ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1765/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 11 decembrie 2023, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploiești prin A.J.F.P. Argeș, a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 775.284 RON, ce reprezintă prejudiciul total adus bugetului consolidat al statului, și a accesoriilor aferente debitului, până la data stingerii sumei datorate, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală; instituirea măsurii sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtei, potrivit art. 953 și urm. C. proc. civ., până la concurența sumei solicitate.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 201 din 28 mai 2024, Tribunalul Argeș a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea privind pe reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, și pe pârâta A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1325/2025 din 28 martie 2025, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal formulat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, și apelul incident formulat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 201 din 28 mai 2024 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1325/2025 din 28 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Prin motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a imputat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., susținând că instanța a depășit limitele învestirii. În acest sens, a învederat că instanța de apel avea obligația să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății și, implicit, să analizeze efectiv dacă sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, și nu să se rezume la a motiva soluția numai cu privire la faptul că răspunderea administratorilor poate fi angajată exclusiv în cadrul procedurilor speciale ale insolvenței/dizolvarea societății ori prin decizie emisă de organul fiscal. Concluzionând, a subliniat că analizarea cererii deduse judecății din perspectiva altor dispoziții legale încalcă principiul disponibilității, iar acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă are ca izvor juridic o creanță bugetară, este admisibilă. Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ. Printr-o primă critică formulată, recurentul a susținut că instanța de apel avea obligația să analizeze pretențiile deduse judecății raportat la starea de fapt desprinsă din ansamblul materialului probator, coroborată cu normele juridice invocate în speță. A menționat că reținerea instanței în sensul că, în lipsa înscrisurilor esențiale, aceasta nu poate analiza cauza, echivalează cu un refuz de judecată, în contextul în care facturile și raportul de expertiză de care recurentul a înțeles să se folosească se află în dosarul de cercetare penală, atașat la dosarul pendinte. O a doua critică formulată vizează încălcarea de către Curtea de Apel a dispozițiilor art. 28 C. proc. pen., aceasta reținând, greșit, că ordonanța organului de urmărire penală cu referire la prejudiciu nu ar face dovada ilicitului, în contextul în care, din probele administrate, rezultă cu evidență existența unei fapte ilicite. Făcând trimitere la facturi și la raportul de expertiză administrat în dosarul de cercetare penală, recurentul a învederat că reiese intenția directă a pârâtei de a comite infracțiunea reținută de organul de cercetare penală, astfel că a fost dovedită săvârșirea faptei ilicite. Concluzionând, a menționat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1349 C. civ., în cauză fiind îndeplinite cumulativ toate condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele casare, menționând că argumentele dezvoltate prin memoriu de recurs sunt aceleași cu cele dezvoltate în fața instanței de apel, care a analizat și a soluționat deja aceste aspecte, oferind dezlegarea asupra lor. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea tuturor dispozițiilor legale incidente în speță. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - reprezentată de D.G.R.F.P. Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, Înalta Curte reține că sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situația în care lipește motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a adus critici deciziei atacate, imputând instanței de apel aplicarea greșită a art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., precum și a art. 28 C. proc. pen., critici apte a fi circumscrise în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamant. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2), raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., depășind limitele învestirii, prin analizarea cauzei din perspectiva altor dispoziții legale decât cele invocate în susținerea acțiunii, respectiv, prin a se rezuma, într-o acțiune de drept comun perfect admisibilă, la a motiva soluția exclusiv pe argumentul că răspunderea administratorilor poate fi angajată numai în cadrul procedurilor speciale ale insolvenței sau după dizolvarea societății ori prin decizie emisă de organul fiscal. Examinând însă decizia supusă recursului, se constată că această critică este nefondată, nefiind încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) sau ale art. 22 alin. (5) C. proc. civ.. Instanța de apel nu a depășit limitele învestirii și nu a soluționat cauza prin raportare la un alt obiect sau la un alt temei decât cel dedus judecății. Cu titlul preliminar, se reține că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 775.284 RON, ce reprezintă prejudiciul total adus bugetului consolidat al statului, și a accesoriilor aferente debitului, până la data stingerii sumei datorate, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală și instituirea măsurii sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtei, potrivit art. 953 și urm. C. proc. civ., până la concurența sumei solicitate. Calitatea procesuală pasivă a pârâtei a fost justificată prin calitatea acesteia de împuternicit al asociaților B. S.R.L., care nu a înregistrat în contabilitate facturile reprezentând achiziții ce au fost tranzacționate între C. S.R.L., B. S.R.L. și D. S.R.L., din materia impozitului pe profit și TVA. