Decizia nr. 115/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 221/2024 a Tribunalului Argeș

Obiectul cererii de chemare în judecată. La data de 31 martie 2023 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Câmpulung cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva pârâtului A., în calitate de administrator al B. S.R.L., prin care s-a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 487.262 RON reprezentând prejudiciul adus bugetului consolidat al statului, la care să se aplice accesoriile aferente debitului până la data stingerii sumei datorate, instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând pârâtului, potrivit art. 953 și următoarele C. proc. civ., coroborat cu art. 213 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată. Prin hotărârea nr. 1772/2023, Judecătoria Câmpulung a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș. Tribunalul Specializat Argeș prin sentința nr. 25/2024 a admis excepția necompetenței materiale procesuale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția Civilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 221/2024, Tribunalul Argeș a respins cererea de chemare în judecată formulat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 986 din 06 martie 2025 Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, împotriva sentinței civile nr. 221/2024 din 12 iunie 2024 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2023, intimat fiind pârâtul A..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 986 din 06 martie 2025 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă a formulat recurs recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin AJFP Argeș.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurent-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că recursul formulat are ca temei juridic dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul în coordonatele art. 399 C. proc. civ., sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate a căii extraordinare de atac, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită numai pentru motivele de nelegalitate și în condițiile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și (3) din C. proc. civ., "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate susținute. În cauza pendinte, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs, se invocă, la modul general, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precizându-se că acțiunea este întemeiată, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Procedând la analizarea argumentelor invocate, Înalta Curte reține că nu este posibilă încadrarea acestora în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de textul legal menționat. Astfel, cerința motivării recursului implică în mod necesar, cum deja s-a menționat, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea atacată, pentru ca instanța învestită cu soluționarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv, nefiind suficientă mențiunea potrivit căreia hotărârea recurată este nelegală. De asemenea, este necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Or, aceste cerințe anterior precizate nu sunt îndeplinite în cauză. Astfel, după expunerea situației de fapt și a litigiului penal anterior care a condus la inițierea prezentului demers judiciar, recurentul arată că decizia recurată este nelegală întrucât sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul este cert și neîndoielnic, acesta fiind cauzat prin neplata datoriilor, așa cum rezultă din dosarul penal. Înalta Curte constată însă că acțiunea pendinte a fost respinsă de către instanțele de fond tocmai pentru că reclamantul nu a înțeles să administreze probe în acest litigiu. Astfel, instanța de apel a reținut că "reclamantul nu a propus alte probe (spre exemplu proba cu expertiză contabilă) care să evidențieze aceste aspecte, nefiind așadar îndeplinită condiția dovedirii săvârșirii faptei ilicite de către numitul A., ca primă condiție a răspunderii civile delictuale, cu atât mai mult cu cât pârâtul a contestat săvârșirea faptelor imputate". De altfel, referirea recurentului la prejudiciul "cert și neîndoielnic" ce rezultă din dosarul penal, nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei atacate, nefiind, oricum, subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. De asemenea, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul arată că dispozițiile art. 16 din Codul de procedură fiscală reglementează "raportul de drept procedural fiscal", iar "în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale deținute de stat". Însă invocarea acestui text de lege este formală, nu deduce spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicțional atacat, cât timp nu se grefează pe considerentele acestuia, partea ignorând reținerea instanței de apel potrivit căreia "conform art. 150 din codul de procedură fiscală nici procesele-verbale care stau la baza sesizării organelor de urmărire penală prin care organele fiscale constată situații de fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, precum și procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de urmărire penală, prin care se evaluează prejudiciul nu sunt acte administrativ fiscale în sensul prezentului cod". De altfel, din argumentele expuse, rezultă că recurentul urmărește readucerea, inadecvat procedural, în fața instanței de recurs, a circumstanțelor factuale din prezenta speță, pentru a pretinde că s-ar impune o concluzie contrară celei la care s-a oprit instanța de apel. Prin urmare, dată fiind omisiunea formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel, care, totodată, să antameze chestiuni de nelegalitate, instanța de recurs nu poate proceda la examinarea susținerilor părții vizând doar situația de fapt și probatoriul administrat, susțineri ce lasă în afara judecății statuările instanței de apel asupra celor invocate. În consecință, se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același act normativ. În consecință, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze recursul declarat în cauză.