre apărările recurentei, nefăcându-se mențiune cu privire la aspectele pentru care acestea ar fi fost înlăturate de către instanță), i s-au încălcat în mod grav drepturile garantate prin Convenția Europeană privind Drepturile Omului, cauzându-i-se daune incomensurabile.

Arată că nicio afirmație a reclamantelor nu a fost cercetată, deci nu a servit ca suport al concluziilor instanței de fond privind admiterea cererii reclamantei, care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză. În aceste condiții, recurenta consideră că omisiunea instanței de a verifica apărările sale echivalează, în fapt, cu lipsa analizei cauzei și, în esență, nesoluționarea acesteia într-un procedeu real și efectiv, acela de confruntare a afirmațiilor părților, de stabilire a unei situații de fapt ca rezultat al unei aprecieri atașate de natura cauzei și circumstanțele acesteia.

În argumentarea acestei critici, recurenta redă în paralel considerentele din decizia atacată și din decizia nr. 281/2015 a Curții de Apel Alba Iulia, care privesc analiza executării contractului, nefiind astfel atinsă finalitatea urmărită de legiuitor prin art. 261 C. proc. civ.. Sub aspectul invocat, recurenta face trimitere și la jurisprudență.

În dezvoltarea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel, în mod nelegal și cu schimbarea evidentă a naturii actului juridic dedus judecății, într-o motivare incoerentă și contradictorie, a reținut că procesul-verbal din 25.01.2009 se presupune a fi o hotărâre a Consiliului de Administrație și că procesul-verbal din 25.01.2009 se presupune a fi un mandat special.

Se arată că procesul-verbal este un element esențial pentru valabilitatea hotărârii Consiliului de administrație, întrucât probează respectarea formalităților de convocare, prezența membrilor și dezbaterile purtate, însă absența unei hotărâri a Consiliului de administrație nu poate fi complinită prin simpla existență a unui proces-verbal, care constituie material de arhivă, în special în contextul în care voința juridică a recurentei și executarea acestei voințe se materializează, obligatoriu, prin hotărâri ale organelor de conducere.

În plus, se arată că absența unei hotărâri a Consiliului de Administrație, în sensul reținut în procesul-verbal din 25.01.2009, echivalează cu lipsa mandatului, respectiv lipsa consimțământului la încheierea Contractului.

Sub acest aspect, recurenta conchide în sensul unei calificări greșite a actului juridic. Se arată că presupusul mandat ce se impune a fi analizat în cauză, care se referă la încheierea de contracte cu terții și semnarea oricărui document, este în mod evident diferit de un mandat special ce trebuie să privească un act singular, determinat în privința naturii sale și a obiectului. În concluzie, se arată, procesul-verbal din 25.01.2009 este, în cel mai bun caz, un mandat general.

Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta consideră că decizia atacată este nelegală, întrucât soluția respingerii cererii reconvenționale este dată cu aplicarea greșită a legii, instanța raportându-se la un cadru general legal greșit, ignorând aplicarea art. 28 alin. (1) și (3) din Legea nr. 1/2000 și a art. 948 C. civ. \

Totodată, se arată, soluția admiterii cererii reclamantei este dată cu aplicarea greșită a legii, instanța ignorând aplicarea principiului "specialia generalibus derogant", neaplicând prevederile art. 1, 3 și 62 alin. (1) din Codul silvic, art. 4 alin. (1) și (4) din Instrucțiunile din 30 septembrie 2008, privind termenele, modalitățile și perioadele de colectare, scoatere și transport al materialului lemnos, art. 20 alin. (4) și (5) din Normele din 27 august 2008 referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și a instanțiilor de prelucrat lemn rotund.

Consideră recurenta că instanța de apel a aplicat greșit legea, atunci când a ignorat existența unei norme speciale, a aplicat greșit legea care guvernează instituția mandatului și atunci când a aplicat o normă unor împrejurări care, de fapt, implică existența altor norme.

În continuare recurenta face precizări prealabile cu privire la stabilirea corectă a normelor de drept substanțial aplicabile, punctând asupra următoarelor aspecte:

Instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, face referire exclusiv la dispozițiile O.G. nr. 26/2000 (precum și Legea nr. 21/1924) și ale C. civ.. Cu toate acestea, se arată, legea aplicabilă nu este nici Legea nr. 21/1924 și nici O.G. nr. 26/2000, cadrul legal aplicabil reieșind din art. 2 al Statutului recurentei. Existența unei reglementări speciale cu privire la proprietatea obștilor de moșneni este confirmată inclusiv de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1087 din 22 aprilie 2015).

