ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1894/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 30 august 2022, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 938.949 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, din care 121.137 RON în solidar cu B. S.R.L. și 817.812 RON în solidar cu C. S.R.L., precum și instituirea măsurii sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților.

Prin sentința civilă nr. 634 din 14 noiembrie 2022, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, la 13 ianuarie 2023, reclamantul a declarat apel principal, iar, la 23 februarie 2023, pârâții au formulat apel incident.

Prin decizia (intermediară) nr. 3761 din 15 iunie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul incident, a admis apelul principal, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în rejudecare, a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul A., în solidar cu B. S.R.L., la plata sumei de 121.137 RON, precum și, în solidar cu C. Pitești S.R.L., la plata sumei de 817.812 RON, reprezentând despăgubiri civile, a respins cererea privind instituirea sechestrului asigurător.

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 11 decembrie 2023, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de instituire a sechestrului asigurător.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele:

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 343 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora organele fiscale sunt scutite de plata taxelor și cauțiunilor pentru cererile, acțiunile și orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării creanțelor fiscale.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că solicitarea de instituire a măsurii asigurătorii a fost făcută direct în apel, în condițiile în care această solicitare a reprezentat capătul doi al cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, și dispozițiile art. 953 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că solicitarea de instituire a măsurii asigurătorii nu este posibilă, deși toate cerințele legale sunt îndeplinite.

4.2. La 27 decembrie 2023, împotriva deciziei civile nr. 5277 din 24 octombrie 2023, precum și a deciziei civile nr. 3761 din 15 iunie 2023, au formulat recurs pârâții, solicitând casarea deciziilor recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Recurenții-pârâți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Dreptul de a stabili creanțele fiscale aparține numai organului fiscal în procedura prevăzută de legea fiscală, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 41, art. 82, art. 85 și art. 86 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma în vigoare la 02.09.2010), nu și puterii judecătorești. Organul fiscal este singurul care avea posibilitatea și dreptul să stabilească creanțele fiscale, prin emiterea unui act administrativ-fiscal care putea fi atacat, în condițiile legii, neavând la îndemână o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile C. civ. și nici pe cele ale Codul fiscal, prin care să solicite puterii judecătorești să stabilească creanțe fiscale.

Instanța de apel s-a substituit organului fiscal, încălcând drepturile contribuabililor de a contesta actele administrative-fiscale emise în temeiul legislației fiscale. Soluționând cauza pe fond, instanța de apel a jucat un triplu rol, respectiv organ de inspecție fiscală, organ de soluționare a contestației fiscale și instanță de contencios fiscal, deși, anterior pornirii procesului penal, a avut loc o inspecție fiscală atât la C. S.R.L., cât și la B. S.R.L. și nu au fost stabilite obligații sau creanțe fiscale.

Recurenții-pârâți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Instanța de apel nu a stabilit în mod clar cadrul procesual obiectiv, schimbând obiectul cererii introductive și temeiurile de drept invocate de către reclamant, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 9, art. 20 și art. 22 din C. proc. civ.. Prin reținerea unui termen de prescripție al dreptului de a stabili creanțe fiscale de 10 ani, stabilind incidența în speță a art. 91 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 92/2003, instanța de apel a stabilit că obiectul cererii de chemare în judecată vizează stabilirea creanțelor fiscale, contrar temeiului de drept indicat de reclamant și fără a pune în discuție acest aspect

Or, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., judecătorul nu poate schimba temeiurile de drept și obiectul cauzei fără un acord expres al părților și fără a pune în discuție acest aspect, iar, potrivit art. 20 și art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., instanța este obligată, sub sancțiunea nulității, să judece cauza potrivit regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Nici cadrul procesual subiectiv nu a fost stabilit în mod corect de către instanța de apel, având în vedere că cele două societăți pârâte nu au avut nicio calitate în dosarul penal, nu au fost cercetate sub aspectul săvârșirii vreunei infracțiuni, astfel că acțiunea civilă nu putea fi pornită decât împotriva pârâtului A.. Instanța de apel nu a pus în discuție și nu a calificat acest aspect, lipsa calității procesuale pasive fiind de ordine publică.

