ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1163/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 520 din 16.01.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. x/2011 s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prescrisă; nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanțe egale în grad, conform art. 297 alin. 3, (1), (4), constatându-se că prima instanță în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea apelului ca netemeinic și nelegal, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 19/A/LP din 03.05.2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, a fost scoasă cauza de pe rolul secției a II-a Civilă a Tribunalului Timiș și s-a dispus înaintarea dosarului, având ca obiect apelul formulat de apelantul reclamant A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 520/16.01.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L., Tribunalului Bihor, spre soluționare.

Prin decizia nr. 15/A/COM/2012 din 15.10.2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2011, s-a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 520/16.01.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara și, pe cale de consecință, s-a dispus anularea sentinței civile nr. 520/16.01.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara și s-a reținut cauza spre rejudecare în primă instanță, de către Tribunalul Bihor.

Prin încheierea din 24.04.2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantei A. S.R.L., invocată de pârâta B. S.R.L..

La termenul de judecată din 12.06.2013, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de strămutare a cauzei la o altă instanță egală în grad.

Prin încheierea nr. 2392 din data de 13 iunie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis cererea de strămutare a pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2012, judecata cauzei fiind strămutată la Tribunalul Arad, cu păstrarea actelor îndeplinite în cauză.

Prin încheierea din 26.06.2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția comercială și contencios administrativ, s-a dispus trimiterea întregului dosar înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2012, la Tribunalul Arad în vederea soluționării pricinii.

Prin sentința civilă nr. 210/25.10.2023, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2012, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect pretenții. Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 156.353,27 RON cu titlu de debit restant conform contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2007, la care se vor adăuga penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 22.01.2009 și până la data 21.09.2011. S-a stabilit onorariul definitiv cuvenit experților C., D. și E. la suma de 15.000 RON pentru fiecare expert în parte. Reclamanta a fost obligată la plata diferenței onorariilor experților în cuantum total de 33.000 RON, respectiv câte 11.000 RON pentru fiecare expert. Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 26.874,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat că între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de executant, și pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. x din 10.01.2007, având ca obiect "lucrări de reparații capitale la B.", lucrări cuprinse în devizul anexat contractului, respectiv anexa 1, cuprinzând prețuri unitare la manoperă, și anexa 2, cuprinzând prețuri unitare cu tot cu material.

Conform devizului anexat la contract, oferta pentru lucrările de amenajare la B. se ridica la suma de 85.858,93 euro fără TVA.

La momentul încheierii contractului de prestări servicii, părțile au avut în vedere amenajarea spațiului prin schimbarea destinației acestuia din locuință în restaurant, păstrând regimul de înălțime, adică parter în zona restaurantului și amenajarea unei terase în curtea interioară și deasupra spațiilor cu altă destinație din spatele clădirii. În acest sens, a fost întocmit proiectul tehnic nr. 30/2006 și s-a obținut autorizația de construire nr. x/11.01.2007, în baza căreia reclamanta a început execuția lucrărilor.

Din susținerile părților coroborate cu declarațiile martorilor audiați în cauză și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, pe parcursul derulării raporturilor dintre părți s-a hotărât schimbarea proiectului tehnic, respectiv extinderea restaurantului prin adăugarea unui etaj peste parter, sens în care s-a întocmit proiectul tehnic nr. 65/2006 prin care s-a modificat proiectul tehnic inițial, acesta fiind întocmit în anul 2007, obținându-se autorizația de construire nr. x din 04.06.2007, care prevedea o suprafață desfășurată a edificiului de 530 mp, cu 155 mp mai mult decât cea prevăzută în autorizația inițială .

Pârâta recunoaște că a convenit cu reclamanta demararea lucrărilor de extindere a spațiului conform noii înțelegeri, anterior obținerii autorizației de construire, în acest sens fiind încheiat între părți actul adițional la contract din data de 08.05.2007, privind lucrările care se vor executa, în valoare de 145.000 euro fără TVA, stabilindu-se că în acest preț nu intră tâmplăria PVC etaj, amenajări interioare etaj, instalații sanitare și electrice la lucrările nou executate.

La data de 15.07.2007, reclamanta întocmește un act olograf prin care se stabilește că manopera pentru lucrările de la etaj, enumerate în cuprinsul actului, este în cuantum de 30.000 euro. Acest act nu poartă semnătura pârâtei, însă prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din data de 01.10.2013 recunoaște că această sumă a fost negociată de părți, valoarea totală a contractului ajungând la suma de 175.000 euro.

