ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 508/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 19.170.181 euro (respectiv 89.172.014 RON) reprezentând valoarea actualizată a obligațiunii exterioare amortizabile 7% aur la purtător nr. 260.064 din 1931, emise de Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României și garantată de Statul Român, 17 cupoane semestriale neplătite.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă:

Prin sentința civilă nr. 440 din data de 4 decembrie 2018, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

I.3. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă:

Prin decizia civilă nr. 1366 din data de 25 iunie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., a anulat sentința și a reținut cauza spre judecare.

Prin decizia civilă nr. 2013 din data de 29 aprilie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

II.1. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei nr. 2013 din data de 29 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 21 iulie 2021 sub nr. x/2018.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în esență, a susținut că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, instanța de apel neanalizând, în opinia sa, situația de fapt și de drept și nici probatoriul administrat în cauză.

Totodată, a apreciat că motivarea deciziei nu cuprinde de fapt analiza situație de drept la care a făcut referire prin toate înscrisurile depuse dosar, fiind vorba despre o solicitare de repunere în termen; a precizat că a depus planșe foto însoțite de note ce fac referire la momentul efectiv în care s-a luat cunoștință de existența titlurilor și, implicit, la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție. În opinia sa, este repus în dreptul de a formula acțiunea.

A susținut că art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931 privind titlurile de valoare ce fac obiectul acțiunii, stipulează că dreptul de a solicita rambursarea împrumutului se va prescrise în termen de 30 de ani de la data scadenței acestuia, data împlinirii termenului suspensiv ce afectează raportul juridic obligațional de împrumut, termen special ce a fost asumat expres de Statul Român, în calitate de co-debitor solidar, iar, conform art. 7 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 167/1958, dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau când a expirat termenul.

Recurentul-reclamant a mai învederat și că, față de prevederile art. 5-VII din anexa A, invocată anterior, Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României s-a obligat și, implicit, Statul Român a garantat, să mențină toate drepturile, avantajele, garanțiile, imunitățile și privilegiile create pentru purtătorii obligațiunilor, precum și ca acestea să nu fie supuse niciun moment la revocare, modificarea sau reducere.

A subliniat că art. 16 din anexa A menționează în mod expres faptul că nu va fi autorizată nicio schimbare a statutului Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României sau a legii de autorizare a împrumutului, inclusiv a anexelor sale, dacă ar fi contrară purtătorilor de obligațiuni, iar dispozițiile art. 14 din anexa B prevăd că stipulațiunile și declarațiunile cuprinse în aceste articole angajează Statul Român față de orice purtător de obligațiuni și cupoane.

De asemenea, a apreciat că dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului de creanță, în cauză, a luat naștere la 1 aprilie 1971, însă trebuie avută în vedere, în acest context, împrejurarea că, începând cu anul 1945, ca urmare a instaurării regimului totalitar comunist, cetățenii români s-au aflat în imposibilitate obiectivă de a recupera creanțele deținute împotriva Statului Român, fapt de notorietate, instanța urmând să aprecieze, în raport de prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., că nu mai este necesară dovedirea acestui fapt.

A mai arătat recurentul-reclamant că, pe toată perioada cuprinsă între 1 aprilie 1971 și 31 decembrie 1989, cursul termenului de prescripție extinctivă, aplicabil în cauză, a fost suspendat, în baza prevederilor art. 13 lit. a) din Decretul-Lege nr. 167/1958, potrivit cărora, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.

În opinia sa, termenul special de prescripție extinctivă de 30 de ani, prevăzut de Legea nr. 801/1931 a reînceput să curgă de la data de 1 ianuarie 1990, aceasta fiind data de la care deținătorul unor astfel de obligațiuni a avut posibilitatea efectivă și reală de a valorifica dreptul de creanță deținut împotriva Statului Român, ca o consecință a dispariției cazului de forță majoră, prin înlăturarea regimului comunist;

Totodată, a considerat că, și dacă ar fi ignorate dispozițiile art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, trebuie observat că la aceeași soluție juridică se ajunge și prin aplicarea dreptului comun în materia prescripției extinctive la data nașterii raportului juridic obligațional - data încheierii contractului de împrumut public, conform principiului tempus regit actum, respectiv C. civ. de la 1864, potrivit căruia termenul general de prescripție era tot de 30 de ani, în conformitate cu dispozițiile art. 1890 C. civ. 1864.

