ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2051/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la 03.08.2023, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C. S.R.L., obligarea acestora la acoperirea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin faptele lor ilicite, astfel: pârâtul A., în solidar cu pârâta C. S.R.L. la plata sumei de 1.682.403 RON (debit principal) și a sumei de 1.890.758 RON (dobânzi si penalităti calculate până la 01.08.2022- data finalizării raportului de expertiză judiciară), iar pârâtul B. (fost administrator al D. SRL) la plata sumei de 10.418 RON (debit principal) și a sumei de 3.774 RON (dobânzi și penalități calculate până la 14.08.2013-data insolventei societătii). Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata accesoriilor fiscale ale prejudiciilor cauzate bugetului de stat, constând în dobânzi și penalități de întârziere, conform materiei fiscale (calculate de la data finalizarii raportului de expertiză, 01.08.2022), până la data acoperirii integrale a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1381-1383, art. 1385 C. civ., precum si celelalte dispozitii legale invocate în acțiune.

Prin sentința civilă nr. 217/10.06.2024, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 1010/11.03.2025, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal, formulat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți și apelul incident formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 217/10.06.2024 a Tribunalului Argeș.

Împotriva deciziei civile nr. 1010/11.03.2025 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța de apel a apreciat greșit asupra condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva existenței faptei ilicite și a caracterului cert al prejudiciului.

În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că prin proba expertizei contabile nu s-a dovedit existența faptei ilicite, respectiv faptul că expertiza nu a confirmat realitatea/fictivitatea operațiunilor comerciale și, în consecință, nu se poate dovedi nici existența prejudiciului. Subsumat aceleiași motivări, instanța de apel reține că, potrivit expertului, documentele justificative, reprezentând facturi, note de recepție, contracte etc. au fost întocmite corespunzător normelor legale, sub aspectul formei, sens în care nu se poate dovedi fictivitatea operațiunilor comerciale.

Recurenta învederează că potrivit art. 330 din C. proc. civ. și art. 172 din C. proc. pen., instanța de judecată sau organele de urmărire penală pot solicita părerea unor specialiști sau experți pentru lămurirea, clarificarea sau evaluarea unor împrejurări necesare soluționării unei cauze.

De asemenea, potrivit Standardului profesional nr. 35, pct. 3513.1. "Expertizele contabile constituie mijloace de probă științifică în elaborarea lor, expertul contabil trebuie să folosească metode specifice științei contabilității. Concluziile expertului contabil trebuie să fie fundamentate numai pe documente care atestă evenimente și tranzacții ce fac sau trebuie să facă obiectul recunoașterilor, evaluărilor, clasificărilor și prezentărilor contabile."

Potrivit aceleiași norme profesionale, pct. 3531.3, "(...) concluzia (răspunsul) expertului contabil (...) trebuie să fie precisă, concisă, fără echivoc, redactată într-o manieră analitică, ordonată și sistematizată, fără a face aprecieri asupra calității documentelor justificative, a reprezentărilor (înregistrărilor) contabile, a expertizelor și actelor de control (de orice fel) anterioare și nici asupra încadrărilor juridice. Aceasta deoarece expertul contabil analizează evenimente și tranzacții și nu încadrarea juridică a acestora."

Din interpretarea și aplicarea textelor legale și a normelor precitate, reiese că, prin proba expertizei contabile judiciare nu se tinde la dovedirea existenței infracțiunii sau a faptei ilicite, în sensul de a fi menționat sau de a rezulta dincolo de orice dubiu elementele constitutive ale acesteia (ex. operațiunile înregistrate au fost reale sau operațiunile înregistrate nu au fost reale), cum în mod greșit a interpretat instanța de apel prin decizia recurată, aceste aspecte intrând în competența organelor de urmărire penală, fiind atestate prin actele încheiate de acestea (ex. ordonanța de clasare).