Deși nu s-a prevăzut în mod expres în contract, instanța a constatat că, pe parcursul derulării raporturilor dintre părți, executarea contractului de către reclamantă s-a realizat prin subcontractarea unor lucrări cu terțe persoane, aspect necontestat de pârâtă. De asemenea, deși reclamanta s-a obligat la predarea unei lucrări "la cheie", pârâta a achiziționat, la rândul său, o parte din materialele de construcție și a realizat în regie proprie o parte din lucrările de amenajare a spațiului.

Pe parcursul derulării raporturilor dintre părți, reclamanta a emis un număr de 6 facturi, x dintre ele, în valoare totală de 499.895,57 RON fără TVA (echivalentul sumei de 150.570,50 euro fără TVA), fiind achitate de pârâtă conform dovezilor depuse la dosar Judecătoria Timișoara.

Prin adresa înregistrată sub nr. x din data de 28.09.2007, reclamanta a notificat pârâtei terminarea lucrărilor de reamenajare a spațiului din str. x, urmând ca părțile se facă recepția lucrării. Întrucât pârâta nu a dat curs invitației, reclamanta a considerat recepția lucrării efectuată conform cap. 5 din contract, aspect adus la cunoștința pârâtei prin adresa nr. x/29.10.2007.

La data de 22.11.2007, reclamanta a emis factura nr. x/22.11.2007, în valoare de 279.137,5 fără TVA, reprezentând contravaloare situație de lucrări din 22.11.2007 privind restaurant B., conform contract nr. x/10.01.2007. Factura nu a fost achitată de pârâtă, fiind contestată de aceasta cu ocazia demarării prezentului litigiu de către reclamantă.

Potrivit susținerilor pârâtei, aceasta și-a îndeplinit integral obligațiile față de reclamantă prin plățile efectuate anterior emiterii ultimei facturi, în valoare de 499.895,57 RON fără TVA, scăzând din suma totală convenită cu reclamanta prin contract și actele adiționale valoarea lucrărilor realizate de aceasta în regie proprie sau cu alți executanți.

Instanța a reținut că raporturile dintre părți s-au derulat în temeiul contractului inițial și al înțelegerii verbale dintre acestea, lucrările ce urmau a fi executate nefiind stabilite punctual prin contractul de prestări servicii. Dimpotrivă, prevederile art. 3 din contract stipulează că "dacă pe parcursul lucrării apar lucrări a căror manoperă nu a fost prevăzută în ofertare atunci pentru acestea se va negocia separat prețul unitar". Totodată, se prevede că anexa 2 la contract are rol orientativ în ceea ce privește prețul materialelor, acestea urmând a fi stabilite în particular cu beneficiarul pe fiecare categorie de lucrări (art. 3 din contract). La art. 7 din contract se prevede că "modificările ulterioare aduse proiectului conduc la costuri suplimentare".

S-a reținut că raporturile dintre părți s-au derulat prin emiterea facturilor de către prestator conform art. 4 din contract, urmate de plata acestora de către beneficiar, uneori cu depășirea termenului stipulat în contract. În cuprinsul fiecărei facturi emise și achitate de pârâtă se prevedea că aceasta reprezintă "contravaloare situații de lucrări amenajare restaurant B. conform contract", fără a avea anexat un deviz sau o situație de lucrări în care să se stabilească defalcat ce reprezintă prețul facturat. Chiar și în aceste condiții pârâta a semnat de primire și a efectuat plata lucrărilor, aceasta fiind o practică statornicită între cei doi comercianți.

Prin urmare, refuzul de plată a ultimei facturi nu exonerează automat pârâta de executarea obligațiilor asumate prin contract, cu atât mai mult cu cât plățile efectuate de aceasta nu acoperă valoarea totală a lucrărilor pe care pretinde pârâta că ar fi convenit-o cu reclamanta, respectiv de 175.000 euro.

