ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2468/2021

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată la data de 16 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata contravalorii actualizate a creanței izvorâte din Obligațiunea externă amortizabilă 7 V2% aur la purtător nr. x din anul 1931, în valoare nominală de 1000 franci francezi, cu un număr de 17 cupoane semestriale, emisă de Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României și garantată de Statul Român în urma împrumutului de dezvoltare 71/20% aur din anul 1931 eliberat de Guvernul Regatului României, Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României si contrasemnat de B. et des C., pe care a evaluat-o provizoriu la suma de 250.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 222 din 21 iulie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A.. A admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 1520 din 7 aprilie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru soluționarea pe fond a pretențiilor deduse judecății. Recurentul a susținut că decizia atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial care reglementează prescriptibilitatea extinctivă a cererii introductive de instanță. Astfel, s-a arătat că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o dezlegare greșită, în baza unui raționament eronat al primei instanțe dintr-o tripla perspectivă: legea care guvernează prescripția extinctivă referitoare la raportul juridic litigios din speță, termenul de prescripție extinctivă aplicabil și momentul de la care începe sa curgă acesta. În esență, prima instanță a considerat că în privința raportului litigios din cauză, prescripția extinctivă este guvernată de dispozițiile C. civ. anterior, deoarece prevederile Decretului nr. 167/1958 nu erau în vigoare la data nașterii raportului juridic obligațional, respectiv în anul 1931. Astfel fiind, în accepțiunea primei instanțe, termenul de prescripție extinctivă aplicabil este termenul special de 5 ani reglementat de prevederile art. 1907 C. civ., care ar fi început sa curgă din 1 mai 1947, întrucât prin Legea nr. 142/1947 s-au declarat scadente anticipat titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului. Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe însă cu o motivare diferită, prin care a reformat implicit parte dintre aspectele criticate prin intermediul apelului, în sensul că a statuat că în temeiul normei tranzitorii înscrise în art. 25 din Decretul nr. 167/1958, acest din urmă act normativ guvernează prescripția dreptului la acțiune în cauză, termenul de prescripție aplicabil fiind cel general de 3 ani, care într-adevăr ar fi început să curgă după încetarea cauzei de suspendare, respectiv de la data de 1 ianuarie 1990, fiind astfel împlinit la momentul declanșării procesului. A arătat că raportul juridic obligațional s-a născut în anul 1931 ca urmare a emiterii de către Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României a obligațiunii la purtător garantate de Statul Român, independent de orice angajament sau defecțiune a Casei, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 801/1931. Cupoanele reprezintă anii de maturitate ai împrumutului, respectiv numărul de ani până când obligația de rambursare a împrumutului va fi devenit exigibilă. Așadar, prin emiterea unui număr de 40 de cupoane, valorificabile de 2 ori pe an, rezultă că durata împrumutului a fost stabilită la 40 de ani, începând să curgă de la 1 aprilie 1931 și împlinindu-se la data de 1 aprilie 1971, astfel cum reiese și din cuprinsul clauzelor contractuale înscrise pe titlul obligațiunii la purtător. Referitor la momentul de la care începe sa curgă prescripția, dispozițiile art. 1885 C. civ. 1864, aplicabile de la data nașterii raportului obligațional până la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, în baza principiului tempus regit actum, statuau că: "Prescripția unei creanțe condiționale sau cu termen nu poate începe decât din momentul când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul". Similar, potrivit prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, aplicabile de la data intrării în vigoare a acestui act normativ: "Daca dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data cînd s-a împlinit condiția sau a expirat termenul". Cu toate acestea, rămân exceptate de la prevederile Decretului nr. 167/1958 termenele speciale de prescripție extinctivă, cum este și cel din speța de față, care nu începuseră să curgă la data intrării în vigoare a respectivului act normativ, de vreme ce sintagma "prescripții neîmplinite" vizează de plano prescripții în curs la momentul de referință menționat în norma tranzitorie. Or, în speță, prescripția extinctivă a început să curgă numai după expirarea termenului suspensiv ce afecta raportul obligațional, moment prin definiție posterior intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958. A arătat recurentul că instanța de apel a aplicat greșit în cauză prevederile art. 25 și art. 26 din Decretul nr. 167/1958, cu consecința aplicării eronate și a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din respectivul act normativ, termenul de prescripție extinctivă incident în cauză rămânând cel special edictat de prevederile art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931. Raportat la termenul suspensiv ce afecta