Invocând și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că, raportat la soluția de respingere a apelului incident, decizia recurată este nemotivată, nefiind analizată cea de-a doua critică invocată prin cererea de apel incident, care viza natura juridică a creanței ca fiind de natură fiscală.

Recurenții-pârâți au invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 355/2021, prin care Tribunalul Argeș a stabilit prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Or, obiectul acțiunii civile constă în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii, care a fost și achitat, pârâtul A. beneficiind de cauza de reducere a pedepsei, prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a încălcat art. 1, art. 2, art. 41, art. 85, art. 91, art. 93, art. 105 alin. (3), art. 119 alin. (4), art. 120 și art. 120

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma în vigoare la 29.09.2010), art. 1, art. 3, art. 7, art. 8, art. 16 din Decretul nr. 167/1958, C. civ. și O.U.G. nr. 69/2020, sens în care au învederat, în sinteză, următoarele argumente:

Anterior inițierii procedurii penale, s-a derulat o procedură fiscală, în cadrul căreia nu s-au stabilit în sarcina celor două societăți obligații fiscale pentru faptele care au făcut obiectul acțiunii penale, astfel cum atestă rapoartele de inspecție fiscală nr. x din 27.07.2011 și nr. F-AG879 din 27.06.2013. În aceste condiții, conform art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul procedură fiscală, procedura fiscală nu mai poate fi reluată de instanță (nici civilă, nici penală) sau de procuror, care sunt supuși prevederilor legii fiscale, perioada și obligațiile fiscale fiind verificate.

Conform Deciziilor în interesul legii nr. 17/2015 și nr. 7/2018, cererile întemeiate pe dispozițiile C. civ., prin care A.N.A.F. solicită despăgubiri constând în accesorii, sunt inadmisibile, iar inadmisibilitatea se constată de către instanțele civile, în lipsa unui act administrativ fiscal.

Instanța supremă a mai stabilit că, în cauzele penale, despăgubirile constând în accesorii se acordă în condițiile Codului de procedură fiscală, anume doar după stabilirea și calcularea lor de către organul fiscal și emiterea actului administrativ-fiscal în procedura fiscală. Or, în cauză, nu există un act administrativ-fiscal de stabilire a creanței fiscale, cu toate că administrarea creanțelor fiscale, care include și stabilirea lor, aparține numai organului fiscal, conform art. 85 și urm. din O.G. nr. 92/2003, organul fiscal neavând la îndemână o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile C. civ. și nici pe dispozițiile Codul fiscal sau de procedură fiscală. Mai mult, art. 119 alin. (4), art. 120 și art. 120

1

din O.G. nr. 92/2003 arată că se calculează și se stabilesc dobânzi și penalități prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Având în vedere faptul că reclamantul a exercitat o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 1.357 și urm. din C. civ., sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1.381 coroborate cu cele ale art. 2.517, art. 2.503, art. 2.523, art. 2.528 din C. civ., astfel că termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data nașterii dreptului la reparație, anume distinct pentru fiecare factură înregistrată în contabilitate și care nu reflectă operațiuni reale.

În ce privește accesoriile, art. 2.503 din C. civ. prevede că, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul material la acțiune privind drepturile accesorii. Având în vedere că, pentru prejudiciul principal, termenul de prescripție de 3 ani s-ar fi împlinit în anul 2014, rezultă că s-a stins și dreptul material la acțiune pentru accesorii, în condițiile în care nu au existat cauze de întrerupere, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Chiar dacă obiectul cererii ar fi stabilirea creanțelor fiscale, iar termenul de prescripție ar fi cel de 10 ani, acesta s-a împlinit, singura modalitate de întrerupere a termenului prevăzut la art. 91 din O.G. nr. 92/2003 fiind exercitarea dreptului de a stabili creanțe fiscale.