Împrejurarea că, după încheierea contractului de prestări servicii, au intervenit modificări de amploare ale proiectului inițial, rezultă nu numai din documentația tehnică care a stat la baza obținerii unei noi autorizații de construire, dar și din declarațiile martorilor audiați în cauză. Astfel, martorul F. a declarat că primul proiect viza schimbarea șarpantei și modificarea unor grupuri sanitare, la acel moment clădirea fiind prevăzută doar cu parter. Ulterior, însă, pârâta a dorit construirea unui etaj, ceea ce a necesitat realizarea fundației clădirii, subturnări la pereții exteriori și demolarea acoperișului, în vreme ce proiectul inițial presupunea doar realizarea unor stâlpi interiori. Potrivit susținerilor martorului, pentru etajare s-a realizat o construcție de tip casă în casă, lucru ce a presupus realizarea unei noi fundații pe lângă cea realizată inițial, la care s-au adăugat stâlpii și planșeul. Și martorul G. confirmă că între părți a existat înțelegerea de a construi un nou etaj, sens în care s-au efectuat lucrări la fundație și a fost dat jos acoperișul, aceste lucrări începând anterior obținerii noii autorizații de construire. Martorul atestă că pârâta a fost nevoită să contracteze un credit pentru amenajarea restaurantului în forma inițială, plângându-i-se ulterior că este nevoită să ia un al doilea credit. Martorul cunoaște de la pârâtă că valoarea lucrărilor ar fi ajuns la suma de 175.000 euro, din care pârâta a înțeles să scadă sumele reprezentând materialele achiziționate de aceasta.

Faptul că unele materiale încorporate în lucrarea executată de reclamantă au fost achiziționate pe cont propriu de pârâtă rezultă și din declarația martorului H., care arată că, întrucât reprezentantul reclamantei nu avea disponibil bănesc, s-a înțeles cu pârâta ca prețul materialelor plătit de aceasta să fie scăzut din valoarea contractului, iar unele lucrări au fost realizate de alți prestatori, în baza raporturilor juridice încheiate de pârâtă, cum ar fi montarea ușilor și ferestrelor, scara interioară, o parte din instalația electrică. Mai arată martorul că, deși înțelegerea părților a fost ca lucrările de construcție să fie executate de reclamantă, a constatat ulterior că unele lucrări au fost realizate de persoane juridice subcontractate de reclamantă.

Având în vedere că în cauză se contestă de către pârâtă lucrările realizate de reclamantă la obiectivul restaurant B., cantitatea materialelor de construcție folosite efectiv, calitatea lucrării și valoarea totală a serviciilor prestate de reclamantă, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare prin care să se stabilească, în concret, în ce au constat lucrările realizate la construcție, care sunt costurile la care se ridică serviciile efectiv prestate de reclamantă, dacă obiecțiile privind calitatea lucrărilor sunt întemeiate, respectiv identificarea lucrărilor și serviciilor realizate pe cont propriu de pârâtă.

Instanța nu a ținut seama de raportul de expertiză întocmit în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, apreciind că acesta are valoarea unei expertize extrajudiciare, fiind efectuat în cadrul unui dosar penal în care reclamanta nu a avut posibilitatea formulării de obiecțiuni, având calitatea de martor în procesul penal. Nici expertiza tehnică judiciară întocmită de experții judiciari I. și J. nu a fost luată în considerare la soluționarea cauzei, întrucât ambii experți sunt specializați în evaluarea proprietății imobiliare, or, câtă vreme se contestă existența unor anumite lucrări, a calității acestora, precum și a cantității materialelor de construcție folosite de reclamantă, se impunea și participarea unor experți în construcții.

Pentru acest motiv, la soluționarea cauzei, instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară nr. 209/22.03.2023, întocmit în cauză de trei experți specializați în construcții și evaluarea proprietății imobiliare.

Astfel, potrivit concluziilor experților, valoarea totală a lucrărilor realizate de reclamantă la imobilul pârâtei se ridică la suma de 196.069,63 euro, fără TVA, sumă compusă din contravaloarea devizului de lucrări executate cu prețuri unitare pentru lucrări negociate de părți conform anexelor 1 și 2 la contract, în valoare de 111.421,61 RON, și diferența de 82.648,02 euro reprezentând valoarea lucrărilor executate cu prețuri unitare necuprinse în devizul de lucrări negociate și calculate de experți conform Buletinului tehnic de prețuri în construcții, ed. Matrix 2007. La stabilirea acestei sume, experții au avut în vedere lucrările realizate în regie proprie sau cu alți prestatori de către pârâta S.C. B. S.R.L., prevăzute în anexa 17 la raport. De asemenea, în calculul valorii lucrărilor realizate de reclamantă nu s-au inclus acele lucrări cu privire la care proiectantul, cu ocazia inspecției la fața locului, a formulat obiecțiuni și care au fost găsite pertinente de către experți cu ocazia efectuării expertizei la fața locului.