De altfel, se arată în decizia recurată faptul că, potrivit expertului, obligațiile de plată datorate bugetului de stat de către pârâta C. S.R.L. se confirmă numai în măsura în care organele de cercetare penală, prin tehnici și metode specifice, constată că facturile înregistrate în contabilitate nu au la bază operațiuni comerciale reale.

Recurenta arată că, întrucât instanța de apel a înțeles să ia în considerare concluziile expertului potrivit cărora prejudiciul cauzat bugetului de stat de către pârâți se dovedește în măsura în care se constată ca fiind fictive operațiunile comerciale înregistrate în contabilitate, potrivit Ordonanței de clasare nr. 99/D/P/2011 din 30.05.2023 a DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinți, din probele administrate pe parcursul urmăririi penale, a rezultat bănuiala rezonabilă că persoanele cercetate au săvârșit infracțiunile de constituire a unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală în formă continuată, fals informatic, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos și delapidare.

Potrivit aceleiași ordonanțe, se reține dincolo de orice dubiu că din probele administrate rezultă că inculpații/suspecții față de care s-au instituit măsuri asigurătorii au săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală, pentru care sunt cercetați, însă, se constată împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, sens în care în cauză se vor menține măsurile asigurătorii dispuse, urmând ca acestea să înceteze de drept, potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., dacă persoana vătămată/partea civilă Statul Român, prin Administrația Națională de Administrare Fiscală, nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției.

Recurenta precizează că prejudiciul cauzat bugetului de stat de către pârâți și pretins de către aceasta prin acțiune este rezultatul faptei de evaziune fiscală, iar potrivit ordonanței de clasare, din probele administrate a rezultat fără dubiu că s-a săvârșit această faptă, sub toate elementele sale constitutive, care tind astfel la angajarea răspunderii civile delictuale, chiar dacă răspunderea penală a fost înlăturată sub incidența prescripției.

Recurenta critică și motivarea instanței de apel potrivit căreia prejudiciul cauzat bugetului de stat prin fapta pârâților nu are caracter cert, întrucât în cauză nu există o soluție de condamnare. În acest sens, recurenta învederează că fapta ilicita acuzată de aceasta prin acțiune este una de fraudă fiscală, sens în care sediul materiei rezidă într-o normă penală specială, iar potrivit materiei penale, analizând în ansamblu elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, aceasta faptă este una de rezultat, per a contrario, în absența rezultatului urmărit de autor, fapta nu există, ea nefiind posibilă în varianta tentativei. În concluzie, existența faptei ilicite, identificată prin elementele constitutive ale faptei de evaziune fiscală, impune cu certitudine și cauzarea unui prejudiciu.

În ceea ce privește motivarea instanței de apel potrivit căreia prejudiciul pretins este incert, câtă vreme nu s-a ajuns la o soluție de condamnare, aceasta contravine normei de drept. În această interpretare, ar însemna că partea vătămată ar avea deschisă calea acțiunii civile numai dacă acțiunea penală este admisă, acest aspect fiind prohibit în mod expres prin conținutul normativ al art. 28 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., potrivit căruia, "Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

În opinia recurentei, aceste dispoziții legale nu trebuie interpretate în mod restrictiv, în sensul identificării unei hotărâri definitive, ci în sensul avut în vedere de legiuitor pentru acele situații în care nu mai este posibilă angajarea răspunderii penale sub efectul încetării procesului penal, incluzând aici și ordonanțele de clasare întemeiate pe dispozițiile legale care împiedică exercitarea acțiunii penale, cum este cazul în speță.

Prin întâmpinarea înregistrată la 26.06.2025, intimata-pârâtă C. S.R.L. a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că prin memoriul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. nu se critică încălcarea unor norme de drept material, ci se face trimitere la norme de drept procesual, iar celelalte critici vizează aspectele ce țin de situația de fapt și de administrarea probatoriilor.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat și arată că recurenta reclamantă trebuia ca în virtutea principiului onus probandi incubit actor să dovedească, în cauză, îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, față de împrejurarea că fiind dispusă o soluție de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f), adică pentru incidența prescripției, în acțiunea civilă se aplică art. 1365 C. civ.