raportul obligațional litigios, dreptul la acțiune pentru valorificarea creanței a luat naștere la 1 aprilie 1971 (data maturității termenului suspensiv). A susținut recurentul că întreaga perioadă a existenței regimului comunist în România (1945 - 1990) a fost una care a suspendat, în baza prevederilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției, astfel încât termenul special de 30 ani, prevăzut de Legea nr. 801/1931, a reînceput să curgă de la data de 1 ianuarie 1990 și se va fi împlinit la 1 ianuarie 2020, ulterior momentului la care cererea de chemare în judecată a fost introdusă. Oricum, chiar în eventualitatea în care, ad absurdum, s-ar ignora incidența în cauză a dispozițiilor art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, la aceeași soluție juridică s-ar ajunge și prin aplicarea dreptului comun în materia prescripției extinctive la data nașterii raportului juridic obligațional, conform principiului tempus regit actum, respectiv C. civ. 1864, care, prin prevederile art. 1890, stabilea același termen de 30 ani. În consecință, trebuie considerat că cererea introductivă de instanță a fost formulată în interiorul termenului special de prescripție de 30 de ani, prevăzut de dispozițiile art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, astfel încât excepția peremptorie invocată de pârât este nefondată, iar decizia atacată, nelegală.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii, ca prescrise. A apreciat ca nefondate considerentele prezentate în cererea de recurs, motivarea instanței de apel fiind una legală, clară și neechivocă. A învederat că instanța de apel a apreciat întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, singurul amendament fiind cel al aplicării termenului general de prescripție de 3 ani, cu reținerea aspectului potrivit căruia titlul deținut de reclamant fiind unul extern nu îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 142/1947 și ale Decretului nr. 124/1948. De asemenea, potrivit intimatului, instanța de apel a reținut, în mod corect, împrejurarea că termenele instituite prin actele normative la care tribunalul a făcut referire nu se aplică pretențiilor reclamantului. A susținut că recurentul - reclamant a invocat în mod eronat faptul ca se află în interiorul termenului de prescripție reglementat de art. 1890 C. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului de împrumut public. Acțiunea formulată fiind o acțiune personală izvorâtă dintr-un contract de împrumut căruia îi sunt incidente dispozițiile art. 1576-1579 C. civ. nu este aplicabil termenul general de 30 ani instituit de art. 1890 C. civ., ci cel special de 3 ani stipulat de Decretul nr. 167/1958. Astfel, în opinia intimatului, critica recurentului potrivit căreia începând cu data de 1 ianuarie 1990 a început să curgă un nou termen de prescripție de 30 ani nu este fondată, nici pertinentă, în condițiile în care în speță nu este aplicabil termenul de 30 ani reglementat de art. 1890 C. civ., ci termenul de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Este lipsită de fundament legal critica recurentului conform căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept incidente referitoare la momentul de începere a curgerii termenului de prescripție, durata acestuia și respectiv, împlinirea termenului. Contrar susținerii recurentului, instanța de apel a determinat corect că, în speță fiind vorba despre o obligațiune la purtător emisă în anul 1931, împreună cu 17 cupoane semestriale neplătite (nr. 17-40), pentru determinarea momentului de începere a cursului prescripției, trebuie luată în considerare data scadenței înscrisă pentru fiecare cupon - identificată, conform mențiunilor existente pe acestea, ca fiind cuprinsă între 1.04.1943 (data înscrisă pe primul cupon, nr. 17) și 1.04.1951 (pentru cuponul nr. 40). Ca atare, termenul special de prescripție de 30 de ani prevăzut de Legea nr. 801/1931, de care s-a prevalat reclamantul, aplicat la datele scadențelor menționate anterior, ar fi însemnat o împlinire a duratei acestuia în intervalul aprilie 1973- aprilie 1981. Instanța de apel a constatat însă în mod corect, față de intervalul de referință menționat, că au devenit incidente normele tranzitorii cuprinse în Decretul nr. 167/1958, care au reglementat, deopotrivă, prin dispozițiile art. 25 și art. 26, situația prescripțiilor începute anterior și neîmplinite la data intrării în vigoare a Decretului, precum și a celor viitoare, care aveau stabilit un termen de prescripție mai mare decât cel prevăzut de acest decret. Astfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 167/1958 "Dispozițiile prezentului Decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în Decretul de față vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripție, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret", iar potrivit art. 26 "Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față". Rezultă în mod clar, potrivit dispozițiilor legale menționate, că intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 a însemnat instituirea unui termen de prescripție general (care, potrivit art. 3 alin. (1), era de 3 ani), în materia dreptului la acțiune având un obiect patrimonial, aplicabil în egală măsură prescripțiilor neîmplinite - cu rezerva situației în care termenele prevăzute de legile anterioare s-ar fi împlinit înaintea celor prevăzute