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm., art. 1381, art. 1385 C. civ. și ale Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În raport cu aceste susțineri, instanța de apel a analizat cauza în limitele trasate de reclamant, examinând dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Aceasta a raportat situația de fapt la normele de drept indicate în acțiune, fără a extinde analiza în afara cadrului procesual stabilit. Făcând distincție între persoana juridică și persoana fizică ce o administrează, instanța de apel a subliniat că pretențiile formulate vizează angajarea răspunderii personale a pârâtei pentru fapta proprie, și nu răspunderea persoanei juridice. În acest context, instanța de apel a reținut că este ținută să analizeze și să determine norma legală care ar putea justifica transferul obligației de plată a debitului fiscal - ce stă la baza pretențiilor reclamantului - de la societatea emitentă a facturilor fiscale la persoana fizică căreia i se impută săvârșirea ilicitului penal în materia disciplinei bugetare, respectiv a faptei de evaziune fiscală. Tot în limitele învestirii, instanța de apel a făcut trimitere la regimul juridic al răspunderii administratorilor societăților, pentru a clarifica în ce condiții răspunderea acestora poate fi angajată. Referirile la procedura specială a reprezentat un punct de reper necesar stabilirii cadrului normativ relevant în materia raportului dintre răspunderea societății și cea a administratorului, o astfel de examinare impunându-se în contextul în care reclamantul a solicitat atragerea răspunderii pârâtei pentru paguba reclamată, în calitatea sa de împuternicit al asociaților B. S.R.L.. Contrar susținerilor recurentului, analiza instanței de apel s-a concentrat exclusiv asupra condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 1357 C. civ.. Curtea de Apel a concluzionat că nu este întrunită condiția premisă pentru angajarea acestei răspunderi, întrucât nu s-a dovedit săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite care să poată atrage răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în sensul art. 1357 C. civ., respectiv pe calea dreptului comun. Cât privește alegațiile din memoriul de recurs referitoare la chestiunea admisibilității acțiunii, se reține că acestea nu constituie critică împotriva deciziei atacate, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății a primit o soluționare favorabilă din perspectiva admisibilității, cauza fiind analizată și soluționată pe fond, fiind respinsă ca neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă. În raport cu cele expuse, se constată că instanța de apel a soluționat cauza în limitele învestirii, fără a modifica obiectul sau cauza cererii și fără a se întemeia pe alte dispoziții decât cele deduse judecății, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul și-a structurat criticile pe două paliere. Prima susținere vizează pretinsa încălcare a art. 28 din C. proc. pen., sub aspectul efectelor soluției de clasare asupra analizei civile (pct. 5). Cea de-a doua critică privește aplicarea eronată a normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, în ceea ce privește constatările instanței referitoare la nedovedirea faptei ilicite și a prejudiciului, prin refuzul acesteia de a cerceta cauza, reținând că o astfel de analiză nu poate avea loc în lipsa înscrisurilor esențiale (pct. 8). În dezvoltarea primei critici, recurentul a susținut că instanța de apel ar fi reținut, în mod greșit, că ordonanța de clasare nu face dovada existenței ilicitului și a prejudiciului. Acesta a apreciat că, în temeiul art. 28 C. proc. pen., soluția procurorului produce efecte obligatorii asupra judecății civile. Critica este nefondată, urmând a fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite." Din conținutul textului de lege citat se observă că legiuitorul a avut în vedere doar hotărârile judecătorești, iar nu soluțiile de încetare a procesului penal date de procuror, care au un alt regim juridic. În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională care a statuat că "Soluțiile de clasare sunt date atunci când procurorul nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.. Însă este evident că numai hotărârile judecătorești se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu și actele emise de Ministerul Public. Instanța judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio și imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul și de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunțate, în materie penală, precum și executarea forțată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă … Curtea reține că ordonanța de clasare nu are autoritate de lucru judecat, fiind un act al procurorului (…)." (Decizia nr. 419/2020 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 998 din 28 octombrie 2020) Drept urmare, astfel cum a reținut, în mod judicios, Curtea de Apel, doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar potrivit art. 1365 C. civ., instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. În aceste condiții, având în vedere că ordonanța de clasare nu împiedică instanța civilă să examineze, în mod independent, temeinicia pretențiilor deduse judecății prin evaluarea proprie a materialului probator, se constată că, în mod legal, Curtea de Apel a procedat la analizarea îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii delictuale, astfel încât nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 28 C. proc. pen. Cu referire la a doua critică subsumată de recurent ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că și aceasta este nefundamentată juridic, având în vedere cele ce urmează: Argumentele care susțin, în opinia recurentului, încălcarea dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ. vizează, pe de o parte, un presupus refuz al instanței de apel de a soluționa cauza, aceasta reținând că înscrisurile esențiale în dovedirea pretențiilor formulate nu au fost depuse, iar, pe de altă parte, o apreciere greșită de nedovedire a condițiilor faptei ilicite și a prejudiciului pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei. Dispozițiile legale indicate ca fiind încălcate reglementează dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, instituind regula fundamentală potrivit căreia existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție și generatoare de prejudiciu, reprezintă condiții cumulative pentru angajarea