A susținut că se impune a se avea în vedere că, în decursul anilor, Statul Român a încheiat o serie de acorduri pentru rezolvarea problemelor financiare în suspensie cu anumite state, în care au fost rezolvate și probleme legate de astfel de titluri de valoare, chiar fiind încheiat în anul 2001, cu Suedia, un acord prin care a fost validată teoria moratoriului unilateral privind suspendarea/amânarea curgerii prescripției extinctive, avându-se în vedere tocmai termenul de prescripție extinctivă stipulat de Legea nr. 801/1931; există o contradicție evidentă cu motivarea deciziei recurate, iar dispozițiile legale se aplică tuturor subiecților de drept, și nu discriminatoriu, astfel că poate beneficia de aceleași condiții de care au beneficiat cetățenii altui stat.

Totodată, a arătat că, din practica judiciară depusă la dosarul cauzei, rezultă că textele de lege au fost interpretate în mod total diferit de instanțe, deși situația de fapt și de drept era aceeași, iar obiectul acțiunilor formulate era identic.

Prin urmare, a apreciat că, în speță, cererea a fost formulată în interiorul termenului de prescripție de 30 de ani, conform tuturor dispozițiilor legale anterior menționate, iar, prin cele arătate cu privire la Legea nr. 142/1998, intimatul-pârât a susținut implicit existența Fondului special constituit, conform prevederilor art. 3, de Ministerul Finanțelor Publice la Casa de Depuneri pe seama și la dispoziția deținătorilor de titluri de rente interne amortizate, însă nu a făcut dovada constituirii acestuia și nici dacă au fost plătite sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate.

A precizat că acest fond a fost blocat până în anul 1948 și, conform Decretului nr. 124/1948, acesta a Fond a fost deblocat în întregime, menționându-se că sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate până la 15 august 1947 pot fi încasate în termen de un an de la data acestui act normativ (art. 2 din Decretul nr. 124/1948), urmând a fi stabilită și valoarea acestora (art. 3 din același decret).

Recurentul-reclamant a mai arătat și că obiectul cauzei este reprezentat de titlurile de valoare externe, emise în anul 1931, însă, la art. 1 din Legea nr. 142/1947, sunt enumerate toate titlurile chemate la plată, iar cele din 1931 nu au fost chemate la plată.

A susținut și că trebuie avut în vedere modul în care partea adversă a răspuns la adresa emisă de instanță, necunoscându-se dacă acest Fond Special a fost înființat numai scriptic sau a existat și faptic, plătind deținătorilor de titluri sumele corespunzătoare.

De asemenea, a învederat că s-a arătat că este de notorietate că, în ciuda intrării în vigoare a acestor prevederi, nimeni nu îndrăznea să formuleze în această perioadă o astfel de cerere de frica măsurilor represive pe care le-ar fi avut de suportat nu numai titularul pretenției, ci și întreaga familie, iar, în situația în care s-ar reține ca fiind îndeplinite dispozițiile art. 1875 C. civ. 1864, care prevedeau întreruperea cursului prescripției pe perioada regimului comunist, termenul începea să curgă de la 1 ianuarie 1990, deci s-ar fi împlinit la data de 1 ianuarie 1995.

A învederat că trebuie observată contradicția intimatului-pârât în propriile susțineri, în condițiile în care în 1947 nu exista regimul comunist, în 1952 exista, putând accepta întreruperea cursului prescripției până la 1 ianuarie 1990.

Recurentul-reclamant a considerat că, și în situația invocată de către partea adversă, a termenului de prescripție de 5 ani, acesta începe să curgă de la momentul în care a luat efectiv cunoștință de existența obligațiunilor de valoare - iulie 2017.

A precizat că, în perioada 15 aprilie 2014 - 22 februarie 2017, a executat o pedeapsă privativă de libertate, tatăl său decedând la 31 august 2015, dată la care era încarcerat, iar, în anul 2017, când a început să efectueze lucrări majore la imobilul moștenit de la părinții săi, a intrat în posesia obligațiunilor - nu a cunoscut ce reprezintă decât după ce a făcut demersuri pentru obținerea de informații privitoare la acestea, precum și la alte bunuri care păreau foarte vechi.

Raportându-se la momentul luării efective la cunoștință despre existența acestor obligațiuni, iulie 2017, recurentul-reclamant a apreciat că termenul de prescripție de 5 ani, invocat prin întâmpinare de către partea adversă, urmează a se împlini în anul 2022.

