ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2621/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la 13 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Roman, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a solicitat obligarea pârâților A. și B. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 466.830 RON, reprezentând prejudiciu total adus bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile aferente debitului până la data stingerii sumei datorate. Totodată, s-a solicitat și instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților, respectiv obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 8001 din 15 decembrie 2021, Judecătoria Pitești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș. După declinarea în mod reciproc a competenței de soluționare a cauzei de către Tribunalul Argeș, secția civilă și Tribunalului Specializat Argeș, Curtea de Apel Pitești prin sentința nr. 14/F din 6 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Argeș.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 263 din 17 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, luând act că pârâții solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 416 din 26 ianuarie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Roman, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în contradictoriu cu pârâții A. și B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 263 din 17 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2021.

Motivele de recurs formulate de reclamant Indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a analizat argumentele pe care le-a formulat și probele depuse în susținerea cererii, întrucât decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care acestea au fost înlăturate. Omisiunea analizării situației de fapt și de drept prin filtrul propriu echivalează cu nejudecarea fondului pretenției deduse judecății. În mod nelegal a fost respins apelul declarat de reclamant, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată a solicitat proba cu înscrisuri, care au fost administrate în cauză, din care reiese că sunt îndeplinite cerințele art. 1349 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală: existența prejudiciului, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâților și prejudiciul creat. În acest context, a menționat că a depus la dosarul cauzei cererea de constituire parte civilă, înregistrată sub nr. x din 15 ianuarie 2019, prin care a solicitat obligarea pârâților, în calitate de inculpați în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Inspectoratului de Poliție Județean Gorj la plata sumei de 94.966 RON (cuprinzând accesoriile calculate la 31 decembrie 2018). De asemenea, a depus ordonanța de clasare din 12 noiembrie 2020, care probează că societatea B. S.R.L. a înregistrat în evidența sa facturi ce nu au la bază operațiuni reale, ci cheltuieli fictive, raportul de constatare întocmit în cursul urmăririi penale, din care reiese săvârșirea faptei și producerea prejudiciului, precum și sentința nr. 184 din 7 iulie 2022 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2021. Instanța de apel a analizat doar ordonanța de clasare și încheierea nr. 30 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, nefăcând referire la celelalte dovezi depuse de reclamantă. În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, a mai susținut că sunt contradictorii considerentele prin care instanța a reținut, pe de o parte, că "într-adevăr, nu se poate stabili cu certitudine identitatea dintre facturile fiscale ce au făcut obiectul actelor de cercetare penală ca fiind emise în perioada iunie- decembrie 2012 și facturile ce au făcut obiectul controlului organelor fiscale în urma căruia s-a emis decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, ce au făcut obiectul judecății finalizate prin sentința civilă nr. 1071/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 544/R pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2015", însă a constatat că "în mod judicios tribunalul a reținut că sumele sunt diferite dar și faptul că cele două acțiuni au cauze juridice diferite; pe de altă parte, intimații nu au formulat apel împotriva considerentelor sentinței în ceea ce privește nereținerea de către prima instanță a puterii de lucru judecat, pe care au invocat-o prin întâmpinare și au reiterat-o în apărările formulate față de motivele de apel." Printr-o altă critică, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut că instanța nu a aplicat/a aplicat greșit dispozițiile art. 1.2 și 1.3 din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2047/2016, care reglementează faptul că Statul Român se constituie parte civilă cu sumele stabilite prin raportul de constatare întocmit în cursul urmăririi penale, din care rezultă săvârșirea faptei și prejudiciul produs. Recurentul-reclamant a mai afirmat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1.357 alin. (1) din C. civ., prevederile art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., art. 1.535 din C. civ., art. 173 alin. (1) și următoarele din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Deși organul de cercetare penală a dispus clasarea cu privire la faptele săvârșite de pârâți, obligația fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a faptei penale, iar răspunderea fiscală a unei persoane nu trebuie confundată cu răspunderea penală, instituția fiscală fiind îndreptățită să uzeze de toate căile prevăzute de lege pentru recuperarea obligațiilor fiscale. În opinia sa, dacă instanța ar fi aplicat corect aceste norme legale, ar fi constatat că sunt îndeplinite cerințele reglementate de art. 1349 din C. civ.