În drept, instanța s-a raportat la dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864 (legea aplicabilă raportat la data încheierii contractului), reținând că reclamanta este îndreptățită la plata contravalorii lucrărilor executate de aceasta în temeiul convenției părților, în măsura în care realizarea a acestora a fost dovedită și profită pârâtei. Pentru aceste motive și ținând seama de plățile deja efectuate de pârâtă, s-a reținut că aceasta mai are un debit restant în valoare de 43.499,13 euro, reprezentând 156.353,27 RON, la cursul de schimb de la data emiterii facturii (22.11.2007) de 3,5944 RON pentru 1 euro.

Având în vedere că raporturile juridice dintre părți și emiterea facturilor s-a realizat fără perceperea TVA, prin taxare inversă, deci valoarea pretențiilor deduse judecății nu includ TVA, la stabilirea sumei datorate instanța a avut în vedere valoarea lucrărilor efectuate, fără a include taxa pe valoare adăugată.

În vederea reparării integrale a prejudiciului produs reclamantei pentru neexecutarea la termen a obligațiilor pecuniare, în temeiul art. 14 din contract, instanța a obligat pârâta și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului restant începând cu data de 22.01.2009 și până la data 21.09.2011, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea introductivă.

Pentru a decide astfel, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 11 din contract, dreptul la plata integrală a lucrării contractate și executate se naște în momentul semnării procesului-verbal de recepție a lucrării, fapt ce atestă că executantul și-a îndeplinit obligațiile contractuale față de beneficiar. Câtă vreme în cauză s-a stabilit, prin încheierea interlocutorie din data de 24.04.2013, pronunțată în dosarul x/2012 al Tribunalului Bihor (act de procedură păstrat de instanța supremă cu ocazia strămutării cauzei), că recepția lucrării s-a realizat la data de 22.01.2009, potrivit procesului-verbal de recepție de la acea dată, rezultă că obligația pârâtei de plată integrală a lucrării s-a născut abia la această dată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța a stabilit onorariul definitiv cuvenit experților C., D. și E. la suma de 45.000 RON, onorariu care nu a fost contestat de niciuna din părți. Cum obligația plății onorariului a fost stabilită în sarcina reclamantei, care a făcut dovada achitării unui onorariu provizoriu de 4000 RON pentru fiecare expert, instanța a obligat-o pe aceasta la plata diferenței onorariilor experților în cuantum total de 33.000 RON, respectiv câte 11.000 RON pentru fiecare expert.

Raportat la soluția pronunțată în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 274 vechiul C. proc. civ., instanța a reținut culpa procesuală a ambelor părți în promovarea litigiului, motiv pentru care, raportat la proporția în care au fost admise pretențiile reclamantei, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 26.874,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 4374 RON reprezentând taxă judiciară de timbru calculată proporțional cu pretențiile admise și suma de 22.500 RON reprezentând jumătate din costul contraexpertizei suportat integral de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta B. S.R.L..

La termenul de judecată din 13.02.2024, Curtea a respins excepția de necompetență procesuală funcțională, invocată de reprezentantul apelantei pârâte, având în vedere că, prin decizia nr. 160/11.02.2021, Curtea de Apel Timișoara a respins un recurs promovat împotriva unei încheieri pronunțate de Tribunalul Arad, astfel că, în acest fel, s-a consolidat competența secției I Civile.

Prin decizia civilă nr. 40 din 20 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 210/25.10.2023 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2012 și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte hotărârea și a mărit cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei și în favoarea reclamantei, de la suma de 26874,26 RON, la suma de 58352,5 RON; a menținut în rest dispozițiile sentinței, fără cheltuieli de judecată pentru apelanta reclamantă; a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru.