A subliniat că acțiunea a fost formulată în anul 2018, în interiorul termenului de prescripție de 5 ani, în raport de momentul cunoașterii existenței acestor obligațiuni, dar și în cel de 3 ani invocat de către instanță,

De asemenea, a mai susținut că, fiind vorba despre titluri de valoare, bunuri mobile, sunt incidente dispozițiile legale care prevăd că posesia acestora este o stare de fapt, că stăpânirea coincide în această situație cu starea de drept, reprezentată chiar de dreptul de proprietate, iar art. 22 din Decretul-Lege nr. 167/1958 prevede că dispozițiile sale nu se aplică dreptului la acțiune privitor la dreptul de proprietate;

Consideră că sunt incidente dispozițiile art. 12 din Decretul-Lege nr. 167/1958, intimatul-pârât reprezentând debitorul obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații stingându-se printr-o prescripție deosebită, dar și cele ale art. 8 din același act normativ care prevăd că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea; este persoană păgubită printr-o acțiune a statului, la un anumit moment, pe calea acțiunii formulate încercând recuperarea prejudiciului adus.

Concluzionând, a arătat că, prin acțiunea și apelul pe care le-a formulat, precum și prin toate celelalte note de ședință depuse la dosar, a făcut vorbire despre momentul efectiv al luării la cunoștință despre existența titlurilor, de momentul intrării efective în posesie și, pe cale de consecință, a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, ceea ce echivalează cu o cerere de repunere în termen, fiind îndeplinite condițiile de exercitare a acțiunii, chiar prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 167/1958.

A solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

În cauză, nu a fost formulată întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți:

În temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în cuprinsul acestuia constatându-se că părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, că recursul este formulat și motivat în termenul prevăzut de lege și este legal timbrat, iar cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă reglementate de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității.

În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a art. 486 alin. (1) C. proc. civ., raportorul a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Totodată, s-a arătat că, față de prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează a aprecia dacă, în speță, criticile formulate de către recurentul-reclamant pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege sau dacă este incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în măsura în care va trece peste această excepție, va dispune asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Recurentul-reclamant A. a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, solicitând admiterea recursului.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în termen legal, nu a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluția din data de 17 februarie 2022, s-a fixat termen la data de 15 martie 2022, fără citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare prin prisma excepției nulității recursului.

II.4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, deși recurentul-reclamant a susținut incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., această invocare este una pur formală, în condițiile în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate hotărârii pronunțate de instanța de apel, pe temeiul acestor cazuri de casare.

Astfel, pentru a respinge acțiunea ca fiind prescrisă, curtea de apel, analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către intimatul-pârât, a reținut că titlul de valoare deținut de reclamant, a cărui valorificare este urmărită în prezenta cauză, este emis în cadrul unui împrumut extern contract de stat în anul 1931, astfel cum rezultă din cuprinsul titlului depus la dosar, coroborat cu actul normativ în baza căruia a fost emis și prin care s-a autorizat Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României prin Legea nr. 801/1931 să încheie anumite împrumuturi externe.

În esență, a apreciat că nu poate fi avut în vedere un termen de prescripție general de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ., după cum nu este aplicabil nici termenul special de prescripție extinctivă de 30 de ani prevăzut de art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, raportat la data maturității titlului, deoarece erau aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de art. 1907 C. civ., referitoare la termenul de 5 ani pentru obligațiile având ca obiect prestații periodice socotite pe ani sau pe termene mai scurte.

A arătat că acest text legal se referă atât la principal, cât și la dobânzi, astfel încât este aplicabil creanței pretinse de recurentul-reclamant, în raport de natura obligațiunilor emise în favoarea posesorului titlului la purtător, care presupuneau plata periodică de două ori pe an a rentelor, încadrându-se în dispozițiile art. 1907 C. civ. menționate.

Totodată, a constatat că recurentul-reclamant nu avea posibilitatea valorificării în justiție a dreptului său pe durata regimului comunist, însă, raportat la această împrejurare, în condițiile neîmplinirii termenului de prescripție până la data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, nu pot fi reținute argumentele reclamantului, întrucât capătă incidență și prevederile tranzitorii din acest ultim act normativ - art. 24 din acest Decret prevede că "Dispozițiile prezentului Decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în Decretul de față vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripție, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret.".

Totodată, a avut în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 167/1958:

"Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față."

Prin urmare, a apreciat că prescripțiilor împlinite după intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 le sunt aplicabile dispozițiile acestui decret, conform normelor tranzitorii prevăzute de acesta, termenul general de prescripție fiind cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din acest act normativ.