Legiuitorul a stabilit distincția între asociațiile de proprietari de păduri, care vor funcționa conform O.G. nr. 26/2000 și obștile de moșneni în devălmășie sau indiviziune existente anterior anului 1948 și care fac parte din tezaurul istoric al României, acestea din urmă urmând să aibă o reglementarea specială și derogatorie cu privire la modul de organizare și funcționare față de cea prevăzuta în O.G. nr. 26/2000. Apreciază recurenta că întrucât intră sub incidența regimului special derogator prevăzut de art. 95 din Codul silvic, nu i se aplică prevederile O.G. nr. 26/2000, ci prevederile art. 27 din Legea nr. 1/2000.

Prin urmare, se arată, pentru determinarea modului de organizare și de funcționare a recurentei, nu a fost adoptată încă o lege specială, astfel încât aceasta are obligația de a-și exploata și administrat patrimoniul potrivit Statutului, conform art. 27 din Legea nr. 1/2000.

Referindu-se la decizia Curții Constituționale nr. 390/2015, recurenta arată că prerogativele dreptului de proprietate privind terenurile forestiere, inclusiv administrarea și exploatarea acestora și exercitarea dreptului de dispoziție materială trebuie să se facă în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 1/2000, adică exclusiv în modalitatea și condițiile prevăzute în statut. Dispozițiile art. 27 din Legea nr. 1/2000 sunt dispoziții de ordine publică, având în vedere că acestea stabilesc regimul de exercitare a dreptului de proprietate cu privire la terenurile forestiere, astfel că orice încălcare a dispozițiilor acestui articol va atrage aplicarea unei sancțiuni de ordine publică. Recurenta arată că orice act juridic, prin care administrarea și exploatarea terenurilor forestiere este încheiat contrar dispozițiilor statutului formelor asociative, reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică stabilite prin art. 27 din Legea nr. 1/2000. Contractul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor statutului recurentei și, deci, prin încălcarea Legii nr. 1/2000. Mai mult, instanța de apel a încălcat principiul legalității, întrucât soluția pronunțată a avut în vedere normele O.G. nr. 26/2000, care nu sunt incidente în cauză și a căror aplicare este de natură a crea prejudicii grave recurentei.

Precizează recurenta că ignorarea vădită a legii corecte aplicabile în speță reiese și din faptul că instanța de apel nu a înțeles să răspundă susținerilor cu privire la legea aplicabilă, cu toate că acest aspect a fost dezbătut în fața Curții de Apel Cluj, la termenul din data de 16.09.2019. Se arată că o astfel de abordare reprezintă o încălcare nu doar a principiului legalității și a supremației legii, ci și a atribuțiilor judecătorilor, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

O altă critică de nelegalitate, subsumată aceluiași motiv de recurs vizează greșita aplicare și interpretare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 27, art. 28 alin. (1) și (3) din Legea nr. 1/2000 și a art. 948 C. civ.

Recurenta precizează că art. 27 din Legea nr. 1/2000 este o dispoziție de ordine publică, stabilind obligativitatea administrării și exploatării terenurilor forestiere în conformitate cu statutul formelor asociative, astfel că administrarea și exploatarea terenurilor forestiere, în orice altă modalitate decât cea care este prevăzută în statutul actual al formelor asociative, precum și cel admis anterior anilor 1921-1948, reprezintă o încălcare a evocatului text legal.

Se arată că modalitatea de formare a consimțământului recurentei trebuia să parcurgă procedura prevăzută de statut, care se aplică prioritar și nu cea prevăzută de art. 24 alin. (2) și 26 din O.G. nr. 26/2000, la care în mod greșit se raportează instanța de apel. Or, precizează recurenta, Contractul în cauză a fost încheiat cu nerespectarea statutului, neexistând o voință valabil exprimată și formată, astfel încât instanța de apel trebuia să constate nulitatea absolută a Contractului.

Precizează recurenta că singura împrejurare în care consimțământul său ar fi putut fi considerat valabil exprimat, era aceea în care ar fi existat o decizie a Consiliului de administrație sau a adunării generale, prin care să se stabilească prețul de începere a licitației publice la care este vândut materialul lemnos.

În plus, se arată, Legea nr. 1/2000 reprezintă atât temeiul de drept al reînființării obștilor de moșneni și norma specială care prevede modalitatea de administrare a terenurilor forestiere, cât și cadrul juridic care impune obligativitatea respectării statutului obștii, astfel cum acesta exista anterior anului 1948.

Față de faptul că nu există o hotărâre de stabilire a prețului, ca element esențial al Contractului, nu se poate presupune că un simplu mandat pentru semnarea unor documente și pentru negocierea de contracte ar conduce la angajarea voinței juridice a recurentei. Singura modalitate în care voința recurentei poate fi angajată este aceea în care se stabilește, în cadrul unei adunări deliberative și colegiale, prețul actelor de dispoziție, element esențial al contractului.