Nu poate fi primită motivarea instanței de apel că "unele componente ale administrării creanțelor fiscale au fost stabilite în cadrul unei proceduri judiciare penale", întrucât prejudiciul în latura penală a unei cauze are un tratament diferit față de prejudiciul pe latura civilă. Raționamentul instanței de apel se bazează pe cererile de constituire, completare și precizare a acțiunii civile din 5.03.2020 și 31.03.2020, pe care le consideră acte de stabilire și de cuantificare a prejudiciului din punct de vedere fiscal, cu nesocotirea dispozițiilor art. 85 din O.G. nr. 92/2003. Practic, de la 1.01.2011 și până la data formulării prezentei cereri au trecut mai mult de 10 ani, timp în care organul fiscal nu a stabili creanțele fiscale, conform art. 91 din O.G. nr. 92/2003. Nefiind stabilite creanțele fiscale, reclamantul nu poate solicita instanței stabilirea acestora, legiuitorul oferindu-i organului fiscal, prin lege specială, dreptul și prerogativa unică de a stabili aceste creanțe fiscale.

Din punct de vedere civil și fiscal, creanța nu este certă, deoarece nu există act de creanță care să o stabilească, nu este lichidă, deoarece valoarea ei nu este precizată printr-un act de creanță, și nu este exigibilă, deoarece scadența nu poate exista atâta timp cât creanța fiscală nu este stabilită.

Dacă a judecat în integralitate din punct de vedere fiscal, deși greșit, instanța trebuia să pună în discuția părților incidența art. XI din O.U.G. nr. 69/2020 cu consecința exonerării persoanelor acuzate de la plata obligațiilor fiscale accesorii, în condițiile în care acestea au făcut dovada că au stins obligațiile fiscale principale prin anularea accesoriilor. Practic, recurenții nu au putut beneficia de dispozițiile O.U.G. nr. 69/2020, deoarece nici obligațiile bugetare principale și nici accesoriile nu au fost stabilite conform legii fiscale.

La 20 februarie 2024, reclamantul a depus întâmpinare la recursul formulat de către pârâți, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Deliberând asupra recursurilor civile de față, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâți, va admite recursul formulat de reclamant, va casa, în parte, decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea cererii de instituire a sechestrului asigurător, la aceeași curte de apel, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenții-pârâți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., învederând, în esență, că dreptul de a stabili creanțele fiscale nu aparține puterii judecătorești, ci numai organului fiscal, care trebuie să urmeze procedura fiscală prevăzută de lege, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 41, art. 82, art. 85 și art. 86 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. se referă la depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești și se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", care derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Conform literaturii de specialitate și practicii judiciare, instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești atunci când săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, consfințește cu valoare legală texte abrogate, aplică o lege înaintea intrării ei în vigoare, se pronunță pe cale de dispoziții generale, iese din cadrul atribuțiilor sale prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești, refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Prin exces de putere se încalcă, așadar, ordinea constituțională, instanța exercitând funcțiile puterii judecătorești cu depășirea/încălcarea limitelor statornicite prin Constituție, adică prin nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor.

Plecând de la aceste considerații teoretice, se constată că instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, atunci când, evocând fondul, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 938.949 RON, cu titlu de despăgubiri civile.

Astfel, cererea în pretenții formulată de reclamantul Statul Român, prin organele fiscale competente, întemeiată pe dispozițiile art. 1.357 și art. 1.535 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, are ca obiect obligarea pârâților la plata dobânzilor și penalități de întârziere aferente creanței fiscale ce s-a născut în patrimoniul reclamantului, ca urmare a săvârșirii, de către pârâtul A., în calitate de administrator al B. S.R.L. și C. S.R.L., a infracțiunii de evaziune fiscală.

Chiar dacă reclamantul a indicat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prevederile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 și ale Codului de procedură fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, se reține că, în raport cu data săvârșirii faptei ilicite (septembrie 2010- ianuarie 2011), litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale Codului de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003.

După cum au reținut instanțele de fond, prin sentința penală nr. 355 din 23 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală în dosarul nr. x/2021, s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției, încheiat între Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș cu inculpatul A., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, iar, în baza art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă.

Această sentință a rămas definitivă prin decizia penală nr. 533 din 14 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, ca urmare a respingerii apelului declarat de către partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș. În cuprinsul acestei decizii penale, s-a reținut faptul că, în mod legal, prima instanță a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, date fiind dispozițiile art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., precum și faptul că "prejudiciul a fost achitat, sumele solicitate de apelant vizând exclusiv accesoriile, pentru recuperarea cărora apelantul are la dispoziție căile procedurale de urmat în fața instanței civile".