Apărările formulate în cauză 5.1 Intimații-pârâți A. și B. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, susținând că recurentul-reclamant și-a expus nemulțumirea față de soluția adoptată, reluând motivele de apel fără să indice în ce constau greșelile de judecată ale instanței de apel. De asemenea, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la primul motiv de recurs au arătat că acesta este nefondat, întrucât motivarea cuprinde argumentele pe care se întemeiază soluția din dispozitiv, fiind prezentate atât motivele de fapt și de drept. Contrar susținerilor din cererea de recurs, reclamantul nu a solicitat încuviințarea de probe în apel, iar în fața primei instanțe a solicitat doar proba cu înscrisuri. În opinia sa, decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, au susținut că au fost reiterate criticile din apel, fiind adusă în discuție evaluarea unor elemente probatorii, însă aceste aspecte nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Concluzia la care a ajuns instanța de apel după evaluarea probelor administrate în cauză nu poate fi cenzurată prin prisma acestui motiv de casare, întrucât nu este rezultatul aplicării eronate a dreptului material. Au mai menționat că nici prin încheierea penală nr. 30 din 13 aprilie 2021 a Tribunalului Gorj și nici prin ordonanța de clasare din 12 noiembrie 2020 nu s-a reținut că intimații-pârâți ar fi înregistrat în evidența contabilă a societății facturi fiscale care să reprezinte cheltuieli fictive. 5.2 Recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a apreciat că apărările intimaților-pârâți sunt neîntemeiate, solicitând respingerea excepției nulității recursului. În continuare, a reluat criticile din cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prin recursul declarat, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a susținut că hotărârea este insuficient motivată, precum și că anumite considerente sunt contradictorii. De asemenea, sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași text legal criticile referitoare la neaplicarea Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2047/2016. Împrejurarea că au fost preluate anumite motive evocate în faza procesuală anterioară nu reprezintă un impediment pentru încadrarea criticilor în aceste dispoziții, în condițiile în care în motivarea instanței de apel se regăsesc argumente și din soluția primei instanțe. În conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. A contrario, în situația în care au fost invocate mai multe motive de recurs, însă numai o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancțiunea nulității recursului în integralitatea sa. Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, dar neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de lege va împiedica analizarea respectivelor critici pe fond, urmând ca, în soluționarea căii de atac, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate. O asemenea situație se regăsește în cauză, dat fiind că, după cum s-a arătat anterior, motivele de casare pot fi analizate pe fond. În consecință, excepția nulității recursului este neîntemeiată și urmează a fi respinsă. Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs, se reține că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru următoarele considerente: Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost dezvoltate atât critici care privesc temeinicia soluției, cât și critici de nelegalitate care se dovedesc a fi nefondate. Chestiunile de fapt reținute prin decizia recurată au la bază probatoriul administrat, astfel că, în calitatea sa de instanță care avea prerogativa de a cerceta fondul cauzei, instanța de apel putea trage propriile concluzii cu privire la componenta factuală a raportului juridic litigios, prin prisma probelor administrate. Astfel fiind, susținerile recurentului-reclamant referitoare la valoarea probatorie a înscrisurilor, care, în aprecierea sa, fac dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, nu pot fi analizate de prezenta instanță, ele vizând aspecte de fapt rezultate din probe, iar nu aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. Sunt însă susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile prin care se susține că hotărârea recurată este nemotivată, deoarece instanța de apel nu a analizat argumentele și probele pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, precum și cele referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor. Verificând respectarea exigențelor de motivare a hotărârii