Decizia nr. 2156/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 198 a Tribunalului Argeș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 09.06.2023, pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul Statul Român - prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a chemat în judecată pe pârâții - debitori: A., B., C. și D. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 10.879.659 RON.

Sentința pronunțată de Tribunalul Argeș Prin sentința civilă nr. 198/27 mai 2024, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2023, au fost respinse excepțiile ca nefondate, precum și acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești Prin decizia nr. 833 din 26 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței civile nr. 198/27 mai 2024, pronunțată de Tribunalul Argeș.

Calea de atac a recursului exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 833 din 26 februarie 2025 a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș, care, fără a întemeia în drept calea de atac, a criticat reținerea greșită a instanței de apel cum că nu ar fi dovedit că pârâții, prin faptele lor, au săvârșit o faptă ilicită de natură să prejudicieze bugetul statului, respectiv faptul că prejudiciul solicitat de reclamant, în cuantum de 10.879.659 RON, nu rezultă nici din ordonanța penală din litigiul anterior și nici nu a explicat de unde a rezultat această sumă. Consideră ca fiind eronată această concluzie a instanței de apel deoarece Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a dispus clasarea cauzei în care s-au efectuat cercetări față de pârâți, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, motivat de faptul că în ceea ce privește săvârșirea acestei infracțiunii, reținută în sarcina suspectei persoană fizică, aceasta nu mai poate răspunde penal întrucât de la data săvârșirii infracțiunii continuate, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, fiind incident motivul de clasare. Arată că organul penal a constatat fapta ilicită în cursul cercetării penale, dovedind pe deplin fapta/infracțiunea săvârșită de pârâți, dar fiind incident un motiv de nepedepsire penală a acestora, a dispus clasarea cauzei, aspect ce nu face ca fapta să nu existe așa cum se reține de către instanța de apel și cea de fond. Fapta ilicită a fost reținută atât în încheierea penală din data de 12.03.2024 a Tribunalului Argeș în dosarul nr. x/2023, cât și în ordonanța emisă în data de 05.05.2023 dispusă în dosar nr. x/2017 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, în care se s-a dispus clasarea cauzei având că obiect sesizarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Argeș din cadrul DGRFP Ploiești cu privire la săvârșirea de către A., B., C. și S.C. D. S.R.L. a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. În considerentele ordonanței de clasare se constată fictivitatea relațiilor comerciale dintre pârâții în cauză și alte societăți comerciale beneficiare, însă în raport de perioada activității infracționale, se constată împlinit termenul de prescripție de 10 ani. Referitor la prejudiciul stabilit, acesta este cert și necontestat în cadrul urmăririi penale, existând alături de fapta ilicită a pârâților, reprezentată de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, dovedită în prezenta cauză din materialul probator administrat dar și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâților și prejudiciul creat, cauzat părții civile prin neplata debitelor bugetului consolidat al statului. Din analiza dispozițiilor fiscale aplicabile, coroborate cu interpretările Curții Constituționale, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, "acțiunea civilă" în cauzele de evaziune fiscală este o acțiune fiscală, prin care organele fiscale solicită obligarea unui contribuabil la plata obligațiilor fiscale principale și accesorii, răspunderea contribuabilului este o răspundere fiscală determinată în conformitate cu prevederile legii fiscale (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală C. civ., C. proc. civ.).

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți A., B. și C., reprezentați prin curator, doamna avocat E. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, solicitând în principal, anularea acestuia, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. De asemenea, curatorul intimaților a mai depus și o cerere prin care a solicitat obligarea recurentului la achitarea onorariului său aferent prezentei faze procesuale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3), respectiv art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) din Protocolul privind stabilirea onorariilor acordate avocaților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul în raport cu excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată de intimații-pârâți, prin curator în întâmpinare, a cărei analiză este prioritară, față de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În cadrul memoriului de recurs, recurentul-reclamant contestă în esență modalitatea de apreciere a instanței de apel asupra elementelor/condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv faptul că aceasta, în mod greșit a reținut că recurenta-reclamantă nu a dovedit faptul că pârâții, prin faptele lor au săvârșit o faptă ilicită de natură să prejudicieze bugetul statului, în condițiile în care fapta ilicită rezulta din ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș din data de 05.05.2023 în dosarul nr. x/2017, privind clasarea cauzei penale. Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Astfel, instanța de apel a menținut hotărârea pronunțată de către prima instanță prin care s-a reținut că: "potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu există o hotărâre penală definitivă de condamnare față de niciunul dintre pârâți; ba mai mult, deși conform art. 135 alin. (3) C. pen., răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte, aceeași pârâți nu au deținut nicio calitate în procesul penal finalizat prin Ordonanța din 05.05.2023; nu s-a făcut dovada că, înregistrarea în actele contabile de cheltuieli nereale care a avut drept consecință sustragerea de la plata taxei pe valoare adăugată, în cuantum de 10.438.103 RON, a reprezentat "opera" celor doi pârâți care să își fi depășit, astfel, limitele mandatului cu care au fost învestiți în calitatea lor de administratori; în cauză, nu s-a făcut nici măcar dovada că cei doi pârâți ar fi deținut, pe lângă calitatea de asociat/administrator și pe cea de contabil/director economic ai societății D. S.R.L., calitate în care să fi efectuat înregistrările cauzatoare de prejudiciu reclamantului.". De asemenea, verificând ansamblul susținerilor formulate de către recurentul-reclamant în calea devolutivă de atac, curtea de apel a mai reținut și că reclamantul este cel care oferă ordonanței de clasare din data de 05.05.2023 o altă valență decât cea care rezultă din conținutul acesteia, drept urmare în cauză, trebuie probată existența tuturor condițiilor răspunderii delictuale, condiții pe care reclamantul nu le-a dovedit. Instanța de apel a mai reținut că singura probă solicitată de reclamant și administrată în cauză a fost doar ordonanța penală de clasare a cauzei, pe parcursul litigiului nefiind solicitate alte categorii de probe, drept urmare, din această ordonanță nu rezultă prejudiciul solicitat pe calea prezentei acțiuni, în cuantum de 10.879.659 RON și nici nu se confirmă susținerile reclamantului potrivit cărora pârâții ar fi evidențiat în actele contabile, sau în alte documente, operațiuni fictive care să conducă la această sumă, drept urmare, în mod corect, instanța de apel a reținut că, în speță, nu este incidentă niciuna dintre condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit prevederilor art. 1357 C. civ. Or, o atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentație identică, susținerile deduse instanței devolutive de control judiciar, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nesocotește existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Aceasta întrucât, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată poate deduce judecății doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. Faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurentul-reclamant (cu privire la valoarea probatorie a ordonanței de clasare din data de 05.05.2023) nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual. Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în fața curții de apel presupun un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate. Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanța de recurs, a acestor aspecte de netemeinicie, care și-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, prin care s-a stabilit lipsa lor de relevanță juridică în speță (și pe care partea a înțeles, în mod neconform, să le reia în prezenta cale de atac), nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exercițiul dreptului la recurs. Prin urmare, se constată că recurentul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. De asemenea, în temeiul art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu art. 1 alin. (3) teza a II-a, respectiv art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) din Protocolul privind stabilirea onorariilor acordate avocaților, Înalta Curte va încuviința cererea curatorului special al intimaților-pârâți reprezentați de avocat E. și va stabili cu titlu definitiv cuantumul remunerației cuvenite curatorului special la nivelul sumei de 940 RON. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva deciziei civile nr. 833 din 26 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.