Consideră recurenta că procesul-verbal din 25.01.2009 nu poate produce efectele unui mandat, sens în care face referire la dispozițiile art. 15, 26 și 30 din statut, din care rezultă că posibilitatea de exercitare a dreptului de dispoziție materială asupra pădurilor rămâne în continuare în sarcina adunării generale. Recurenta arată că orice derogare privind atribuțiile, atât ale președintelui, cât și ale Consiliului de administrație, reprezintă o modificare a statutului. Doar printr-o decizie a adunării generale, în compunerea și cu majoritatea cerută de statut, s-ar fi putut crea posibilitatea de a se delega atribuții unor persoane individuale. În mod similar, în lipsa unei permisiuni exprese de delegare a atribuțiilor sale, președintele Consiliului de administrație nu putea mandata un alt reprezentant în relațiile cu terții, întrucât ar însemna să se treacă unilateral peste voința privind atribuțiile si modalitatea de exercitare a lor, a cărei modalitate de exprimare a fost stabilită pe bază de acord și consacrată prin statutul asociației.

Așadar, procesul-verbal nu poate exprima voința colectivă a membrilor asociației, fiind lipsit de efecte juridice, în lipsa oricărui consimțământ valabil. Mai mult, procesul-verbal este nul absolut, fiind aprobat de persoane care nu aveau calitatea de membri ai Consiliului de administrație.

Ad absurdum, consideră recurenta,procesul-verbal din data de 25.01.2009 poate produce, cel mult, efectele unui mandat general convențional, contractul fiind încheiat cu lipsa totală a consimțământului recurentei.

Raportându-se la art. 1536 C. civ., recurenta arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile incidente în materie de mandat, prin reținerea că termenii precum "orice document" sau "negocierea de contracte" reprezintă un mandat special. În ceea ce privește natura contractului de a fi act de dispoziție, recurenta învederează că, în ciuda afirmațiilor apelantei, acest contract este unul de exercitare a dispoziției materiale asupra substanței dreptului de proprietate.

O altă critică se referă la faptul că decizia este nelegală în ceea ce privește admiterea cererii reclamantei-intimate. Cea de-a doua parte a considerentelor instanței de apel, privind admiterea cererii reclamantei ar fi insuficient motivată.

Singura referință la o normă de drept aplicabilă este mențiunea art. 969 C. civ. Consideră recurenta că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile de drept comun cuprinse în C. civ., deși în cauză sunt incidente normele speciale care reglementează exploatarea forestieră.

Plecând de la premisa conform căreia o plată, pentru a fi valabilă, trebuie să fie supusă acelorași condiții de validitate ca și cele care privesc actul juridic, recurenta arată că plata făcută de apelantă nu poate fi considerată valabilă, având un obiect ilicit, care atrage sancțiunea nulității absolute a acestei plăți.

În ceea ce privește caracterul ilicit al obiectului plății, recurenta a arătat, făcând trimitere la materialul probator administrat și la art. 62 din Codul silvic, că intimata a exploatat toată cantitatea de material lemnos pe care aceasta o datora în baza Contractului, fără a avea autorizație de exploatare, orice bunuri pretinse a fi fost debitate fiind fără proveniență legală.

De asemenea, se arată, încheierea unui contract de prestări servicii nu se confundă cu existența dreptului de a exploata legal material lemnos, acest drept luând naștere doar în baza unei autorizații de exploatare, la baza căreia trebuie să stea un contract încheiat anterior emiterii autorizației de exploatare între viitorul titular al autorizației de exploatare și beneficiar.

Or, conchide recurenta, în cazul în care obiectul prestației este unul ilicit, nu se poate considera că aceasta a fost în mod legal executată, plata ca act juridic fiind, în acest caz, lovită de nulitate absolută.

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând, în esență, că își menține întocmai toate susținerile și apărările invocate prin actele de procedură depuse la dosarul cauzei în toate ciclurile procesuale, inclusiv probele încuviințate și administrate în cauză.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul pârâtei nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Înalta Curte reține, sub acest aspect, că prin decizia atacată, instanța a soluționat apelul reclamantei în condițiile particulare ale art. 315 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., respectiv după casare, în limitele deciziei de casare și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței de apel a cărei hotărâre a fost casată, fiind pe deplin respectate regulile de procedură invocate.

Prin decizia de casare, nr. 536/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a admis recursul reclamantei, s-a reținut încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept procesual privind administrarea probelor, fiind greșit exclus procesul-verbal din 25 ianuarie 2009.