judecătorești, reglementate de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente din care reiese raționamentul juridic care a determinat respingerea apelului declarat de reclamant și menținerea soluției pronunțate de Tribunalul Argeș. Soluționând cauza în primă instanță, tribunalul a respins acțiunea ca nefondată, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 alin. (1) din C. civ. pentru a angaja răspunderea civilă delictuală a pârâților. În urma exercitării controlului judiciar asupra hotărârii de primă instanță, curtea de apel a confirmat soluția acesteia, constatând că înscrisurile administrate nu fac dovada săvârșirii unor fapte ilicite de către pârâți, care să îi fi produs reclamantului un prejudiciu în valoare de 466.830 RON. Pe calea apelului, reclamantul a solicitat reevaluarea probelor administrate în sensul constatării temeiniciei pretențiilor sale raportat la condițiile răspunderii civile delictuale. Motivului de apel enunțat i se subsumează argumentele prin care a evidențiat valoarea probatorie a fiecărui înscris administrat în favoarea sa (cererea de constituire ca parte civilă, ordonanța de clasare, raportul de constatare întocmit în cursul urmăririi penale), în raport și cu prevederile Ordinului emis de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2047/2016. În aceste coordonate, pentru a răspunde punctual criticilor din recurs, Înalta Curte observă că raționamentul juridic, în baza căruia curtea de apel a confirmat netemeinicia pretențiilor solicitate de reclamant, a fost transpus în cadrul unor elocvente considerente. Cu precizarea că prin cererea de apel nu au fost solicitate probe noi de către reclamant, pentru a decide asupra temeiniciei acțiunii în răspundere civilă delictuală instanța de apel a procedat la evaluarea înscrisurilor depuse de acesta în fața primei instanțe, acordând prevalență încheierii nr. 30 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția penală în dosarul nr. x/2021, prin care s-a definitivat soluția de clasare dispusă prin ordonanța nr. 464/P/2019 din 12 noiembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj. Raportat la considerentele acestei hotărâri judecătorești, prin care s-a reținut că, față de întregul material probator administrat în dosarul penal, nu rezultă, dincolo de orice dubiu, că operațiunile comerciale nu sunt reale, instanța de apel a constatat că în prezentul litigiu nu au fost administrate probe care să facă dovada săvârșirii de către pârâți a unor fapte ilicite, care să fi produs reclamantului prejudiciul în sumă de 466.830 RON. Înalta Curte constată că examinarea considerentelor deciziei pronunțate în apel trimite la concluzia că instanța a realizat o motivare oportună și suficientă în raport cu problematica dedusă judecății, răspunzând motivului de apel formulat de autorul căii de atac. Este de reținut că legala motivare a unei hotărâri nu presupune, în mod necesar, că instanța trebuie să răspundă fiecărui argument și fiecărei aserțiuni făcute de parte, fiind suficient dacă instanța, grupând argumentele și/sau aserțiunile în cadrul unui motiv de apel, oferă o motivare care, expres sau cel puțin implicit, însă îndeajuns de limpede, răspunde motivelor de apel și argumentației juridice esențiale care le configurează. Referitor la raportul de constatare depus de reclamant, cu toate că instanța nu a explicat în mod special de ce acesta nu probează săvârșirea faptei ilicite imputate, în motivarea deciziei recurate s-a constatat că încheierea nr. 30/2021 din dosarul penal nr. x/2021 nu poate fi valorificată în sensul că face dovada săvârșirii faptei ilicite. Raportul de constatare a fost întocmit de inspectorul antifraudă la 21 noiembrie 2018 în cursul urmăririi penale desfășurate în dosarul penal nr. x/2018, ulterior înregistrat sub nr. x/2019, iar ordonanța de clasare din 12 noiembrie 2020 face mențiune expresă la acesta. Prin urmare, instanța de apel s-a raportat implicit și la acest act atunci când a analizat încheierea nr. 30 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția penală în dosarul nr. x/2021, prin care a fost respinsă plângerea împotriva ordonanței de clasare din 12 noiembrie 2020, fiind suficientă gruparea argumentelor și formularea unei concluzii comune față de exigențele de motivare a hotărârii judecătorești, reglementate de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. De asemenea, câtă vreme instanța de apel a constatat că probele pe care reclamantul și-a justificat pretenția nu sunt apte să facă dovadă săvârșirii faptei ilicite imputate