ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 644/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, la data de 18 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a solicitat:

- obligarea pârâților A. și B. S.R.L. la plata, în solidar, a sumei totale de 484.188 RON, reprezentând 193.675 RON, impozit pe profit suplimentar și 290.543 RON, TVA suplimentar, la care să se adăuge accesoriile aferente debitelor până la data stingerii sumelor datorate, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, așa cum au fost solicitate de Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin cererea de constituire parte civilă, în dosarul penal,

- instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților, potrivit prevederilor art. 952 și următoarele din C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală,

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 557 din data de 17 noiembrie 2021, Tribunalul Argeș a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în contradictoriu cu intimații A. și B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 3262 din data de 5 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în contradictoriu cu intimații A. și B. S.R.L..

Împotriva deciziei nr. 3262 din 5 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a declarat recurs, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, ca urmare a rejudecării cauzei, admiterea acțiunii cu consecința obligării intimaților la plata contravalorii prejudiciului adus bugetului consolidat al statului.

Recurentul invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței.

Ca prim argument, susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1357 din C. civ. întrucât recurentul a dovedit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. În acest sens, arată că prejudiciul pe care îl pretinde este de 484.188 RON, compus din suma de 193.675 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar și suma de 290.543 RON reprezentând TVA suplimentar, la care se adăugă accesoriile aferente debitelor până la data stingerii sumelor datorate, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

De asemenea, arată că instanța a aplicat greșit prevederile art. 28 din C. proc. pen. potrivit cu care hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. În considerarea acestei dispoziții legale, instanța civilă trebuia să considere că fapta există, a îmbrăcat forma unei infacțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005, a fost săvârșită de către intimați dar să facă abstracție de cuantumul prejudiciului stabilit în litigiul penal.

Învederează că, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., repararea prejudiciului material și moral se face potrivit legii civile. Astfel, existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției se stabilesc de procuror iar existența laturii civile de către instanța civilă. De altfel, și în considerarea dispozițiilor art. 3 din Codul de procedură fiscală, repararea prejudiciului material și moral se face potrivit legii civile.

Arată că, în opinia sa, instanța nu a verificat, punctual, criticile cuprinse în cererea de apel și în actele de procedură anterioară, considerentele din hotărârea recurată dovedind că nu a înțeles raportul juridic dedus judecății, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile speței.

Faptele ilicite, care fac obiect al prezentei cauze, au fost însușite, pe deplin, prin semnarea acordului de recunoaștere a vinovăției. Astfel, s-a recunoscut fapta de neplată a obligațiilor fiscale, care a avut ca urmare păgubirea patrimoniului public al statului cu suma solicitată prin acțiune.

În opinia sa, nu se poate reține concluzia instanței în sensul că recurentul ar deține un titlu de creanță, în contextul în care, doar prin admiterea acțiunii, s-ar obține un astfel de titlu. De aceea, o eventuală diferență de creanță ar urma să fie stabilită după finalizarea litigiului.

Recurentul învederează că nu este reală nici împrejurarea că demersul său judiciar ar viza răspunderea exclusivă a pârâtei A. pentru întregul prejudiciu. În realitate, există acțiuni și față de celelalte persoane responsabile iar demersurile separate se justifică prin faptul că obligația de plată este solidară. Astfel, creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără a i se opune beneficiul de diviziune.

Față de aceste precizări, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1)-(3) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului și rejudecarea cauzei în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt și de drept detaliate.

Deși legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Prin cererea de recurs, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș critică decizia civilă nr. 3262 din 5 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, apreciind că este afectată de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurentul afirmă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 din C. civ., care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cu referire specială la condiția existenței prejudiciului și la caracterul său cert.

Înalta Curte reține că, pentru angajarea obligației de despăgubire, în raport cu dispozițiile legale invocate, apare necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse, vinovăția făptuitorului.