În motivare, din perspectiva excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că factura este un act contabil, care atestă obligații de plată în favoarea creditoarei, iar izvorul obligațiilor dintre părți este contractul de prestări servicii care, la art. 11, a prevăzut condiția suspensivă conform căreia prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția sau a expirat termenul în conformitate cu art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere faptul că părțile au depus la dosarul cauzei procesul-verbal de recepție a lucrărilor din anul 2009, întocmit chiar în lipsa executantului, însă în prezența proiectantului și a autorității administrative locale, dreptul la acțiune al S.C. A. S.R.L. a început să curgă de la această dată, în baza art. 7 alin. (3) din Decret nr. 167/1958 și raportat la art. 11 din contractul încheiat între părți, motiv pentru care se impune respingerea excepției dreptului la acțiune, invocată de apelantă.

Pe fond, după reluarea situației de fapt, instanța de apel a reținut că în discuție se află plata unei facturi, nesemnate și neacceptate la plata, în cuantum de 667.979,52 Ron - factura x/22.11.2007, în valoare de 279.137,5 RON debit principal, la care se adaugă suma de 388.842,02 RON reprezentând penalități de întârziere de 0,1%, calculate conform contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2007.

S-a apreciat că nu este fondat motivul de apel în sensul că prin dispozitiv s-a modificat însuși petitul acțiunii reclamantei, care a solicitat plata unei facturi, și nu a unei diferențe din contractul de prestări servicii. Cum factura este emisă în baza contractului de prestări servicii încheiat între părți, mențiunea din dispozitiv nu este de natură a fi netemeinică pentru că ar schimba obiectul acțiunii reclamantei, mai ales că formularea a vizat faptul că instanța a acordat doar suma dovedită, ca urmare a administrării probei cu expertiza tehnică, iar nu contravaloarea facturii integral, așa cum a fost solicitată.

S-a mai reținut că deși este adevărat că societatea reclamantă a primit suma de 150570.5 euro și a mai revendicat suma 279137,5 RON, echivalentă a 77658,99 euro, raportul de expertiză întocmit de trei experți desemnați de instanță a relevat existența unor lucrări efectuate și care au depășit suma rezultată din însumarea facturilor achitate. Rezultă că suma de 43499.13 euro este suma reală, care rezultă din contra-expertiza întocmită de experții tehnici judiciari ing. C., ing. D. și E., validată în cele din urmă. Aceștia arată în raport că valoarea totală a lucrărilor executate de S.C. A. S.R.L. este de 194069,63 euro fără TVA, astfel că, scăzând suma de 150750,5 euro achitată, rezultă cuantumul reținut prin sentința apelată.

Este adevărat că factura în discuție din data de 22.11.2007 nu a fost însoțită de un deviz de lucrări, dar așa cum rezultă din actele dosarului și cum corect a constatat și instanța de fond, niciuna dintre celelalte facturi achitate nu a îndeplinit această condiție. Din acest motiv a fost necesară desemnarea unor experți în construcții care să verifice existența lucrărilor neachitate, pretins realizate de către executantul lucrării, apelanta reclamantă.

În opinia instanței de apel, instanța de fond în mod corect nu a ținut seama de raportul de expertiză întocmit în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, întrucât lucrarea respectivă are doar valoarea unei expertize extrajudiciare, fiind efectuată în cadrul unui dosar penal, și nici de expertiza tehnică judiciară întocmită de experții judiciari I. și J., câtă vreme aceștia nu au răspuns tuturor problemelor de specialitate ridicate de cauză.

Chiar dacă prima instanță nu a constatat nulitatea raportului de expertiză pentru lipsa de specializare a celor doi experți desemnați inițial, I. și K., în mod corect nu a folosit lucrarea pentru că aceștia nu au putut răspunde la toate obiectivele formulate și necesare pentru aflarea adevărului în cauză. Trebuie menționat că dacă părțile nu s-au înțeles asupra lucrărilor neachitate, a fost nevoie de părerea specialiștilor în construcții pentru a verifica aceste lucrări. Drept consecință a acestei conduite procesuale, nu se putea înlătura obligația de plată a onorariului acestor experți, așa cum solicită apelanta pârâtă prin cererea de reformare a sentinței.

Având în vedere că raporturile juridice dintre părți și emiterea facturilor s-au realizat fără perceperea TVA, prin taxare inversă, deci valoarea pretențiilor deduse judecății nu includ TVA, la stabilirea sumei datorate instanța în mod corect a avut în vedere valoarea lucrărilor efectuate, fără a include taxa pe valoare adăugată.