Într-adevăr, potrivit art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile".

Ca atare, repararea prejudiciului material și moral are loc în cadrul procesului penal, atunci când cel care a suferit prejudiciul se constituie parte civilă, însă, în ipoteza în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, astfel cum este ipoteza reglementată la art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., partea civilă poate introduce acțiune în pretenții la instanța civilă, guvernată de dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală.

În același sens, sunt și considerentele de la paragraful 46 din decizia nr. 7 din 19 martie 2018, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 15 iunie 2018:

"Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale (...)".

De asemenea, prezintă relevanță și considerentele de la paragrafele 15-17 din decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015:

"15. "Dispozițiile legii civile", la care face trimitere art. 19 alin. (1) și (5) C. proc. pen., sunt cele ale art. 998 din C. civ. 1864, care dispun că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela, din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, respectiv art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, texte ce constituie sediul materiei răspunderii delictuale.

Reținând că instanța civilă are competența de a proceda la soluționarea cererii având ca obiect repararea prejudiciului, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, atunci când instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, se impun a fi analizate, în continuare, susținerile recurenților-pârâți, potrivit cărora organul fiscal este singurul care are posibilitatea și dreptul să stabilească creanțele fiscale, prin emiterea unui act administrativ fiscal, neavând la îndemână o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile C. civ. și nici pe cele ale Codul fiscal sau Codului de procedură fiscală, prin care să solicite puterii judecătorești a stabili o creanță fiscală.

Aceste susțineri nu pot fi primite, caracterul lor nefondat rezultând din următoarele considerente relevante ale deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii:

"18. Problema de drept ce urmează a fi dezlegată în prezentul recurs în interesul legii este aceea dacă, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscal, reglementate de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, soluționarea laturii civile se face potrivit dispozițiilor legii civile, respectiv C. civ., sau conform prevederilor Codului de procedură fiscală, ca lege specială. (…)

20.6. Sancționarea ca infracțiune a unor fapte săvârșite în legătură cu administrarea impozitelor și taxelor sau a altor contribuții prevăzute de legislația fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligațiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal.

21.1. Dacă s-ar aplica strict regula ubi lex non distinquit nec nos distinguere debemus, s-ar ajunge la concluzia că recuperarea debitului principal și a dobânzii aferente urmează a fi făcută după regulile răspunderii civile delictuale, chiar și în contextul condamnării inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005. Aceasta, deoarece C. civ. instituie principiul general al răspunderii pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, fără a proceda la o descriere concretă a fiecărei fapte în parte, revenind instanțelor de judecată sarcina să verifice îndeplinirea condițiilor necesare pentru angajarea unei astfel de răspunderi în fiecare caz dedus judecății.

21.2. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii nu poate împărtăși o asemenea interpretare, având în vedere următoarele argumente: (…)

21.4. De principiu, generalitatea formulării unui text de lege conduce la generalitatea aplicării lui, însă trebuie avute în vedere circumstanțele concrete ale cauzelor finalizate prin hotărâri judecătorești definitive: inculpații au fost condamnați pentru săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, prevăzute în Legea nr. 241/2005; din chiar titulatura legii rezultă că are ca domeniu de reglementare prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, iar art. 2 din lege prescrie semnificația unor termeni și expresii, cu trimitere explicită la Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, respectiv la formularele tipizate cu regim special utilizate în domeniul fiscal; în aceste cauze, Statul român, reprezentat prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, are calitatea de parte vătămată, respectiv parte civilă, în considerarea unui raport juridic de natură fiscală; instanțele au obligat inculpații la plata sumelor reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, recunoscând, pe de o parte, dreptul Statului de a institui un sistem de impunere care să-i asigure veniturile publice necesare îndeplinirii funcțiilor sale, iar, pe de altă parte, obligația contribuabilului de a plăti impozite, taxe și contribuții la acest buget.

21.5. Din perspectiva regulii specialia generalibus derogant, dispozițiile art. 19 din C. proc. pen. au caracter de lege generală.