Din interpretarea textului de lege rezultă că esența răspunderii civile delictuale constă în existența unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane fizice sau juridice, condiții obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligația de reparare ce se naște în sarcina persoanei responsabile. Jurisprudența și doctrina au stabilit că, pentru a se putea repara prejudiciul cauzat, prin faptă proprie, altei persoane, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Art. 1532 din C. civ. reglementează una dintre condițiile premisă ale reparării prejudiciului: caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existența sa este sigură. Condiția caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în privința întinderii acestuia.

Recurentul susține că prejudiciul produs bugetului consolidat al statului este de 484.188 RON, compus din suma de 193.675 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar și suma de 290.543 RON, reprezentând TVA suplimentar, la care se adăugă accesoriile aferente debitelor până la data stingerii sumelor datorate, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel, prejudiciul pretins de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, nu este cert.

Astfel, Înalta Curte reține că D.G.F.P. Argeș a înregistrat, la data de 7 ianuarie 2012, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, o plângere penală referitoare la potențiale fapte de evaziune fiscală, săvârșite de C., D. și A., reprezentanți ai B. S.R.L.

Cu ocazia cercetărilor penale, s-a întocmit un raport de expertiză contabilă, de către expertul contabil E., în care s-a constatat că neevidențierea în evidența contabilă a societății, a tuturor veniturilor realizate, a condus la prejudicierea bugetului consolidat al statului cu suma de 484.188 RON, din care 193.675 RON reprezintă impozitul pe profit și 290.513 RON taxa pe valoarea adăugată.

Ulterior, ca urmare a obiecțiunilor părților implicate și a unor noi împrejurări, la solicitarea organului penal, s-a efectuat un supliment de expertiză contabilă, de către același expert contabil, prin care s-au recalculat obligațiile fiscale sustrase de la plată și s-a concluzionat că prejudiciul adus bugetului statului este de 334.870 RON, din care 44.357 RON, impozit pe profit și 290.513 RON, taxa pe valoarea adăugată.

Față de această ultimă valoare, s-a procedat, de către organul penal, la încadrarea juridică a faptei penale, încadrare care a fost reținută și în acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș cu A. și în sentința penală nr. 274 din data de 25 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeș, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 76 din data de 8 februarie 2021 a Curții de Apel Pitești.

Intimata A. a achitat suma totală de 111.625 RON, reprezentând 1/3 din prejudiciul stabilit de organele penale. Acoperind prejudiciul, instanța penală a aplicat dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în sensul că i-a aplicat acesteia doar pedeapsa amenzii. De altfel, și ceilalți reprezentanți ai societății au achitat fiecare câte 1/3 din prejudiciul stabilit de organul penal.

Înalta Curte reține că acest expozeu al situației de fapt și de drept, care rezultă din probatoriile administrate, înlătură certitudinea prejudiciului, susținută de recurent.

Organele penale au stabilit un prejudiciu de 334.870 RON, din care 44.357 RON - impozit pe profit și 290.513 RON - taxa pe valoarea adăugată, împrejurare față de care au realizat încadrarea juridică a faptei, și au constatat că A. a achitat partea sa de prejudiciu de 111.625 RON, împrejurare față de care au aplicat pedeapsa cu amenda în locul pedepsei cu închisoarea.

În cadrul prezentului demers, recurentul invocă un prejudiciu de 484.188 RON, din care 193.675 RON - impozitul pe profit și 290.513 RON - taxa pe valoarea adăugată, fără a detalia pretențiile suplimentare solicitate, prin raportare la situațiile învederate anterior și reținute de către instanța penală.

Astfel, recurentul nu dovedește nici existența vreunui prejudiciu, la data demersului său, și nici întinderea acestuia, astfel că prejudiciul pretins nu este cert și nu justifică atragerea răspunderii civile delictuale a persoanelor antrenate de organul fiscal în acest proces.

Prin urmare, instanța de apel, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1357 din C. civ., a interpretat și aplicat, în mod corect, acest text de lege, susținerile contrare fiind nefondate.

În cadrul acestui motiv de casare, recurentul afirmă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 28 din C. proc. pen. potrivit cu care hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. În opinia sa, instanța civilă trebuia să ignore prejudiciul stabilit de către organele penale.