În ceea ce privește faptul că suma reținută de prima instanță nu este corectă, iar reclamantei i-ar reveni suma totală prevăzută de factură, Curtea a constatat că niciunul dintre argumente nu pot fi reținute.

Referitor la cheltuielile de judecată, s-a reținut că instanța de fond a comis mai multe erori.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare la secția competentă a curții de apel, iar, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei ca fiind prescrisă, în principal, iar, în subsidiar, ca nefondată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanță și în apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 1, 3, 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. de la 1865, recurenta-pârâtă a invocat, în esență, următoarele motive:

Decizia recurată este lovită de nulitate absolută, câtă vreme a fost pronunțată de secția I Civilă, speța fiind evident de competența secției a II-a Civile; or, deși a fost invocată în mod expres necompetența secției I Civile, această excepție a fost respinsă printr-o motivare nelegală, câtă vreme, anterior, inclusiv strămutarea cauzei a fost încuviințată de două ori de secția a II-a Civilă a ICCJ, iar cauza a fost judecată și la Tribunalul Bihor și la Tribunalul Arad, tot de secția a II-a Civilă, astfel încât decizia nr. 40/20.02.2024 este lovită de nulitate absolută, fiind pronunțată de către un complet ce nu avea competența funcțională pentru a soluționa apelul, sens în care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Printr-o a doua critică, recurenta-pârâtă a invocat greșita soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției extinctive, încălcând Decretul-lege nr. 167/1958, considerând recurenta că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 22.11.2010, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în instanță la 21.09.2011, astfel încât în mod nelegal s-a considerat că acțiunea este formulată în termen, din moment ce izvorul creanței a fost indicat de către însăși reclamantă ca fiind factura fiscală menționată, neacceptată la plată și nerecunoscută, sens în care, în principal, se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantei ca fiind prescrisă.

În opinia recurentei, Curtea a ignorat criticile sale din apel și a considerat că în mod corect Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea reclamantei, obligând-o la plata sumei de 156.353,25 RON cu titlu de debit restant, conform contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2007 (și nu conform facturii fiscale), la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data de 22.01.2009 și până la 21.09.2011. Totodată a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.874,26 RON.

Curtea trebuia să observe, susține recurenta-pârâtă, că intimata-reclamantă a solicitat prin acțiunea introductivă plata unei facturi nesemnate și neacceptate, în cuantum de 667.979,52 Ron - factura x/22.11.2007, în valoare de 279.137,5 RON debit principal, la care se adaugă suma de 388.842,02 RON reprezentând penalități de întârziere de 0,1%, calculate conform contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2007, astfel încât prin dispozitiv nu putea să modifice însuși petitul acțiunii reclamantei, care a solicitat plata unei facturi și nu a unei diferențe din contractul de prestări servicii, ceea ce atrage în mod evident netemeinicia deciziei.

Raportat la această factură, nesemnată și neacceptată la plată de recurentă, Curtea trebuia să observe ca reclamanta nu a putut prezenta niciun fel de deviz de lucrări, absolut necesar în vederea verificării realității pretenților reclamantei.

Toate celelalte facturi au fost acceptate la plată și au fost achitate integral, conform convenției părților, or, în mod evident că această factură din 22.11.2007 a fost emisă cu rea-credință și în afara contractului părților, lucru pe care Curtea, în analiza sa, îl ignoră cu desăvârșire, ceea ce conduce la netemeinicia hotărârii recurate, câtă vreme instanța putea și trebuia să constate că se reclamă ca fiind izvorul creanței o factură fiscală de lucrări suplimentare, nesolicitate și neacceptate la plată, în afara convenției părților.

Or, Curtea trebuia să plece de la analiza emiterii cu rea-credință a unei facturi fiscale - invocate de reclamantă ca reprezentând izvorul creanței, lucrări suplimentare pe care nu le-a solicitat și nici nu făceau parte din înțelegerea părților, fiind dovedit până la urmă că factura este emisă pentru o creanță ce nu corespunde în realitate cu lucrările executate, nefiind confirmată ca valoare de către experții desemnați în cauză.

