ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1651/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 mai 2023 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a solicitat obligarea pârâților A., B., C., D., E., F., S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 4.118.192 RON (TVA 2.747.809 RON și impozit profit 1.370.383 RON), ce reprezintă prejudiciu total adus bugetului consolidat al statului și a accesoriilor aferente debitului, până la data stingerii sumei datorate, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 79 din 5 martie 2024, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 4538 din 29 octombrie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței civile nr. 79 din 5 martie 2024 pronunțată de Tribunalul Argeș, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L..

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 4538 din 29 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș a declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Printr-o primă critică, menționând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant reproșează instanței de apel modalitatea de interpretare a naturii juridice a litigiului dedus judecății, dat fiind că, în cadrul motivării, făcând o aplicare greșită a legii, a reținut că "răspunderea personală a administratorului unei societăți comerciale de tip societate cu răspundere limitată pentru neîndeplinirea obligațiilor instituite de lege în sarcina acesteia nu se poate stabili printr-o acțiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, ci potrivit dispozițiilor speciale care reglementează atât cazurile, cât și procedura specială aplicabilă în acest sens" . Instanța de apel avea obligația să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, implicit să analizeze efectiv dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și nu să se rezume a motiva soluția, în parte, numai cu privire la faptul că răspunderea administratorilor poate fi angajată exclusiv în cadrul procedurilor speciale ale insolvenței sau după dizolvarea societății ori prin decizie emisă de organul fiscal și nu în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe răspundere civilă delictuală, cum rezultă din dispozițiile art. 25 din O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la acea vreme. În atare situație, prin hotărârea recurată, s-a ajuns la aplicarea și nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., întrucât s-a trecut dincolo de limitele învestirii. Analizarea cererii din perspectiva altor dispoziții legale încalcă principiul disponibilității, instanța de judecată fiind obligată să examineze cererea de chemare în judecată în limitele în care a fost învestită, în sensul de a verifica dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâților, în baza dispozițiilor legale pe care reclamantul a înțeles să își fundamenteze acțiunea. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă are ca izvor juridic o creanță bugetară, este admisibilă, în condițiile în care a rămas nesoluționată acțiunea civilă ce fusese alăturată procesului penal, în care reclamantul, autoritate publică, se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce a fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală . Prin urmare, nu se pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte, în temeiul Legii nr. 207/2015, câtă vreme reclamantul, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, inițial la instanța penală și, ulterior, solicitând judecata acestei acțiuni la instanța civilă, față de natura soluției pronunțate în litigiul penal. În consecință, concluzionând recurentul arată că nu i se poate reproșa o culpă procesuală în alegerea greșită a normelor legale incidente, instanța având obligația de a se pronunța în limitele cererii formulate, asupra unei acțiuni civile de drept comun. Cea de-a doua critică, încadrată de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea hotărârii pronunțate din perspectiva aplicării greșite dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ. O primă susținere în cadrul acestui motiv, se referă la nelegalitatea hotărârii pronunțate, în sensul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale învederate, atunci când a concluzionat (la fila x din hotărâre) că: "ordonanța de clasare, atașată cererii de chemare în judecată, nu face per se dovada că pârâții au săvârșit ilicitul imputat, de altfel acesta nici nu a fost detaliat în raport de fiecare din pârâții chemați în judecată ori din perspectiva care să determine obligarea acestora în mod solidar la repararea pretinsului prejudiciu, cum s-a solicitat." Recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel în mod eronat nu a acceptat că ordonanța organului de urmărire penală cu referire la prejudiciu nu ar face dovada ilicitului, în contextul în care, din probele depuse rezultă clar existența unei fapte ilicite suficientă pentru a fi analizată vinovăția pârâților, în raport de prevederile legii civile invocate. Reclamantul arată că a dovedit pe deplin faptul că fapta ilicită constă în aceea că pârâții A. și B., cu intenție și în scopul desfășurării obiectului de activitate al societății, în perioada 01.01.2008- 22.08.2012, au determinat pe suspecții C., Sițaru lonuț, F. și E., în calitate de reprezentanți ai S.C. H. 2004 S.R.L., să taie fără drept și fără a deține autorizații de exploatare, masă lemnoasă din suprafețele de pădure aflate în proprietatea celor doi suspecți, aflate în administrarea Ocolului Silvic Privat Valea Oltului, totalizând