ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2492/2024

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 6 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și S.C. B. S.R.L, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei totale de 484.188 RON, reprezentând 193.675 RON, impozit pe profit suplimentar, și 290.543 RON, TVA suplimentar, la care se vor adaugă accesoriile aferente debitelor până la data stingerii sumelor datorate; instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului și ale părții responsabile civilmente, potrivit prevederilor art. 952 și următ. C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 213 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 54 din 2 februarie 2022, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea formulată de Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, privind obligarea în solidar a pârâților A. și S.C. B. S.R.L., prin administrator A., la plata sumei totale de 484.188 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar, și TVA suplimentar, precum și la plata accesoriilor debitelor până la data stingerii lor și instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului și ale părții responsabile civilmente.

Prin decizia nr. 231 din 16 ianuarie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, împotriva sentinței nr. 54 din 2 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă, în contradictoriu cu intimații A. și S.C B. S.R.L, prin administrator A..

Împotriva deciziei nr. 231 din 16 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 lit. b) din acest act normativ.

A arătat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recurentul a afirmat că instanța nu a analizat apărările sale și nici situația de fapt și de drept, astfel că această omisiune echivalează cu o nejudecare a fondului pretenției deduse judecății și atrage incidența dispozițiilor legale invocate privind casarea hotărârii judecătorești.

A menționat că prin decizia pronunțată, în mod nelegal curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, reținând că, potrivit înscrisurilor de la dosar, nu s-a angajat răspunderea pârâtului în calitate de administrator în cadrul procedurii insolvenței și nici în temeiul celorlalte acte normative incidente în materie, nefiind întrunite condițiile Codului de procedură fiscală și nici cele ale Legii nr. 31/1990, între părți neexistând un raport de drept civil delictual, ci unul de drept fiscal, acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și următ. C. civ., fiind corect respinsă.

Recurentul a arătat că, prin faptul că legiuitorul a prevăzut mai multe căi legale - pârghii legislative distincte - de recuperare a creanțelor fiscale la bugetul statului, cu tragerea la răspundere a făptuitorilor pentru diverse acțiuni/inacțiuni sancționate de legiuitor (de natură fiscală, civilă, contravențională, personală patrimonială sau penală), dar care nu se exclud reciproc, în contextul în care sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de legiuitor, nu se justifică soluția de respingere a apelului și implicit a acțiunii, instanța reținând nelegal că răspunderea pârâtului, în calitate de administrator al societății cu răspundere limitată poate fi angajată față de terți exclusiv în cadrul procedurilor speciale ale insolventei sau după dizolvarea societății ori prin decizie emisă de organul fiscal, și nu în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Contrar concluziilor instanței, recurentul susține că a probat îndeplinirea cerințelor art. 1349 C. civ., referitoare la răspunderea delictuală (existența prejudiciului, fapta ilicită și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâților și prejudiciul creat), enumerând înscrisurile depuse la dosar în acest sens.

A arătat că, deși organele de cercetare penală au reținut, prin ordonanța de clasare emisă în dosarul penal x/2013, că pârâții nu au înregistrat în evidența contabilă venituri în cuantum de 1.210.470 RON, fără TVA, înscrisurile depuse în probațiune erau suficiente în a dovedi îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, elocvent fiind și acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de către pârâtul A. cu procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, reținut în decizia penală nr. 92/2021 în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Recurentul s-a prevalat de dispozițiile Ordinului nr. 2047/2016 pentru aprobarea procedurii de distribuire sau restituire în conturile, respectiv din conturile de venituri bugetare corespunzătoare a sumelor încasate în contul 50.86.09 "Disponibil din sume încasate", reprezentând prejudiciul cauzat și recuperat în condițiile art. 10 pct. 1.1 și 1.2 din Legea nr. 241/2005, precum și de cele ale art. 28 alin. (1) și (2) C. proc. pen., menționând că hotărârea definitivă a instanței penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea creanței fiscale și implicit la întinderea prejudiciului care se evaluează numai conform art. 14 alin. (3) lit. a) din vechiul C. proc. pen., respectiv art. 19 alin. (5) din noul cod, în sensul că "Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile."