În acest sens, dreptul reclamantului de a-și valorifica în instanță pretențiile decurgând din titlul de valoare susmenționat era supus unui termen de prescripție de 3 ani, iar momentul de început al curgerii acestui termen nu poate fi, potrivit regulii generale instituite prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, decât cel al nașterii dreptului la acțiune.

Reținând că recurentul-reclamant nu avea posibilitatea valorificării în justiție a dreptului său pe întreaga perioadă a regimului comunist și chiar dacă această împrejurare poate fi asimilată cazului de suspendare prevăzut de art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la forța majoră, a constatat că, în speță, cazul de încetare și-a epuizat efectele la 1 ianuarie 1990.

Ca atare, a apreciat că de la această ultimă dată s-a născut dreptul la acțiune și prin urmare această dată marchează începutul cursului prescripției și a constatat că, la data formulării acțiunii, în 2018, termenul de prescripție de trei ani era mult depășit.

De asemenea a considerat că nu se mai pot reține cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției ulterior datei de 1 ianuarie 1990, nici măcar împrejurarea precum încarcerarea reclamantului nemaiputând avea o asemenea semnificație, câtă vreme ea a intervenit mult după împlinirea termenului sus-menționat.

Astfel, în speță, pentru ca susținerile formulate prin cererea de recurs să întrunească exigențele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant ar fi trebuit să arate în concret de ce raționamentul curții de apel, astfel cum a fost anterior redat, contravine dispozițiilor legale aplicabile speței.

Deși a făcut trimitere la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a adus argumente care să susțină fie nemotivarea soluției pronunțate de curtea de apel, fie existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci a făcut referire la existența unei contradicții în susținerile părții adverse în privința întreruperii cursului prescripției și la o pretinsă contradicție a faptului că Statul Român a încheiat o serie de acorduri prin care au fost rezolvate probleme legate de titluri de valoarea cu motivarea deciziei recurate.

Or, contradicția la care se referă textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie să vizeze argumentele reținute în considerentele deciziei recurate, în raționamentul instanței care a determinat pronunțarea soluției, atare împrejurări nefiind arătate de către recurentul-reclamant.

Nici din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de asemenea, invocat de către recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs, nu pot fi identificate susțineri de natură a fi convertite în veritabile critici de nelegalitate, în condițiile în care acesta, deși a făcut trimitere la mai multe dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 801/1931, C. civ. de la 1864, Decretul-Lege nr. 167/1958, Legea nr. 142/1997 și Decretul nr. 124/1948, nu a arătat în concret în ce fel, prin considerentele deciziei recurate, aceste dispoziții au fost nesocotite sau greșit aplicate de către instanța de apel.

Mai mult decât atât, în raționamentul instanței de apel au fost redate în mod explicit normele de drept ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune incidente în speță, în succesiunea cronologică a acestora, raportat la reperele factuale din cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul se referă la o pretinsă cerere de repunere în termenul de prescripție, cerere ce nu a fost formulată de către acesta în cauză; în acest context, trebuie precizat că și situația executării de către recurent a unei pedepse privative de libertate a fost evaluată de instanța de apel din perspectiva unui posibil motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, ulterior datei de 1 ianuarie 1990, când acest termen a început să curgă.

Ca atare, se apreciază că simpla redare a conținutul unor norme de drept nu poate fi considerată ca reprezentând o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în contextul în care partea nu indică de ce raționamentul instanței care a pronunțat decizia recurată este greșit și contrar dispozițiilor legale pe care le indică drept aplicabile speței sau de ce normele reținute de către instanță au fost greșit aplicate la situația de fapt stabilită.

În ceea ce privește celelalte aspecte invocate de către recurentul-reclamant referitoare la o pretinsă neanalizare a situației de fapt și a probatorului administrat în cauză, Înalta Curte constată că partea nu a dezvoltat aceste susțineri într-o manieră care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exprimarea nemulțumirii cu privire la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanța de apel, în baza constatărilor ce au relevanță în opinia acesteia din perspectiva excepției analizate și care a dus la respingerea acțiunii ca prescrisă, neputând tinde a demonstra nelegalitatea hotărârii recurate.

Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Cu alte cuvinte, criticile recurentului-reclamant vizând stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, și nu doar în cele invocate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar în cauză instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al părții cu privire la soluționarea litigiului său.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-reclamant rezultă că acestea susțin, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, în condițiile în care recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, iar instanța de recurs verifică dacă hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea sau cu încălcarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, cum susținerile formulate de recurentul-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2013 din data de 29 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.