ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1844/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 15 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat-o în judecată pe pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare nr. x din 5 decembrie 2012, încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărător și pârâtă, în calitate de vânzător.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1225 alin. (3), art. 1236 alin. (3), art. 1238 alin. (2) și art. 1254 C. civ.

Pe rolul aceluiași tribunal a fost înregistrată o cerere având aceleași părți, obiect și cauză la 31 mai 2017, sub nr. x/2017.

Prin cererea reconvențională înregistrată în dosarul nr. x/2017, pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., a solicitat obligarea reclamantei A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., la plata sumei de 38.406,07 euro, reprezentând prețul bunurilor, conform contractului de vânzare nr. x din 5 decembrie 2012 și a facturilor emise în temeiul acestui contract, precum și a penalităților de întârziere de 30%/an, calculate până la momentul plații efective (în cuantum de 48.545 RON la data introducerii cererii), iar, în subsidiar, restabilirea situației anterioare, sub forma restiturii bunurilor ce au făcut obiectul contractului.

În drept, cererea reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 C. civ.

Prin încheierea din 14 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a conexat acest dosar la dosarul nr. x/2017.

Prin sentința nr. 210/LP/2017 din 7 decembrie 2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare nr. x din 5 decembrie 2012 și a respins cererea reconvențională.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale.

Prin decizia nr. 155/C/2019-A din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva sentinței primei instanțe și a deciziei instanței de apel, C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea hotărârilor atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat raporturile contractuale dintre părți și istoricul litigiului, după care a susținut că hotărârile atacate sunt nelegale.

În concret, a subliniat că instanțele devolutive au reținut în mod greșit că recurenta-pârâtă a înstrăinat intimatei-reclamante un bun care a ieșit din patrimoniul celei dintâi printr-un act translativ de proprietate, încheiat în anul 2009, cu E. S.R.L.

În continuare, autoarea recursului a învederat că instanțele de fond au apreciat în mod eronat că obiectul și cauza contractului dedus judecății sunt ilicite, întrucât nu a pierdut dreptul de proprietate asupra bunul vândut prin contractul încheiat în anul 2009, cu E. S.R.L.

În plus, aceeași parte a susținut că intimata-reclamantă a cunoscut existența contractului încheiat în anul 2009 la momentul încheierii contractului de vânzare dedus judecății.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanțele devolutive au reținut că intimata-reclamantă este în drept să invoce excepția de neexecutare a contractului ca urmare a nepredării bunului vândut și, totodată, au constatat nulitatea contractului de vânzare pentru cauză și obiect ilicite.

După evocarea dispozițiilor art. 1236 și art. 1556 C. civ., autoarea recursului a învederat că excepția de neexecutare a contractului presupune un contract valabil încheiat, astfel încât excepția de neexecutare și nulitatea contractului nu pot coexista.

În continuare, aceeași parte a susținut că, în prezenta cauză, nu sunt incidente cele două sancțiuni.

În acest sens, recurenta-pârâtă a învederat că a încheiat cu E. S.R.L. mai multe contracte de distribuție, prin care prima parte s-a obligat să vândă anumite bunuri, printre care și cel ce formează obiectul contractului de vânzare dedus judecății.

În contractele de distribuție s-a convenit că dreptul de proprietate nu va fi transferat până la plata integrală a prețului. Nefiind achitat integral prețul, bunul în litigiu nu a fost transferat din patrimoniul recurentei-pârâte în cel al societății E. S.R.L.

Astfel, recurenta-pârâtă a menționat că nu a transmis mai multe drepturi decât a avut în patrimoniu, întrucât dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu nu a fost transmis către E. S.R.L.

În acest context, aceeași parte a subliniat că nu sunt întrunite condițiile pentru constatarea nulității contractului de vânzare încheiat cu intimata-reclamantă, conform art. 17 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că nu a existat o cauză imorală la încheierea contractului de vânzare, de vreme ce intimata-reclamantă a recunoscut că a preluat în custodie bunul în litigiu, nefiind întrunite condițiile impuse de art. 1236 și art. 1238 C. civ.

După evocarea unor aspecte factuale ale cauzei și a probatoriilor administrate de instanțele de fond, autoarea recursului a conchis că, prin clauza stipulată la art. 5 din contractul de vânzare dedus judecății, s-a convenit că bunul vândut va fi pus la dispoziția cumpărătorului (intimatei-reclamante) după îndeplinirea obligației de plată a prețului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Numai recurenta-pârâtă a menționat că este de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 2 și 3 iulie 2019 .

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport, prin care arată că există contradicție între considerente și dispozitiv, întrucât hotărârea instanței de apel reține eronat că, în speță, reclamanta este în drept să invoce excepția de neexecutare a contractului, bunul vândut nefiind predat de recurentă, dar constată și nulitatea contractului pentru cauză și obiect ilicite.

Totodată, recurenta invocă greșita aplicare a autorității de lucru judecat privind starea de fapt și greșita aplicare a normelor privind contractul de vânzare-cumpărare, iar nu pe cele privind contractul de distribuție, nenumit, așa cum rezultă din probatoriu.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța supremă constată că majoritatea criticilor din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel. Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Ca atare, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința anterior menționată.

De asemenea, repunerea în discuție prin cererea de recurs a unor aspecte factuale ale cauzei relevă că recurenta-pârâtă critică, în realitate, temeinicia deciziei recurate. Or, controlul judiciar în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Astfel, în ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind contradicția între considerente și dispozitiv, Înalta Curte reține că nu au fost dezvoltate veritabile critici de nelegalitate, recurenta criticând, în realitate, modul de administrare și interpretare a probatoriului de către instanța de apel, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de cele două instanțe anterioare, cu privire la existența sau inexistența bunurilor în patrimoniul recurentei-pârâte, la momentul încheierii, cu intimata-reclamantă, a contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

Totodată, instanța supremă constată că recurenta tinde la reinterpretarea clauzelor contractuale pentru a demonstra o altă stare de fapt privind ieșirea bunurilor din patrimoniul acesteia.

Se reține că, deși recurenta invocă dispozițiile art. 1556, art. 1236 și art. 1238 C. civ., nu arată, în mod concret, de ce au fost aplicate greșit de către instanța de apel, ci, prin intermediul referirilor la probatoriul administrat (declarații ale reclamantei din anii 2012 și 2013), urmărește stabilirea unei alte situații de fapt cu privire la predarea bunurilor către intimata-reclamantă și voința reală a părților.

Pe de altă parte, referirile la constatarea nulității transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor în discuție, efectuat de E. S.R.L., sunt străine de raportul juridic dedus judecății și au fost invocate pentru prima dată în recurs, astfel că nu pot face obiectul analizei în această cale de atac.

Instanța supremă reține că autoarea recursului a invocat în mod formal și critica privind aplicarea greșită a autorității de lucru judecat privind starea de fapt, întrucât, în realitate, recurenta urmărește reanalizarea și reinterpretarea probatoriului dispus în cauză, precum și reanalizarea susținerilor sale, aspecte care excedează atribuțiilor instanței de recurs.

Critica privind aplicarea greșită a normelor privind contractul de vânzare-cumpărare, în locul celor privind contractul de distribuție este tardiv invocată prin punctul de vedere la raport, întrucât, potrivit art. 487 alin. (1), recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs.

În consecință, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac formulate de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., împotriva deciziei nr. 155/C/2019-A din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., împotriva deciziei nr. 155/C/2019-A din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.