A apreciat că, pe lângă aspectul penal cu privire la "existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia", care este apanajul strict al procurorului și al organelor de cercetare penală, latura civilă trebuie judecată conform legii civile. Statul Roman prin ANAF s-a constituit parte civilă în cauza penală nr. 6/P/2013, în temeiul art. 20 C. proc. pen., ceea ce presupune o manifestare de voință a subiectului de drept, concretizată într-o declarație scrisă de constituire de parte civilă, înscris ce conține informații concrete cu privire la "natura și întinderea pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care se întemeiează."

Deși instanța de apel a reținut (la fila x din decizie) că, potrivit art. 486 alin. (2) teza finală C. proc. pen., hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile, a concluzionat, eronat, că nu se poate omite faptul că, în cauză, prejudiciul este contestat de pârât și că acesta a fost achitat, astfel cum reiese din cuprinsul sentinței penale nr. 256/05.11.2020 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a arătat că prejudiciul cauzat bugetului statului de către pârâți este cel reflectat prin cererea de constituire parte civilă, în baza actelor fiscale justificative depuse în susținerea acesteia și nu cel estimat prin raportul de expertiză/supliment în dosarul penal, instanța penală nefiind îndreptățită de legiuitor să stabilească prejudiciul, ci organele fiscale ale statului, conform dispozițiilor art. 2 lit. g) din Legea nr. 241/2005.

Recurentul a solicitat să se constate că obligațiile fiscale stabilite prin actele fiscale nu pot fi modificate/anulate urmare a pronunțării unei soluții pe latura penală, chiar și în situația în care ar viza fapte prevăzute și sancționate de legea penală cu referire la perioada verificată în contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, a afirmat că Ministrul Public nu are competență de determinare a creanțelor fiscale, chiar dacă le încadrează la noțiunea "prejudiciu", întrucât procesul penal, pe latura sa penală, poate fi soluționat într-un mod diferit de cel al rezolvării laturii civile.

Mai mult, în cadrul dosarelor penale se stabilesc prejudicii doar debite principale, neexistând obligația organelor de cercetare sau a experților de a calcula/stabili accesorii.

Sumele accesorii, deși nestabilite în dosarele penale, se datorează însă potrivit legii fiscale de către inculpați, până la data achitării efective a prejudiciilor debitelor principale.

Recurentul a afirmat că instanțele de fond și de apel nu au înțeles că titlul executoriu este reprezentat de decizia de impunere nr. x/20.11.2012, în condițiile în care acest act administrativ fiscal stă la baza întocmirii cererii de constituire de parte civilă, decizia nefiind contestată de agentul economic verificat, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004.

A menționat că titlul de creanță a devenit executoriu, fiind definitiv în sistemul căilor administrative și judiciare, prin necontestare/neatacare sub aspectul legalității lui.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit a reținut instanța de apel că răspunderea personală a administratorului unei societăți comerciale, de tip societate cu răspundere limitată pentru neîndeplinirea obligațiilor instituite de lege în sarcina acesteia nu se poate stabili printr-o acțiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, ci potrivit dispozițiilor speciale care reglementează atât cazurile, cât și procedura specială aplicabilă în acest sens, între părți neexistând un raport de drept civil delictual, ci unul de drept fiscal, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1447 și art. 1915 alin. (1) C. civ.

Totodată, a arătat că în mod nelegal a reținut instanța de apel că neîndeplinirea obligației de a vira la bugetul consolidat al statului impozitul pe profit și TVA, deși este o faptă ilicită, nu este o faptă proprie a administratorului societății, ignorând dispozițiile art. 219 C. civ.

Recurentul a considerat că decizia pronunțată în apel este nelegală și prin prisma respingerii criticii referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra cererii de instituire a măsurii sechestrului asiguratoriu, de vreme ce rezultă cu evidență că a respins în integralitate acțiunea dedusă judecații, în condițiile în care pretențiile expuse în contra pârâților s-au dovedit neîntemeiate, iar măsurile asigurătorii au fost ridicate de organele de cercetare penală. Nelegal a respins instanța cererea de instituire a acestor măsuri, care se impuneau a fi menținute de organul de cercetare penală, în contextul în care persoana vătămată a introdus acțiune în fața instanței civile (în prezenta cauză fiind dispuse a fi ridicate prin ordonanță), cu încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și ale prevederilor art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind incidente dispozițiile art. 952 și următ. C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 213 Codul de procedură fiscală.