Intimata invocă în apărare Raportul de Inspecție fiscală din 31.08.2017, efectuat pentru perioada fiscală, în care au fost emise facturile în baza cărora se pretinde obligarea acesteia la plata sumei din acțiune, adică 2011 - 2012, prin care se constată că organul fiscal a efectuat inspecția fiscală pentru perioada 01.01.2011-31.12.2016 (deci inclusiv perioada în care se susține că s-a produs prejudiciul solicitat în prezenta acțiune), și a conchis că există deficiențe în ceea ce privește respectarea legislației fiscale, dar nu referitoare la societățile și tranzacțiile analizate în cauza pendinte, respectiv E. și F. S.R.L. (conform ordinului de plată aflat la dosar, intimata a achitat sumele stabilite în sarcina sa prin raportul de inspecție fiscală).

În acest fel, intimata, deși nu avea sarcina probei, a demonstrat realitatea operațiunilor comerciale și că nu există temei pentru atragerea răspunderii civile delictuale, întrucât nu există o faptă ilicită și nici prejudiciu.

Mai mult, prin Ordonanța de clasare din 30.10.2023, cu privire la fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen., adică atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului în facturi, soluția dispusă de DIICOT a fost clasarea pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. c), respectiv "nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea."

Prin urmare, facturile emise de C. S.R.L. reprezintă documente justificative conform dispozițiilor art. 155 alin. (1)

3

și (8) din Legea nr. 571/2003 și dau drept de deducere, astfel încât în cauză nu există faptă ilicită.

Soluția instanței de apel este legală și temeinică, prin raportare la împrejurarea că probele administrate de recurenta-reclamantă nu au dovedit caracterul fictiv al tranzacțiilor efectuate de intimată, iar pe de altă parte raportul de expertiză depus în cadrul probei cu înscrisuri a evidențiat că "din punct de vedere fiscal, societatea C. S.R.L. a înregistrat în aceeași perioadă fiscală cheltuieli și în contrapartidă venituri aferente acestor cheltuieli, în toate situațiile menționate veniturile fiind mai mari decât cheltuielile, fiind astfel înregistrat un profit impozabil ca urmare angajării acestor cheltuieli, profit declarat și impozitat în mod corespunzător din punct de vedere fiscal", constatare care dovedește realitatea tranzacțiilor efectuate.

În consecință, nu există o "inexistență în realitatea obiectivă a raporturilor juridice comerciale" cum susține recurenta-reclamantă, având în vedere că bunurile achiziționate de la E. și F. S.R.L. au fost revândute și s-a realizat profit din revânzare pentru care s-a achitat impozitul pe profit.

Având în vedere că din raportul de expertiză depus la dosarul cauzei rezultă că C. S.R.L. a înregistrat venituri generate în consecință directă de cheltuielile cu achiziția mărfurilor înscrise în facturile emise de E. și F. S.R.L., prin refacturarea și revânzarea ulterioară a acestora, în toate situațiile menționate veniturile fiind mai mari decât cheltuielile, fiind astfel înregistrat un profit impozabil ca urmare angajării acestor cheltuieli, profit declarat și impozitat în mod corespunzător din punct de vedere fiscal, se face dovada deplină a existenței mărfurilor pentru că nu pot fi revândute mărfuri inexistente.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27.06.2025, intimatul-pârât A. a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apărările fiind similare cu cele ale intimatei-pârâte C. S.R.L., astfel încât nu se mai impune a fi redat conținutul acestora.