Recurenta-pârâtă a susținut că este nelegală, de asemenea, înlăturarea atât a expertizei efectuate în cadrul dosarului penal, cât și a primei expertize, printr-o motivare neconvingătoare, existând o contradicție evidentă în motivarea Curții, din moment ce nu a constatat nulitatea primei expertize, ci a decis să o păstreze în cauză și să dispună plata onorariilor experților, considerând că au calificarea necesară, pentru ca ulterior să dispună înlăturarea acesteia, în contra argumentelor din încheierea prin care s-a decis respingerea cererii.

În fine, recurenta a contestat, de asemenea, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că instanța de apel a decis în sarcina sa cheltuieli supradimensionate în raport de petitele admise, solicitând analizarea recursului și sub acest aspect, dacă se va trece de excepția nulității deciziei de apel și a prescripției extinctive; cu atât mai mult cu cât nu au fost achitate onorariile experților desemnați pentru contraexpertiză, lucrarea nu trebuia avută în vedere evident.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succedă:

Referitor la primul motiv de recurs invocat, care poate fi subsumat pct. 1 și pct. 3 ale art. 304 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte reține că în mod legal și temeinic instanța de apel a respins excepția necompetenței sale procesuale funcționale și s-a considerat legal învestită pentru a soluționa cauza.

Trecând peste faptul că prin apelul formulat de pârâtă nu s-a criticat aspectul privind competența funcțională a secției I Civile a primei instanțe (Tribunalul Arad), deci competența funcțională s-a definitivat în favoarea primei instanțe specializate, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că litigiul a fost soluționat în primă instanță de secția I Civilă a Tribunalului Arad, și nu de secția a II-a Civilă, astfel încât critica urmează a fi respinsă ca nefondată.

Totodată, așa cum corect a reținut și instanța de apel, prin decizia nr. 160/11.02.2021, Curtea de Apel Timișoara a respins un recurs promovat împotriva unei încheieri pronunțate de Tribunalul Arad, astfel că, în acest fel, s-a consolidat în mod definitiv competența secției I Civile.

Nefondat este și cel de-al doilea motiv de recurs invocat, soluția instanței de apel asupra excepției prescripției extinctive fiind legală.

Recurenta-pârâtă ignoră izvorul, fundamentul și temeiul obligațiilor sale, în mod greșit susținând că izvorul creanței obiect al litigiului l-ar constitui factura fiscală x/22.11.2007.

Factura este un document contabil care atestă obligații de plată și în niciun caz nu poate constitui însuși izvorul creanței. Izvorul obligațiilor între părți îl constituie contractul de prestări servicii încheiat de acestea, care, la art. 11, a prevăzut și condiția suspensivă care amână data de început a cursului prescripției extinctive.

În acest context, este nefondată și critica potrivit căreia instanța de apel nu a sancționat modificarea petitului acțiunii de către prima instanță. Atât timp cât factura fiscală a fost emisă în executarea contractului încheiat între părți, suma consemnată în cuprinsul acesteia își are izvorul tot în respectivul contract.

Referitor la înlăturarea de către instanțele de fond a unor rapoarte de expertiză, Înalta Curte reține că o atare măsură nu se află în opoziție cu absența unei dispoziții de anulare a respectivelor probe. Nulitatea intervine atunci când sunt încălcate dispoziții care privesc legalitatea probelor, în vreme ce concludența este un aspect ce vizează relevanța probei în contextul soluționării cauzei. Prin urmare, o probă legal administrată se poate dovedi nerelevantă sau lipsită de credibilitate în soluționarea cauzei, fiind în căderea instanțelor de fond evaluarea probatoriului administrat. Atât timp cât înlăturarea acestor probe a fost judicios motivată de către instanțele de fond, nu poate fi identificat niciun viciu de legalitate.

În acest context, Înalta Curte reamintește că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin intermediul acesteia nu se pot formula critici de netemeinicie, ci doar de nelegalitate. Or, aprecierea probatoriului și a relevanței acestuia se circumscrie unor aspecte de temeinicie și, astfel, nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs.

În fine, excedează limitelor de control permise instanței de recurs și, prin urmare, nu pot fi analizate nici criticile de netemeinicie care vizează caracterul datorat sau nedatorat al sumei la care a fost obligată recurenta-pârâtă, atitudinea subiectivă a intimatei-reclamante, relevanța și caracterul insuficient al probatoriului administrat, modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată. Astfel cum deja s-a statuat, recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia este permis doar un control de legalitate, iar nu și unul de temeinicie.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40 din 20 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2024.