A solicitat instanței de recurs să rețină dispozițiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, precum și pe cele ale art. 1357 alin. (1) și art. 1535 C. civ., menționând că prejudiciul are două componente constitutive - debit principal și accesorii.

A arătat că aceste prevederi legale se coroborează cu dispozițiile art. 173 alin. (1) și următ. din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pârâții răspunzând solidar pentru faptul că nu au evidențiat lipsa mărfurilor din gestiune și au prejudiciat bugetul consolidat al statului prin sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, constând în impozit pe profit, în valoare de 200.708 RON și taxa pe valoare adăugata, în cuantum de 292.841 RON.

Recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 1434, art. 1447 C. civ. și ale art. 144

2

din Legea

nr. 31/1990, solicitând să se constate caracterul fondat al recursului prin raportare la prevederile art. 19 alin. (5) C. proc. pen., conform căruia repararea prejudiciului material și moral se face potrivit legii civile.

Dispozițiile la care fac trimitere textul de lege citat anterior sunt cele ale art. 1357 alin. (1) și art. 1535 din C. civ., care se coroborează și cu dispozițiile speciale ce reglementează modul de reparare a prejudiciului adus de către pârâți în cazul de față, cu art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

A susținut că obligația fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a faptei penale, de acordul de recunoaștere făcut de pârât în dosarul penal și consfințit de instanță sau de achitarea unei părți din prejudiciul estimat printr-un raport de expertiză în cadrul cercetării penale de către persoanele cercetate, răspunderea fiscală, civilă a unei persoane netrebuind confundată cu răspunderea penală.

Or, sancționarea ca infracțiune a unor fapte săvârșite în legătură cu administrarea impozitelor și taxelor sau a altor contribuții prevăzute de legislația fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligațiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal. Raporturile de drept procedural fiscal sunt acele raporturi care cuprind drepturile si obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părtilor din raportul de drept material fiscal.

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Litigiul poartă asupra soluționării acțiunii în răspundere civilă delictuală prin care statul român solicită repararea prejudiciului constând în contravaloarea impozitui pe profit și a TVA neachitate, cu care acesta s-a constituit parte civilă în procesul penal, finalizat cu o soluție de condamnare a inculpatului pârât persoană fizică pentru infracțiunea de evaziune fiscală în urma încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, situație în care latura civilă a rămas nesoluționată.

Instanța de fond a respins acțiunea reținând, distinct de împrejurarea că reclamantul nu a menționat în ce constă suma pretinsă, în condițiile în care în considerentele sentinței penale prin care s-a admis acordul de recunoaștere se prevede că inculpatul a achitat 1/3 din prejudiciu, că debitul se execută în conformitate cu Codul de procedură fiscală, prin emiterea unui titlu de creanță fiscală.

La rândul său, instanța de apel, validând hotărârea fondului, a apreciat că sumele solicitate reprezintă obligații fiscale în sensul art. 21 alin. (2) din O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și că, pentru recuperarea unui prejudiciu determinat de lipsa colectării creanțelor fiscale, sunt prevăzute procedurile descrise în Codul de procedură fiscală potrivit cărora colectarea se realizează în temeiul unui titlu de creanță sau al unui titlu executoriu, iar debitorul obligației de plată a acestor contribuții către bugetul consolidat al statului este societatea comercială, ce a fost administrată de pârât, împreună cu alți doi administratori, cum s-a reținut și în dosarul penal, iar nu pârâtul persoană fizică, în nume personal și nici în solidar cu societatea, așa cum pretinde reclamantul. În consecință, a reținut că între părți nu există un raport de drept civil delictual, ci unul de drept fiscal, astfel că acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., a fost în mod corect respinsă.

Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, se pretinde de către recurent că instanța de apel nu ar fi răspuns tuturor argumentelor prin care a susținut că, în calitate de creditor al unei creanțe bugetare, reclamantul poate opta pentru recuperarea ei pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală, ce a fost alăturată procesului penal.