Nici aceste susțineri nu pot fi primite, datorită particularității raportului juridic dedus judecății. În situația infracțiunilor de evaziune fiscală, "prejudiciul cauzat" a constituit un element stabilit de către organul de urmărire penală pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale și regăsit în cuprinsul rechizitoriului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cazul săvârșirii acestui tip de infracțiuni, stabilirea cuantumului prejudiciului determină corecta încadrare juridică a faptei săvârșite.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 11 mai 2017, a subliniat că "criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depășește un anumit nivel, fie scăderea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, și explică, pe de o parte, caracterul tehnic, pecuniar al infracțiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanța bugetară, valoarea acesteia și recuperarea ei".

În consecință, stabilirea cuantumului prejudiciului, în cazul unor astfel de infracțiuni, este obligatorie pentru organul penal iar această împrejurare nu poate fi înlăturată de către instanța civilă, cu atât mai mult cu cât pe baza acestuia s-a realizat încadrarea faptei și s-a înlocuit pedeapsa închisorii cu cea a amenzii.

De principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acțiunea civilă alăturată acțiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilității.

Principiul disponibilității este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existența acțiunii civile în cadrul procesului penal - prin declanșarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci și conținutul acestei acțiuni prin stabilirea cadrului procesual în privința părților și obiectului, precum și din perspectiva apărărilor formulate. Insă, indiferent de calea aleasă, trebuie să facă dovada prejudiciului suferit.

Or, în cauză, reclamantul s-a constituit parte civilă și în cadrul procedurii penale, unde au fost administrate probatorii complexe care au stabilit un anumit cuantum al prejudiciului.

Nefiind soluționată latura civilă, ca urmare a consființirii acordului de recunoaștere, reclamantul a învestit, ulterior, instanța de judecată cu prezenta cerere prin care susține o valoare mai mare a prejudiciului, cu aceleași componente, de cuantum diferit, fără a justifica aceste pretenții și fără a solicita probatorii suplimentare, raportat la cele valorificate din dosarul penal.

Evaziunea fiscală fiind o infracțiune de rezultat, stabilirea existenței sau inexistenței prejudiciului și a întinderii acestuia prezintă importanță în corecta rezolvare a acțiunii penale sub aspectul stabilirii gradului de pericol social concret al infracțiunii săvârșite, de care trebuie să se țină seama la individualizarea pedepsei. Prin urmare, în speță, nu se poate face abstracție de prejudiciul stabilit de organele penale și confirmat de instanța penală, susținerile contrare ale recurentului fiind nefondate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susține că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. și art. 3 din Codul de procedură fiscală, potrivit cu care repararea prejudiciului material și moral se face potrivit legii civile.

Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat cerințele răspunderii civile delictuale prin raportare la legislația civilă.

Însă, particular acestui tip de cauze este faptul că, la stabilirea cuantumului daunelor, se ține cont de dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar nu de dispozițiile C. civ., indiferent dacă acțiunea civilă se soluționează de către instanța penală sau civilă.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, că, "în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală".

În consecință, analizând cerințele răspunderii delictuale, prin prisma dispozițiilor C. civ. și cuantumul prejudiciului, prin prisma legii fiscale, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile legale invocate de recurent.

Se susține și împrejurarea că recurentul a efectuat demersuri pentru recuperarea sumei pretinse și față de celelalte două persoane care au participat la prejudicierea bugetului statului, în calitate de reprezentante ale B. S.R.L..

Însă, o astfel de împrejurare, expusă pentru prima dată în apel, nu justifică acțiunea promovată, cu atât mai mult cu cât, în astfel de raporturi juridice, răspunderea nefiind divizibilă ci solidară, demersurile separate pot conduce la o reparație multiplă.

În ceea ce privește celelalte situații învederate prin cererea de recurs, ele nu vor fi analizate întrucât vizează aspecte de fond. În calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentul - reclamant au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, împotriva deciziei nr. 3262 din 5 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, împotriva deciziei nr. 3262 din 5 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.