pârâților, se înțelege de la sine că au fost înlăturate și susținerile referitoare la Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2047/2016, prin care reclamantul a tins să demonstreze că raportul de constatare la care a făcut trimitere reprezintă o probă certă al prejudiciului fiscal. Nu se constată o deficiență în motivarea deciziei recurate de natură a atrage incidența cazului de casare nici în ceea ce privește sentința nr. 184 din 7 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2021, având ca obiect sechestru asigurător. Se observă că această hotărâre a fost depusă de reclamant în apel, atașat răspunsului la întâmpinare, fără ca instanța de apel să fi fost învestită de către această parte cu o cerere prin care să fie propusă administrarea probei cu înscrisuri, prin care să fie completate probele administrate la prima instanță. Procesul civil este un proces al intereselor private, părțile fiind chemate primele să formuleze susțineri și apărări, precum și să propună probele pe care le consideră necesare și utile în obținerea unei soluții favorabile. Instanța va examina probele administrate, după cum stipulează art. 264 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că sunt supuse aprecierii instanței numai probele care au fost încuviințate de instanță la propunerea părților, precum și cele ordonate din oficiu. Observând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se reține că, în cadrul considerentelor, instanța trebuie să expună situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, ceea ce presupune, în primul rând, că probele au fost propuse de părți conform normelor de procedură aferente fiecărei etape procesuale (în cazul apelului fiind incident art. 470 C. proc. civ.), urmând ca instanța să le încuviințeze spre administrare dacă acestea sunt admisibile. Or, după cum s-a argumentat, întrucât reclamantul nu a propus administrarea unor probe noi în fața instanței de apel, nu se poate aprecia că sentința nr. 184 din 7 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2021 reprezintă o probă administrată în cauză, pe care instanța de apel să fi fost datoare să o interpreteze. Nici teza motivelor contradictorii nu este incidentă. O asemenea teză presupune fie contradicția între considerente și dispozitiv, în sensul că argumentația nu fundamentează soluția din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergența între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaște care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce privește soluția adoptată în dispozitiv. Recurentul-reclamant susține contradictorialitatea considerentelor din ultimele două paragrafe ale deciziei recurate, fără a decela dacă acestea sunt în opoziție cu dispozitivul sau dacă argumentele reliefate în cuprinsul acestora sunt divergente. Analizând considerentele redate de recurentul-reclamant, se constată că acestea au rolul de a răspunde apărărilor formulate de intimații-pârâți A. și societatea B. S.R.L. (prin întâmpinarea la cererea de apel) cu privire la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1071/2016 a Tribunalului Argeș, rămasă definitivă prin decizia nr. 544/R-Cont din 15 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2015. Astfel, sub un prim aspect, instanța de apel a confirmat că nu poate fi reținută puterea de lucru judecat invocată de intimații-pârâți, deoarece nu rezultă identitatea dintre facturile fiscale ce au făcut obiectul actelor de cercetare penală și facturile care au stat la baza emiterii actelor fiscale ce au făcut obiectul judecății în dosarul nr. x/2015. În al doilea rând, tot în raport cu apărările formulate de intimații-pârâți, instanța de apel a constatat că aceștia nu au formulat apel împotriva considerentelor din sentință civilă nr. 263 din 17 mai 2022, pronunțată în cauză, prin care s-a motivat de ce nu este incidentă puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2015, în legătură cu care au susținut că, în mod definitiv, s-ar fi statuat că pârâta B. S.R.L. nu a produs un prejudiciu bugetului general consolidat prin operațiunile comerciale derulate pe parcursul anului 2012. Argumentele prezentate nu se circumscriu unei motivări contradictorii, de vreme ce împreună reflectă raționamentul prin care instanța de apel a înlăturat prezumția puterii de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2015, pe care intimații-pârâți au invocat-o pentru a determina o soluție de respingere a pretențiilor reclamantului. Însă, doar înlăturarea acestor apărări nu a fost suficientă pentru ca