Critica este nefondată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanță, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, astfel că instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Totodată, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel este corespunzătoare, sub acest aspect, întrucât aceasta a examinat toate argumentele esențiale din cererea de apel, iar faptul că nu a îmbrățișat interpretarea dată de recurent textelor de lege aplicabile nu echivalează cu nemotivarea soluției conținute în actul jurisdicțional.

Sunt fondate, însă, criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la interpretarea și aplicarea în cauză a prevederilor art. 1349 și urm. C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 27 alin. (2) și art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. În esență, recurentul a susținut că are de recuperat o creanță fiscală pentru care legiuitorul a recunoscut mai multe căi legale distincte, care nu se exclud, pentru tragerea la răspundere a făptuitorilor pentru diverse acțiuni sau inacțiuni sancționate de legiuitor.

În acest sens se constată că cererea dedusă judecății reprezintă latura civilă, rămasă nesoluționată, în urma finalizării litigiului penal prin sentința penală nr. 256 din 5 noiembrie 2020 a Tribunalului Argeș, prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției, în temeiul art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar inculpatul A. a fost condamnat la plata unei amenzi penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

S-a reținut în procesul penal că plângerea penală pentru evaziune fiscală a fost formulată la data de 7.01.2013 de DGFP Argeș împotriva celor trei administratori ai societății S.C. B. S.R.L., societate radiată la data de 28.04.2016, și că Statul român prin ANAF DGFP Ploiești s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea inculpatului la plata obligației fiscale principale și a accesoriilor fiscale, până la achitarea debitului. De asemenea, prin hotărârea penală s-a constatat că inculpatul a achitat 1/3 din prejudiciul calculat în urma expertizei judiciare, restul de 2/3 fiind achitat de către ceilalți doi inculpați, foști administratori.

Partea civilă, urmare a lăsării nesoluționate a laturii civile, s-a adresat instanței civile solicitând obligarea pârâtului A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. la plata sumei pretinse în cererea de constituire parte civilă în procesul penal și a accesoriilor fiscale, precum și la instituirea unui sechestru asigurător până la achitarea debitului.

Distinct de chestiunea achitării sau nu a întregii sume datorate cu titlu de prejudiciu la momentul finalizării acordului de recunoaștere (ce nu a constituit argumentul decisiv în respingerea pretențiilor), instanțele devolutive au apreciat că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în răspundere civilă delictuală a persoanei fizice pentru fapta proprie, răspunderea revenind societății comerciale, debitul putând fi recuperat în procedura fiscală, prin valorificarea unui titlu de creanță fiscală sau în procedura insolvenței prin atragerea răspunderii administratorului societății.

Soluția este greșită în condițiile prezentului litigiu.

Aserțiunea recurentului în sensul că persoana vinovată pentru săvârșirea unor fapte de încălcare a obligațiilor fiscale ce constituie infracțiune și pentru care a fost condamnată, răspunde delictual pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii, prin aplicarea dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ., este corectă.

Se are în vedere faptul că procesul civil pendinte a fost pornit în cadrul fixat de dispozițiile art. 27 și 28 C. proc. pen., instanța penală de apel lăsând nesoluționată acțiunea civilă alăturată celei penale, astfel cum impun prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. pen.: "În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile."

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale.

De asemenea, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen., "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile".

Statuând că, raportat la modul de soluționare a acțiunii penale, partea civilă se poate adresa instanței civile pentru rezolvarea acțiunii în răspundere delictuală rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun guvernată de normele de drept substanțial în materia răspunderii civile delictuale ale C. civ., similar situației în care, în speță, în lipsa semnării acordului, s-ar fi continuat judecata acțiunii civile alăturat procesului penal, precum și de dispozițiile de drept procesual ale C. proc. civ.

Odată ce acțiunea în răspundere civilă delictuală asociată acțiunii penale a rămas nesoluționată la instanța penală, ea poate continua în fața instanței civile, fără ca elementele sale constitutive, respectiv părți, obiect și cauză, să fie modificate, legea procesual penală făcând vorbire despre aceeași acțiune. Prin urmare, reclamantul a învestit instanța civilă chiar cu pretențiile pentru care s-a constituit anterior parte civilă, respectiv cu acte și fapte materiale ce au constituit obiectul infracțiunii de evaziune fiscală pentru care pârâtul a fost condamnat, astfel că analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale urmează a se face în aceste coordonate.