21.6. Concomitent, Legea nr. 241/2005 are caracterul unei legi penale speciale, după criteriul conținutului și al sferei de incidență, conținând norme de drept substanțial, dar și norme de procedură cu caracter special.

21.7. Chiar și în situația în care Legea nr. 241/2005 nu ar fi făcut trimitere explicită la dispozițiile Codului de procedură fiscală, nu se poate ignora faptul că dispozițiile acestei legi se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, scop în care această lege trebuie corelată cu actele normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune, astfel cum prevăd dispozițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000.

21.8. Or, cele mai importante legi în materie fiscală, cu care Legea nr. 241/2005 se află în conexiune, sunt Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, care guvernează modul de stabilire și administrare a creanțelor fiscale.

21.11. Pornind de la definiția dată creanțelor fiscale principale prin art. 21 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală.

21.18. Tot în cadrul argumentelor ce rezultă din aplicarea principiului raportului dintre legea generală și cea specială, trebuie amintite prevederile art. 1 alin. (1) și ale art. 2 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

21.23. În conformitate cu aceste dispoziții legale, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică Codul fiscal și Codul de procedură fiscală.

21.24. Împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea și verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative, deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codul fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."

Aplicând aceste considerente mutatis mutandis pentru ipoteza în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, în temeiul prevederilor art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., iar partea civilă se adresează ulterior instanței civile, în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, se reține caracterul nefondat al susținerilor recurenților-pârâți, conform cărora instanța de apel s-a substituit organelor fiscale și a jucat un triplu rol, respectiv organ de inspecție fiscală, organ de soluționare a contestației fiscale și instanță de contencios fiscal.

În condițiile în care acțiunea civilă, sub aspectul pretenției părții civile de obligare a inculpatului la plata accesoriilor fiscale în cuantum de 938.949 RON, a fost lăsată nesoluționată în procesul penal, prin decizia penală nr. 533 din 14 iunie 2022 a Curții de Apel Pitești, se reține că Statului Român, prin organele sale fiscale, în calitate de creditor, i s-a acordat prin lege posibilitatea de a formula acțiune în fața instanței civile, în vederea recuperării integrale a prejudiciului creat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Sunt nefondate susținerile recurenților-pârâți, potrivit cărora, în toate cazurile, organul fiscal are obligația de a emite decizie de impunere, prin care să stabilească obligația de plată a accesoriilor fiscale, pe care să o comunice contribuabilului, pentru ca acesta să poată formula contestație fiscală și, ulterior, acțiune în contecios administrativ și fiscal, astfel că, în cazul în care nu a fost emis un act administrativ fiscal de stabilire a creanței fiscale, organul fiscal nu are la îndemână o acțiune întemeiată pe dispozițiile C. civ. sau ale Codul fiscal și Codului de procedură fiscală, întrucât instanța de judecată nu are competența de a stabili creanțe fiscale.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel nu s-a substituit organului fiscal, ci a exercitat o competență prevăzută de lege, reținând, în mod corect, că acoperirea doar parțială, în cadrul procesului penal, a prejudiciului cauzat Statului prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală implică recunoașterea competenței instanței civile de a stabili despăgubirile, constând în accesorii ale creanței fiscale (dobânzi și penalități de întârziere), în condițiile art. 119-120

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, neputând fi primită interpretarea recurenților-pârâți, în sensul că dreptul de a stabili creanța fiscală aparține exclusiv organului fiscal, nu și puterii judecătorești.

Dimpotrivă, atât timp cât obligația plății unei creanțe fiscale poate fi stabilită și printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu doar prin declarație fiscală sau prin decizie de impunere, rezultă că nu se poate reține incidența motivului de recurs privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Recurenții-pârâți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând, sub un prim aspect, că instanța de apel, atunci când a apreciat că obiectul cererii constă în stabilirea creanței fiscale, a schimbat obiectul temeiurile de drept indicate de către reclamant, încălcând dispozițiile art. 9, art. 20 și art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Potrivit art. 22 din C. proc. civ.:

"(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare (...). (4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. (6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

La art. 20 din C. proc. civ. se prevede că "judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege."