astfel un volum, stabilit de expertiza silvică efectuată în faza de urmărire penală, de 50.964 mc în valoare de 8.663.880 RON, respectiv de 58.990 mc cu un prejudiciu de 10.028.300 RON. Din modul în care pârâții au derulat și administrat activitatea rezultă fără dubiu că a avut în permanență reprezentarea că acționează cu intenția de a eluda dispozițiile legale, implicit au cunoscut efectele operațiunilor efectuate și implicațiile acestora. Faptele pârâților au întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală (aspect necontestat de aceștia), iar soluția pronunțată de Curtea de Apel Pitești este rezultatul interpretării greșite a materialului probator prin prisma dispozițiilor legale invocate, situația de fapt fiind interpretată în mod eronat, instanța subestimând, atât pericolul social al faptelor, cât și consecințele produse prin săvârșirea faptei, deoarece nu a făcut o analiză completă a situației menționate. În lumina tuturor celor prezentate în ordonanța parchetului reiese intenția directă, dovedită prin probe, a tuturor pârâților din cauză, de a comite infracțiunile la regimul silvic reținute în sarcina lor, scopul concertat al acestora fiind de a obține venituri ilicite importante ca valoare, în perioade scurte de timp, ocolind, prin manevre dolosive bine puse la punct și cu sprijinul organelor silvice, prevederile amenajamentelor silvice în baza cărora se puteau emite actele de punere în valoare pentru suprafețele de pădure ce urmau a fi exploatate. O faptă concretă poate să atragă răspunderea civilă dacă poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa esențială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor prin prisma cărora se va analiza concordanța dintre fapta comisă de pârâți și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare (art. 1357 C. civ.: (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă). În mod evident, o relevanță semnificativă o are conținutul ordonanței de clasare, pe care procurorul o dispune pentru a înceta procesul penal, ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, aspect ce poate fi analizat de instanță sub aspectul elementelor de fapt și de drept ale cauzei. Concluzia instanței, în sensul că "titularul acțiunii nu probează pretențiile sale, nu evidențiează și nu indică modalitate de calcul a sumelor pretinse", este greșită, fiind contrazisă de înscrisurile de la dosar ce, în accepțiunea recurentului, dovedesc pe deplin totalul cantităților de material lemnos valorificat și valoarea totală a prejudiciului, înscrisuri coroborate cu concluziile celor două expertize tehnice silvice și contabile întocmite în dosarul de cercetare penală. Răspunderea pârâților, în calitate de administratori în drept a fost dovedită/antrenată având în vedere situația de fapt dovedită în cauză, deoarece faptele ilicite ce fac obiectul prezentei cauze s-au derulat în perioada 2008-2012 și a constat în "neplata obligațiilor fiscale" ca urmare a neevidențierii veniturilor în documentele contabile. Urmarea imediată a acestei faptelor ilicite constă în paguba creată patrimoniului public al statului în suma menționată în acțiune. Între fapta ilicită și prejudiciul produs bugetului de stat există o legătură de cauzalitate concretă, având în vedere fapta pârâților de a omite/evidenția veniturile realizate în contabilitate a determinat neplata taxelor. Or, interpretând eronat natura juridică a răspunderii civile delictuale a pârâților, dar și a prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., instanța a reținut eronat (la fila x din hotărâre) că reclamantul nu și-a dovedit pretențiile și nu și-a îndeplinit obligația de a proba îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prescrise de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile în care, au fost îndeplinite punctual cerințele prevăzute de legiuitor: - existența prejudiciului implicit rezultat dăunător, prejudiciabil, de natură patrimonială, ce constituie efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale părții civile din dosarul penal, acesta fiind unul cert și neîndoielnic: - fapta ilicită a pârâților o reprezintă săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, dovedită pe deplin în prezenta cauză, fapt ce a dus la încălcarea normelor raportul de drept material fiscal. Faptele ilicite dovedite mai sus au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la corecta stabilire și colectare a veniturilor bugetare, ambele incriminări presupunând încălcarea obligațiilor ce revin contribuabilului în materie financiar-fiscală sub aspectul evidențierii complete, declarării corecte și plății tuturor impozitelor, - legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâților (respectiv săvârșirea faptelor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2)-(3) din Legea nr. 241/2005 și prejudiciul cauzat părții civile prin neplata datoriilor, așa cum rezultă din cererea de constituire parte civilă efectuată în dosarul penal și raportul de expertiză întocmit de organul de cercetare). Mai mult, nu poate fi ignorat faptul că în evaluarea cerinței faptei ilicite, instanța de apel nu a analizat efectiv cauza juridică a raportului juridic obligațional ce decurge din prevederile art. 1357 C. civ. și urm., ci s-a rezumat în motivare numai la faptul că răspunderea pârâților poate fi angajată în cadrul procedurilor speciale ori prin decizie emisă de organul fiscal și nu în cadrul acțiunii de drept comun, fapt ce a dus la pronunțarea unei soluții nelegale de Curtea de Apel Pitești.