În acest context, este de reținut că situația de fapt a fost stabilită în dosarul penal și că hotărârea instanței penale în ceea ce privește existența unei faptei care a atras inclusiv răspunderea penală a făptuitorului are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.: "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Dat fiind că teza a II-a a textului de lege citat anterior se referă exclusiv la cauzele în care s-au pronunțat hotărâri de achitare sau de încetare a procesului penal, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției se aplică, prin derogare, teza a II-a a art. 486 alin. (2) C. proc. pen.:, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile."

Ca atare, instanța civilă sesizată ulterior, este obligată să procedeze la stabilirea întinderii prejudiciului.

Greșit instanțele devolutive au apreciat că reclamantul are la dispoziție alte mijloace de recuperare a prejudiciului derivate din procedura fiscală sau din procedurile speciale de atragere a răspunderii administratorului în temeiul Legii nr. 31/1990 sau al Legii insolvenței nr. 85/2014, nesocotind faptul că acțiunea promovată de reclamant, chiar dacă are ca izvor juridic o creanță bugetară, împrejurare necontestată, este o acțiune civilă alăturată procesului penal în care reclamantul s-a constituit parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii.

Prin urmare, independent de calitatea pârâtului de administrator al societății în numele căreia a acționat în scopul săvârșirii infracțiunii sau de natura fiscală a prejudiciului rezultat din infracțiune, este opțiunea părții vătămate, ca în condițiile în care există indiciile săvârșirii unei infracțiuni, să solicite concursul forței publice a statului pentru a stabili dacă încălcarea legii prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, alăturând acțiunea civilă celei penale și, după caz, să continue procedura în fața instanței civile, așa cum dispune norma procesual penală.

Or, acest drept de opțiune în privința căii de urmat pentru recuperarea prejudiciului a fost deja exercitat în cauză de reclamant la momentul la care s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit împotriva persoanelor învinuite de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, alegând calea acțiunii în răspundere civilă delictuală alăturate procesului penal. Odată ce și-a manifestat această opțiune, considerând că prejudiciul provine din săvârșirea unei infracțiuni, devine redundantă inițierea unei proceduri paralele (fiscale, comerciale) de recuperare a aceluiași prejudiciu.

Așadar, în situația de față nu se mai pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenței daunei, câtă vreme reclamantul, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru alăturarea acțiunii civile procesului penal. În consecință, nu se poate reproșa reclamantului o culpă în alegerea greșită a normelor legale incidente și faptul că nu a continuat procedura fiscală de recuperare a creanței sau că nu a inițiat o procedură de atragere a răspunderii administratorului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 sau în cadrul procedurii insolvenței, în locul celei delictuale, opțiunea sa fiind justificată de gravitatea faptelor imputate care au atras și răspunderea penală a persoanelor vinovate pentru fapta proprie, astfel că instanțele de fond aveau obligația de a se pronunța în limitele cererii pendinte, asupra unei acțiuni civile de drept comun, cu aplicarea dispozițiilor art. 1357 C. civ.

În acest context, Înalta Curte reține, însă, că sunt nefondate interpretările pe care recurentul le-a dat caracterului cert și exigibil al creanței fiscale prin raportare la decizia de impunere care nu ar fi fost contestată. De vreme ce a sesizat organele judiciare penale și s-a constituit parte civilă cu suma pretinsă ca reprezentând prejudiciu rezultat de săvârșirea infracțiunii, revine instanței civile obligația de a stabili subzistența, compunerea și întinderea prejudiciului, prin raportare la cele reținute în procesul penal și la susținerile părților privind achitarea integrală a acestuia. Totodată, subsecvent soluției pronunțate asupra petitului principal, instanța urmează a avea în vedere și criticile privind instituirea măsurii sechestrului asigurator, dar și situația societății copârâte, în raport de cele invocate de reclamant pentru atragerea sa în proces.

În consecință, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, potrivit art. 497 C. proc. civ., decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, împotriva deciziei nr. 231 din 16 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.