Se constată că instanța de apel nu a încălcat aceste prevederi legale, ci a judecat apelul (prin decizia civilă nr. 3761 din 15 iunie 2023) în limitele stabilite de către apelantul-reclamant, astfel cum impun dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., precum și fondul (prin decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023, în urma admiterii apelului, anulării sentinței apelate și reținerii cauzei spre rejudecare) în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, cu luarea în considerare a apărărilor pârâților.

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, instanța de apel nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată și nici temeiurile de drept invocate de către reclamant, ci a analizat cauza prin raportare la pretenția dedusă judecății (obligarea pârâtului A. la plata sumei de 938.949 RON, din care 121.137 RON în solidar cu pârâta B. S.R.L. și 817.812 RON în solidar cu pârâta C. S.R.L.), precum și la dispozițiile legale indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Sub acest din urmă aspect, se constată că, în fundamentarea în drept a pretenției sale, reclamantul nu a invocat doar dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală și dreptul creditorului la daune moratorii, ci și pe cele ale art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora "pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere". Dat fiind că litigiului îi sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se constată că o dispoziție identică se regăsește la art. 119 alin. (1) din acest act normativ.

Or, după cum s-a arătat deja, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța civilă trebuie să țină cont, date fiind circumstanțele particulare ale cauzei (prejudiciu cauzat bugetului de stat în urma săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală), și de dispozițiile speciale ale Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, neputând fi primite susținerile recurenților-pârâți, în sensul că instanța de apel a schimbat fizionomia cererii de chemare în judecată, apreciind că obiectul său constă în stabilirea creanței fiscale, sau că instanța de apel nu a judecat în materie civilă, ci în materie fiscală.

Contrar acestor susțineri, se constată că instanța de apel, respectând principiul disponibilității și conformându-se regulii stabilite la art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., a soluționat litigiul conform normelor de drept material care sunt aplicabile în cauză, dat fiind specificul raportului juridic dedus judecății, norme care, de altfel, au fost invocate de către reclamant.

Astfel, prin decizia civilă nr. 3761 din 15 iunie 2023, instanța de apel a stabilit că, în ceea ce privește prescripția, sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 91 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar, prin decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023, a stabilit că, referitor la fondul cauzei, sunt incidente prevederile speciale ale art. 119-120

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, făcând, totodată, aplicarea deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Recurenții-pârâți au învederat că nici cadrul procesual subiectiv nu a fost stabilit, în mod corect, de către instanța de apel, care nu a invocat, din oficiu, excepția de ordine publică a lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L., în condițiile în care acestea nu au avut nicio calitate în procesul penal, astfel că acțiunea civilă nu putea fi formulată decât împotriva pârâtului A..

Înalta Curte constată că această critică de recurs nu poate fi primită.

În mod logic, instanța de apel era obligată să invoce, din oficiu, excepția de ordine publică a lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L. doar în situația în care considera că aceasta este întemeiată și urma, în consecință, să o admită. Neprocedând astfel, se deduce că, în aprecierea instanței de apel, cadrul procesual subiectiv a fost în mod corect stabilit de către reclamant.

Imputând instanței de apel omisiunea de a invoca această excepție procesuală, recurenții-pârâți încearcă, în realitate, să eludeze prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

La această concluzie se ajunge în urma constatării faptului că recurenții-pârâți nu au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L. nici prin întâmpinarea depusă în primă instanță, nici prin apelul incident, nici prin cererea de recurs, încercând să acopere o atare omisiune prin invocarea direct în recurs (omisso medio) a faptului că cele două societăți nu au avut nicio calitate în procesul penal, astfel că nu au legitimitate procesuală pasivă.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că, raportat la soluția de respingere, ca nefondat, a apelului incident, decizia recurată este nemotivată, nefiind analizată cea de-a doua critică invocată prin cererea de apel incident, care viza natura juridică a creanței ca fiind de natură fiscală.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Plecând de la acest text de lege, se reține că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic.

Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea obligativitatea motivării hotărârii judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă acestuia a le examineze în concret.