Prin această decizie, instanța supremă face trimitere la îndrumările și problemele de drept dezlegate prin decizia anterioară de casare nr. 991/2017, stabilindu-se în sarcina instanței ca în rejudecarea apelului reclamantei, privind atât acțiunea intimatei-reclamante, cât și cererea reconvențională a recurentei-pârâte, să se analizeze procesul-verbal din 25 ianuarie 2009. De asemenea, cu privire la contractul dedus judecății, s-a reținut necesitatea stabilirii, cu prioritate, a validității acestuia ori a ipotezei unei cauze de ineficacitate, îndrumările având semnificația cercetării cauzelor de nulitate invocate de către recurenta-pârâtă, cât și a opozabilității față de aceasta.

Nu i se poate imputa instanței de apel limitarea dezbaterilor în raport cu decizia nr. 536/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, această măsură fiind întemeiată pe dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile vizează mai mult nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 315 alin. (3) C. proc. civ., privind dificultatea instanței de apel de a decela și soluționa în mod complet cererile și apărările ridicate pe parcursul procesului de către recurentă, în etapele anterioare.

Prin decizia recurată sunt prezentate toate etapele jurisdicționale pe care procesul le-a parcurs, cu observarea limitelor judecății, în virtutea celor trei decizii ale instanței supreme, prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel.

Avându-se în vedere obligativitatea îndrumărilor date de instanțele de casare, prin decizia nr. 536/2019 și prin decizia nr. 991/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, care s-au referit la necesitatea soluționării cauzei, cu respectarea principiilor de drept procesual și în raport cu procesul-verbal încheiat la 25 ianuarie 2009, instanța s-a aplecat în mod deosebit asupra analizei acestuia, fără a se pierde din vedere limitele judecății determinate prin dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă își formulează criticile cu referire la prima decizie de casare nr. 252/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Potrivit recurentei, deși prin decizia de casare s-a trasat obligația de a se analiza "celelalte susțineri" din recurs, care nu primiseră expres confirmarea instanței, instanța de apel ar fi ignorat argumentele invocate prin prima sa cale de atac admisă.

Este de observat că instanța de recurs, chiar dacă nu le-a enumerat ca atare, printr-o exprimare literală, lipsită de echivoc, a tranșat problema de drept a includerii criticilor din recurs în limitele judecății după casare, fără a conferi argumentelor recurentei o calificare juridică, apreciere care revenea instanței de apel, în rejudecarea căii de atac a reclamantei.

Cu privire la problema executării contractului, care se impunea a fi lămurită în soluționarea acțiunii în pretenții a reclamantei, prin decizia nr. 252/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, recurenta susține că s-ar fi trasat instanței de apel sarcina administrării unor probatorii, pentru a se verifica îndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamantă.

Regula enunțată de dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. limitează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe.

Analizând conținutul deciziei de casare menționate anterior, se reține că motivul de recurs validat de instanța supremă s-a referit la nemotivarea soluției privind excepția de neexecutare invocată în apărare de recurentă. Mai exact, nu se analizase probatoriul din dosar, privind îndeplinirea obligației asumate de către reclamantă prin contract, fără a se confunda această constatare cu necesitatea administrării unui anumit probatoriu în rejudecare.

De altfel, este relevant că decizia de casare de care se prevalează recurenta, este pronunțată în primul ciclu procesual, în timp ce decizia recurată este pronunțată în apel, în al patrulea ciclu procesual, recurenta având pe parcursul procesului dreptul și posibilitatea reală a administrării probelor în apărare.

Prin decizia recurată s-au stabilit corect limitele dezbaterilor și cu referire la problemele de drept tranșate prin decizia nr. 991/2017 a instanței supreme. Aceasta a doua decizie de casare, prin care s-a admis recursul reclamantei, a avut ca obiect al controlului judiciar decizia nr. 537/2016 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă. Instanța de apel validase soluția primei instanțe privind lipsa consimțământului pârâtei la încheierea convenției, alături de care se reținuse și incidența principiului "fraus omnia corrumpit", în legătură cu adoptarea hotărârii Consiliului de administrație (procesul-verbal din 25 ianuarie 2009), pe care s-a întemeiat împuternicirea în vederea încheierii convenției cu reclamanta, aceasta din urmă fiind apreciată de rea-credință.

Deși instanța de recurs a recunoscut, principial, posibilitatea invocării în cursul procesului a cauzelor de nulitate absolută, a reținut că nulitatea procesului-verbal din 25 ianuarie 2009 a fost invocată la termenul din 13 octombrie 2016, după ce s-a declarat închisă cercetarea judecătorească. Prin această decizie, instanța d