răspunderii. Raționamentul instanței de apel, care a considerat că nu este posibilă identificarea certă a situației de fapt, din cauza inconsecvenței reclamantului și lipsei înscrisurilor esențiale care să probeze, pe de o parte, legătura dintre pârâta persoană fizică și contribuabilul în sensul legii fiscale și, pe de altă parte, existența prejudiciului generat de nerespectarea obligației de plată impozit pe profit și TVA, nu permite reținerea unor aspecte de nelegalitate apte să conducă la casarea deciziei, nici prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 și nici din perspectiva ipotezei de nelegalitate a pct. 5 al aceluiași articol din C. proc. civ., în condițiile în care instanța a reținut, ca un considerent decizoriu, insuficiența materialului probator. Instanța de apel a constatat că reclamantul nu a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a faptei ilicite, ceea ce ar fi presupus administrarea unor probe din care să rezulte cu certitudine că pârâta este contribuabilul care nu a respectat obligațiile de plată a creanțelor fiscale, reprezentând impozit pe profit și TVA, presupusă faptă ilicită care a generat prejudiciul pretins în cauză. În acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut, în mod judicios, că, așa cum a susținut chiar reclamantul, contribuabilul este societatea cu răspundere limitată, iar nu pârâta persoană fizică, iar obligația de a calcula și declara impozitul pe profit, respectiv de a înregistra taxa pe valoare adăugată colectată, incumbă, potrivit dispozițiilor din materia fiscală, societății și nu pârâtei. Totodată, a reținut Curtea de Apel că recurentul-reclamant nu a făcut dovada existenței și întinderii prejudiciului, făcând distincția clară între "prejudiciul cauzat" și "pretențiile părții civile", prima referindu-se la cuantumul dovedit al pretențiilor, în timp ce cea de-a doua se referă la cuantumul sumei solicitate de partea civilă. Faptul că anumite probe - facturi sau raportul de expertiză din faza de urmărire penală - ar fi fost atașate la dosarul penal nu exonerează reclamantul de obligația procesuală de a le valorifica în prezenta cauză, prin identificarea și depunerea lor la dosar, astfel încât instanța să le poată examina în mod corespunzător. Este de subliniat că, astfel cum rezultă din decizia atacată, instanța de apel a solicitat, în mod expres, reclamantului să indice și să detalieze facturile pe care le consideră reprezentative pentru cheltuieli nejustificate sau fictive, susceptibile a constitui sursa prejudiciului, obligație pe care recurentul nu și-a îndeplinit-o. În acest context, Curtea de Apel a reținut că proba cu expertiză contabilă, solicitată prin cererea de apel, este imposibil de administrat în cauză, în lipsa documentelor esențiale care ar trebui să reprezinte obiectul verificării unui expert contabil. Trebuie reamintit că rolul judecătorului nu implică substituirea instanței de judecată în obligația părților de a administra probe sau de a-și susține pretențiile și apărările. Judecătorul are obligația de a analiza obiectiv dovezile propuse de părți și de a clarifica aspectele esențiale ale cauzei, însă nu poate suplini lipsa de diligență a acestora în administrarea probelor. În speță, instanța a analizat întregul material probator administrat în cauză și a motivat, în mod detaliat și logic, concluziile la care a ajuns, ceea ce exclude orice pretinsă pasivitate sau refuz în a soluționa cauza. Mai mult, prin aceste critici, în sensul că facturile care dovedesc prejudiciul și fapta ilicită, precum și raportul de expertiză efectuat în faza de cercetare penală se aflau în dosarul penal, atașat dosarului civil, recurentul procedează la inversarea sarcinii probațiunii, contrar dispozițiilor imperative ale art. 249 și art. 288 din C. proc. civ., care stabilesc, în mod clar, că obligația de a dovedi pretențiile revine părții care le formulează și susține. Astfel, recurentul încearcă să impună instanței responsabilitatea de a identifica, în dosarul penal atașat, care dintre înscrisurile depuse, în faza de cercetare penală, dovedesc pretențiile deduse judecății, ceea ce este contrar normelor procesuale, în care rolul judecătorului este de a evalua probele propuse și administrate de părți și nu de a suplini lipsa de probatoriu sau de diligență. În consecință, nefiind dovedită îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale - respectiv existența faptei ilicite imputate pârâtei, precum și a prejudiciului - ca urmare a insuficienței materialului probator, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală. În ceea ce privește celelalte alegații ale recurentului, prin care acesta invocă o pretinsă aplicare greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ. și dezvoltă argumente referitoare la pretinsa dovadă a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, inclusiv prin trimitere la diverse facturi și la concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul penal, Înalta Curte reține că aceste susțineri nu relevă elemente de nelegalitate apte să genereze controlul de legalitate al hotărârii sub acest aspect. În realitate, nemulțumirea recurentului vizează aprecierea realizată de instanța de apel asupra situației de fapt rezultate în urma probatoriului administrat. Or, recursul reprezintă, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită, în mod definitiv, de instanțele devolutive ale fondului. Astfel, aprecierea măsurii în care probele administrate dovedesc săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite și existența prejudiciului reprezintă elemente care vizează temeinicia hotărârii, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt, și nu de aplicarea normelor legale care reglementează condițiile care trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale. În condițiile în care instanța de apel a stabilit, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că nu s-a dovedit existența săvârșirii unei fapte ilicite de către pârâtă și nici existența prejudiciului, această situație nu poate fi reevaluată în calea de atac a recursului. Așadar, raportat la situația de fapt reținută, instanța de apel a efectuat o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că decizia atacată este legală sub toate aspectele contestate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.