Prin hotărârea pronunțată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a reținut următoarele:

"Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența". Totodată, Curtea Europeană a mai statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenție instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble împotriva Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse, nu doar să reia concluziile unei instanțe inferioare" (cauza Helle împotriva Finlandei).

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 3-4 din decizia civilă recurată, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile invocate prin cererea de apel incident, inclusiv cea prin intermediul căreia s-a susținut că în cauză nu este vorba despre o creanță fiscală, deoarece nu a fost stabilită, potrivit legii fiscale, de către organul fiscal.

Recurenții-pârâți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 355/2021, prin care Tribunalul Argeș a stabilit prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii. În concret, au învederat că obiectul acțiunii civile constă în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii, care a fost achitat de către inculpatul A., acesta beneficiind de cauza de reducere a pedepsei, prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 486 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., "în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de vinovăție nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile".

În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat decizia nr. 69 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 1122 din 13 decembrie 2023, prin care a statuat că "în ipoteza pronunțării unei soluții de condamnare a inculpatului care achită integral pretențiile părții civile, în condițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaștere a vinovăției, în condițiile art. 478 și urm. din C. proc. pen., hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile, nefiind incidente prevederile art. 486 alin. (2) din C. proc. pen..".

Considerentele revelante ale acestei decizii sunt următoarele:

"91. Prin conținutul specific al infracțiunilor pe care le reglementează, Legea nr. 241/2005 se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, aflându-se în conexiune cu Codul fiscal, Codul de procedură fiscală și celelalte acte normative care au ca obiect de reglementare modul de definire, stabilire și administrare a creanțelor fiscale (Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, paragrafele 21.5-21.8).

Se constată că, prin această decizie cu caracter obligatoriu, s-a avut în vedere achitarea integrală, de către inculpat, a pretențiilor părții civile, situație care, însă, nu se regăsește în litigiul de față, întrucât, în cadrul procesului penal, inculpatul A. a achitat integral obligațiile fiscale principale, constând în TVA și impozit pe profit, însă nu a achitat obligațiile fiscale accesorii, în cuantum total de 938.949 RON, în legătură cu care partea civilă a formulat, la 31 martie 2020, completare a cererii de constituire ca parte civilă.

Este important de subliniat că neachitarea de către inculpat a acestor obligații fiscale accesorii este confirmată, în mod expres, la pagina 11 din decizia penală nr. 533 din 14 iunie 2022, din moment ce, respingând apelul declarat de către partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a reținut că "prejudiciul a fost achitat, sumele solicitate de către apelant vizând exclusiv accesoriile, pentru recuperarea cărora apelantul are la dispoziție căile procedurale de urmat în fața instanței civile".

În aceste circumstanțe particulare, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 355 din 23 decembrie 2021 a Tribunalului Argeș, definitivă prin decizia penală nr. 533 din 14 iunie 2022 a Curții de Apel Pitești.

În egală măsură, nu se poate susține nici că instanța de apel a nesocotit dezlegarea obligatorie dată de Înalta Curte prin decizia în interesul legii nr. 69 din 23 octombrie 2023. De altfel, la paragraful 96 din această decizie, s-au arătat următoarele:

"Instanța care judecă litigiul are rolul de a stabili, în funcție de obiectul cauzei și de celelalte circumstanțe ale procesului, întrunirea elementelor autorității de lucru judecat și de a verifica modul în care în procedura administrativ-fiscală care s-a derulat ulterior soluționării definitive a cauzei penale a fost sau nu luată în considerare plata prejudiciului fiscal în cadrul procesului penal, hotărârea prealabilă ce va fi pronunțată asupra sesizării de față urmând a oferi doar o interpretare de principiu asupra problemei de drept a existenței autorității de lucru judecat, cu privire la prejudiciu, a unei hotărâri penale prin care se admite un acord de recunoaștere a vinovăției și se pronunță o soluție de condamnare cu aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005."

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 1, art. 2, art. 41, art. 85, art. 91, art. 93, art. 105 alin. (3), art. 119 alin. (4), art. 120 și art. 120

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în art. 1, art. 3, art. 7, art. 8 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și în art. XI din O.U.G. nr. 69/2020.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

În ce privește susținerile recurenților-pârâți vizând fap