Prin întâmpinarea înregistrată la 18.07.2025, intimatul-pârât B. a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimatul că, în anul 2013, organul fiscal a efectuat un control cu privire la activitatea D. S.R.L., verificând tranzacția cu G. S.R.L. și E.. În urma acestei verificări, organul fiscal nu a constatat că baza impozabilă a fost diminuată în mod nelegal sau că s-a dedus taxa pe valoarea adăugată în mod necorespunzător, astfel că nu a existat nicio măsură sancționatorie, iar prin cererea de chemare în judecată, Statul Român nu aduce niciun argument contrar acestei situații.

În dosarul penal nu s-a dispus trimiterea în judecată și nu există o hotărâre judecătorească care să stabilească săvârșirea infracțiunii, respectiv întinderea prejudiciului.

Raportul de expertiză este întocmit de organul de urmărire penală, probă la a cărei administrare intimatul a formulat obiecțiuni, care au fost respinse de procurorul de caz cu o motivare care denotă lipsa oricărei preocupări privitor la rațiunea comercială și implicit fiscală a tranzacției dintre D. și G. S.R.L., pe de o parte, și D. S.R.L. și E., pe de altă parte.

Statul Român prin organele subordonate ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală au realizat o cercetare specifică a operațiunii din decembrie 2011, și nu au găsit niciun element care să justifice stabilirea unei diferențe de impozit pe profit și, implicit, o diferență de TVA care D. S.R.L. să trebuiască să o plătească.

Existența acestei "inspecții fiscale" limitează dreptul organului fiscal de a reveni asupra acestor constatări, iar, în acest sens, sunt dispozițiile art. 118 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, cu referire la principiul unicității inspecției fiscale, care presupune că odată stabilită o anumită situație fiscală nu se mai poate reveni asupra acesteia. Mai mult, ulterior momentului din februarie 2013, organul fiscal nu a invocat dreptul de a realiza o reverificare a situației fiscale a activității D. S.R.L., astfel că este absolut nejustificată dar și neîntemeiată pretenția acesteia de a plăti un prejudiciu "identificat" provizoriu de organele de urmărire penală.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nulitate, înlăturarea apărărilor din actele procedurale și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, în raport cu excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocată prin întâmpinările formulate în cauză, a cărei analiză este prioritară, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În litigiul pendinte, verificând cererea de recurs, se constată că, deși recurenta își întemeiază calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind situația în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, aceasta nu dezvoltă critici, care să poată fi subsumate motivului de nelegalitate invocat.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate menționat, este necesar ca prin memoriul de recurs să fie indicate, în mod punctual, dispoziții legale de drept material, care să fi fost încălcate de către instanța de apel cu prilejul soluționării criticilor deduse judecății ori să fi fost greșit interpretate și, prin urmare, greșit aplicate litigiului pendinte.

Totodată, simpla indicare a unor texte de lege ca fiind greșit aplicate sau interpretate nu este suficientă pentru a atrage analiza de legalitate, ci este necesar a se arăta, în mod concret, în ce modalitate, prin hotărârea recurată, s-a realizat o astfel de încălcare.

În cauză însă, Înalta Curte constată că recurenta nu procedează la o astfel de menționare a dispozițiilor de drept material care să poată fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., ci face trimitere la dispoziții de drept procesual, la dispoziții conținute într-un act profesional, precum și la probatoriul administrat cu prilejul cercetării penale, respectiv la modalitatea în care acest probatoriu a fost valorificat de către instanța de apel în cadrul cercetării judecătorești finalizată prin hotărârea recurată.

Astfel, recurenta face vorbire despre dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., art. 172 C. proc. pen., pct. 3513.1 din Standardul profesional nr. 35, art. 28 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., art. 330 C. proc. civ., fără a învedera instanței de control judiciar, care sunt dispozițiile de drept material pe care instanța de apel le-ar fi încălcat sau le-ar fi aplicat greșit prin hotărârea recurată.

Recurenta se limitează la a expune o afirmație de ordin general în sensul că înțelege să critice decizia Curții de Apel Pitești, întrucât "...instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale aplicabile în speță cu privire la existența faptei ilicite și a prejudiciului".