instanțele de fond să apreciere întemeiată acțiunea dedusă judecății, câtă vreme nu s-a constatat săvârșirea faptei ilicite imputate intimaților-pârâți, care să fi produs prejudiciul pretins, în valoare de 466.830 RON. Luând în examinare motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate criticile prin care recurentul-reclamant a susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu a aplicat prevederile Ordinului emis de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2047/2016. Înalta Curte reține că prin acest act normativ a fost aprobată procedura de distribuire sau restituire în conturile, respectiv din conturile de venituri bugetare corespunzătoare a sumelor încasate în contul 50.86.09 "Disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat și recuperat în condițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005", prevăzută în anexa acestui ordin. Conform art. I pct. 1.1 din anexă, procedura se aplică în situația în care contribuabilii care au calitatea de suspect sau inculpat în cauze având ca obiect săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, acoperă integral prejudiciul, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, precum și în situația în care se dispune de către instanța judecătorească restituirea sumelor sau diferențelor de sume achitate cu titlu de prejudiciu. Contrar opiniei recurentului-reclamant, raportul de constatare întocmit de inspectorul antifraudă, în baza căruia s-a constituit parte civilă în dosarul penal, nu are o putere doveditoare prestabilită, în condițiile în care prevederile art. I pct. 1.3 din anexa Ordinului nr. 2047/2016 stipulează expres că acesta are doar scopul de a evalua prejudiciul fiscal, putând să constituie mijloc de probă doar în condițiile legii. Valoarea probantă concretă a acestui înscris nu este dată a priori, ci rezultă a posteriori, după evaluarea și aprecierea sa. Or, în conformitate cu prevederile art. 264 C. proc. civ., probele sunt supuse liberei aprecieri a instanței, în afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare, ceea ce nu este cazul în speță. Ca atare, acest raport de constatare nu este în sine apt să facă dovada săvârșirii faptei ilicite și a prejudiciului reclamant în litigiul pendinte în lipsa coroborării sale cu alte probe administrate. Recurentul-reclamant a mai invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 alin. (1) și art. 1535 din C. civ., art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., art. 173 alin. (1) și următoarele din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt reținută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o conotație juridică, implică un grad mare de apreciere din partea instanțelor de fond. Cu toate că a făcut trimitere la dispozițiile art. 1357 alin. (1) și art. 1535 din C. civ., art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., art. 173 alin. (1) și următoarele din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, față de modul în care recurentul-reclamant a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că acesta este nemulțumit de soluția de respingere a acțiunii în răspundere civilă delictuală. Drept urmare, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a hotărârii atacate susținerile referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, acestea supunând analizei elemente de fapt, tinzând de fapt la o altă evaluare a situației de fapt decât cea realizată de instanța de apel, care să susțină temeinicia acțiunii, însă asemenea chestiuni nu pot fi reinterpretate de prezenta instanță în raport cu structura recursului, care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a deciziei atacate. În acord cu susținerile intimaților-pârâți, concluzia la care a ajuns instanța de apel după evaluarea probelor administrate în cauză nu poate fi cenzurată prin prisma acestui motiv de casare, întrucât nu este rezultatul aplicării eronate a dreptului material. Cu privire la aserțiunile în sensul că obligația fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a faptei penale, chiar dacă s-a dispus clasarea cu privire la faptele săvârșite de pârâți, iar autoritatea fiscală este îndreptățită să uzeze de toate căile prevăzute de lege pentru recuperarea obligațiilor fiscale, Înalta Curte constată că acestea sunt lipsite de relevanță atât timp cât recurentului-reclamant nu i-a fost refuzat accesul la exercitarea acțiunii civile delictuale, aceasta fiind respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă. Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.