Apărările formulate în cauză: Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimații-pârâți.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (18 mai 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare, cu prioritate, asupra excepției nulității căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară față de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate de recurentul-reclamant, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Printr-o primă critică, menționând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant reproșează instanței de apel faptul că avea obligația să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, respectiv să analizeze efectiv dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, apreciind că, prin hotărârea recurată, s-a ajuns la aplicarea și nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., întrucât s-a trecut dincolo de limitele învestirii. În continuare, recurentul-reclamant a făcut trimitere la admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, evidențiind faptul că și în situația în care are ca izvor juridic o creanță bugetară, o astfel de cerere este admisibilă, în condițiile în care a rămas nesoluționată acțiunea civilă ce fusese alăturată procesului penal, în care reclamantul, autoritate publică, se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce a fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Prin urmare, nu se pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte. Aceste susțineri ale recurentului nu țin cont de raționamentul prezentat de instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate. Curtea de apel a analizat și a argumentat care este considerentul pentru care, validând soluția pronunțată de prima instanță, a respins apelul declarat de reclamant, arătând că, atât în dovedirea întrunirii condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, cât și în susținerea întinderii prejudiciului pretins cauzat bugetului general consolidat, reclamantul s-a rezumat să facă trimitere la probatoriul efectuat în cursul cercetării penale în dosarul penal finalizat cu pronunțarea unei soluții de clasare față de intervenirea prescripției răspunderii penale. Or, ordonanța de clasare nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, fiind emisă de un procuror în exercitarea atribuțiilor legale specifice în soluționarea unui dosar penal, astfel încât nu întrunește niciunul dintre elementele necesare emiterii unui titlu de creanță cu privire la obligații fiscale. Așadar, argumentul respingerii acțiunii formulate de reclamant a fost faptul neprobării elementelor răspunderii civile delictuale, nefiind antamată vreo chestiune legată de admisibilitatea acțiunii ce are ca izvor juridic o creanță bugetară ori de inițierea unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, astfel cum susține recurentul-reclamant în cererea de recurs, prin invocarea formală și scoasă din context a nerespectării prevederilor art. 9 alin. (2) vizând dreptul de dispoziție al părților, raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ. referitor la rolul judecătorului în aflarea adevărului. Prin cea de-a doua critică, practic, recurentul se contrazice - după ce a arătat că a instanța de apel a interpretat greșit natura juridică a litigiului dedus judecății, sugerând că ar fi examinat cauza din perspectiva altei calificări juridice, indicând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant formulează critici din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ. În susținerea acestei critici, a arătat că instanța de apel în mod eronat nu a "acceptat" că ordonanța organului de urmărire penală nu ar face dovada ilicitului, menționând că soluția pronunțată de Curtea de Apel Pitești este rezultatul interpretării greșite a materialului probator prin prisma dispozițiilor legale invocate, situația de fapt fiind interpretată în mod eronat. Înalta Curte observă că aceste aspecte enunțate de recurentul-reclamant nu pot fundamenta o critică de nelegalitate a deciziei recurate, în realitate, prin criticile invocate, fiind dedusă analizei interpretarea dată de instanța de apel materialului probator administrat în cauză. Or, față de precizarea clară din debutul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceste chestiuni, ce privesc eventuala netemeinicie, nu pot constitui obiect de analiză în recurs. Se impune a fi subliniat faptul că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Interpretarea mijloacelor de probă ține de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează și apreciază probele (în primă instanță) sau, după caz, le reapreciază (în apel). Susținerile recurentului-reclamant din memoriul de recurs ce fac referire la modalitatea de administrare și de valorificare a probatoriului privesc temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, astfel încât nu pot forma obiect de analiză în recurs. Exigențele procedurale ale motivelor de casare invocate de parte impuneau evidențierea unei reguli de procedură care să fi fost încălcată, ceea ce nu reiese din lecturarea cererii de recurs, respectiv afirmarea greșitei interpretări a unor texte de lege, iar nu a elementelor de probatoriu - aspecte de temeinicie a căror apreciere revine exclusiv instanțelor fondului, astfel cum anterior s-a arătat. A solicita, la acest moment procesual, o nouă dezlegare în raport cu criticile formulate împotriva modului în care instanța de apel a înțeles să dea eficiență probatoriului administrat (faptul că nu a "acceptat" că ordonanța organului de urmărire penală nu ar face dovada ilicitului), constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu și cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat. De altfel, așa cum a reținut și instanța de apel, reclamantul, având cunoștință de argumentele primei instanțe care, în determinarea întinderii prejudiciului reclamat, nu au oferit nicio valoare probatorie înscrisurilor din dosarul penal, avea posibilitatea să propună chiar în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, în condițiile legii, ceea ce nu a realizat. Prin urmare, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., se reține că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate în cazurile de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, susțineri care să poată fi însă încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei civile nr. 4538 din 29 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Cum susținerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.