Apoi recurenta invocă o pretinsă greșită apreciere a instanței de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva existenței faptei și a caracterului cert al prejudiciului, făcând trimitere la expertiza contabilă efectuată în cauză, despre care arată că nu a confirmat realitatea sau fictivitatea operațiunilor comerciale.

În continuare, recurenta redă considerentele instanței de apel cu privire la constatările expertului și concluzionează că "...potrivit art. 330 C. proc. civ. și deopotrivă art. 172 C. proc. pen., instanța de judecată sau organele de urmărire penală pot solicita părerea unor specialiști sau experți pentru lămurirea, clarificarea sau evaluarea unor împrejurări necesare soluționării unei cauze.", și că, din interpretarea și aplicarea textelor legale menționate (norme de drept procesual și Standardul profesional nr. 35) rezultă că "...prin proba expertizei contabile judiciare nu se tinde la dovedirea existenței infracțiunii sau a faptei ilicite, în sensul de a fi menționat sau de a rezulta dincolo de orice dubiu elementele constitutive ale acesteia..., cum în mod greșit a interpretat instanța de apel prin decizia recurată, aceste aspecte intrând în competența organelor de urmărire penală, fiind atestate prin actele încheiate de acestea..."

Tot în cadrul unei evaluări proprii a probatoriilor administrate în etapele procesuale anterioare, pe care recurenta o expune prin memoriul de recurs, aceasta subliniază că, prin decizia recurată, s-a reținut că, potrivit expertului, obligațiile de plată datorate bugetului de stat de către pârâta C. S.R.L. se confirmă numai în măsura în care organele de cercetare penală, prin tehnici și metode specifice, constată că facturile înregistrate în contabilitate nu au la bază operațiuni comerciale reale.

Totodată, învederează instanței de recurs că "...instanța de apel a recunoscut, în considerarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., calitatea de probă în cauza civilă și a celorlalte mijloace de probă și procedee probatorii administrate în procesul penal".

Recurenta redă pasaje din Ordonanța de clasare din 30.05.2023 a DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinți referitoare la probele administrate cu prilejul urmăririi penale, despre care arată că stabilesc fără dubiu săvârșirea faptei ilicite, chiar dacă răspunderea penală a fost înlăturată prin incidența prescripției și în final, concluzionează că expertiza contabilă judiciară și constatările organelor de urmărire penală demonstrează existența faptei ilicite, astfel încât soluția de respingere a acțiunii prin prisma lipsei faptei ilicite și a prejudiciului este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii.

Înalta Curte constată că toate aceste alegații vizează, pe lângă evocarea unor norme de drept procesual lipsite de incidență în prezentul recurs și referitor la care nu se pretinde săvârșirea vreunei nelegalități, modalitatea în care au fost administrate și interpretate probele în cadrul urmăririi penale și a etapelor procesuale anterioare, aspect care excedează prezentului cadru procesual, întrucât în configurația juridică a căii extraordinare a recursului o astfel de abordare a unor chestiuni de fapt nu este permisă.

Recurenta nu combate argumentele instanței de apel cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, ci afirmă că soluția pronunțată de aceasta contravine normei de drept, fără a indica vreun text legal care să fi fost încălcat sau greșit aplicat, așa cum prevăd dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., cu trimitere la dispoziții de drept procesual fără relevanță în analiza de legalitate.

Întrucât recurenta, deși a încadrat recursul în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., nu a indicat vreo normă de drept material, care să fi fost încălcată de către instanța de apel și nu a dedus judecății în calea extraordinară de atac, aspecte noi care să nu fi fost avute în vedere de către instanța de apel ori să contrazică considerentele expuse de către aceasta și, ținând cont de faptul că, în cauză, nu sunt identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte notează că cererea de recurs nu îndeplinește condițiile prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 1010 din 11 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală - reprezentant legal al Statului Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 1010 din 11 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.