de Decret, situație neregăsită în speță - precum și ipotezei în care termenele reglementate anterior erau mai lungi (interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 26 din Decret). Or, aceasta din urmă este situația din speța dedusă judecății, în care termene succesive de 30 de ani aplicabile scadențelor din intervalul 1.04.1943-1.04.1951 (corespunzătoare celor 17 cupoane neplătite aferente obligațiunii la purtător pretinse de către reclamant) s-ar fi împlinit ulterior intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, cel care, prin dispozițiile art. 26 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1), a limitat durata termenelor de prescripție, în materia drepturilor personale patrimoniale, la 3 ani. De aceea, în mod corect instanța de apel a identificat sediul materiei în ce privește regimul juridic aplicabil prescripției extinctive în dispozițiile acestui act normativ. Totodată, constatând că împlinirii cursului prescripției i s-a opus o situație de forță majoră - aceea dată de instaurarea și funcționarea regimului comunist în perioada 1945-1989 - instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (care suspendă cursul prescripției cât titularul dreptului este împiedicat, din astfel de cauze, să facă acte de întrerupere), precum și principiului de drept conform căruia prescripția nu curge contra celui care nu poate acționa (contra non valentem agere non currit praescriptio). Concluzia corectă a fost aceea a reluării cursului prescripției după încetarea suspendării (conform art. 15 din Decretul nr. 167/1958), ceea ce în speță a însemnat ianuarie 1990, dată raportat la care termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din acest act normativ, era cu mult timp împlinit anterior promovării acțiunii (la 16.12.2013). - Este eronată susținerea recurentului conform căreia ar fi existat un singur raport juridic obligațional, afectat de un termen suspensiv de 40 de ani - corespunzător unui număr de 40 de cupoane, valorificabile de 2 ori pe an - ceea ce însemna o împlinire a termenului respectiv la 1.04.1971, scoțând astfel raportul juridic de sub incidența Decretului nr. 167/1958 și fiind aplicabil, în continuare, conform acestuia, termenul de prescripție de 30 de ani prevăzut de Legea nr. 801/1931 (care ar fi reînceput să curgă în ianuarie 1990 și ar fi plasat astfel, acțiunea, înăuntrul prescripției). Pe de o parte, afirmația existenței unui număr de 40 cupoane, cu o durată a împrumutului (de "ajungere la maturitate", cum s-a susținut) de 40 de ani, este una contrazisă de chiar motivele acțiunii reclamantului, care a arătat că obligațiunii externe la purtător nr. x emisă în anul 1931, cu o valoare nominală de 1000 franci francezi, i-au corespuns "17 cupoane semestriale". În același timp, data exigibilității acestor cupoane, înscrisă pe fiecare din ele, a permis instanței de apel să identifice intervalul scadenței, ca fiind cel cuprins între 1 aprilie 1943 (data corespunzătoare primului cupon cu nr. 17) - 1.04.1951 (pentru cuponul cu nr. 40). Or, atunci când este vorba despre prestații valorificabile succesiv, chiar dacă își au izvorul în același raport, există un drept la acțiune distinct, căruia îi este atașată și o prescripție extinctivă distinctă. Pe de altă parte, chiar în contextul construcției juridice avansate de către recurent - a existenței unui termen suspensiv care s-ar fi împlinit la 1.04.1971 - aceasta nu înseamnă prezervarea termenului special de 30 de ani reglementat de Legea nr. 801/1931, care sub efectul forței majore ce a acționat până în decembrie 1989, să fi presupus o reluare a curgerii prescripției în ianuarie 1990 (și astfel, plasarea acțiunii în instanță înăuntrul termenului, potrivit tezei recurentului). Așa cum s-a arătat anterior, intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 a avut efecte nu doar asupra prescripțiilor neîmplinite (în curs) la acel moment, ci și în privința celor ulterioare care erau guvernate de termene de prescripție mai lungi decât cel de 3 ani (conform normei tranzitorii din art. 26). Ca atare, susținerea supraviețuirii termenului special de 30 de ani prevăzut de Legea nr. 801/1931 contrazice dispozițiile exprese ale art. 26 din Decretul nr. 167/1958, menționate anterior, potrivit cărora "pe data intrării în vigoare a decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de față". Este eronată, de asemenea, susținerea potrivit căreia, chiar în eventualitatea în care s-ar ignora incidența termenului special de 30 de ani prevăzut de Legea nr. 801/1931, tot ar rămâne un termen cu aceeași durată aplicabil, respectiv cel reglementat de art. 1890 C. civ. În realitate, adoptarea Decretului nr. 167/1958 a însemnat abrogarea sau modificarea implicită (în sensul restrângerii domeniului de aplicare) nu doar a dispozițiilor din actele normative speciale care contaveneau noii reglementări, ci și celor din C. civ. (care se suprapuneau cu noua lege cadru în materie de prescripție, conținând reglementări ce contraveneau sau erau incompatibile acesteia). Este și situația normei art. 1890 C. civ. invocată de către recurent ("toate acțiunile atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune buna-credință") care, suprapunându-se în partea referitoare la acțiunile personale cu reglementarea din Decretul nr. 167/1958 (art. 21 excluzând din sfera acestuia doar acțiunile reale), înseamnă că a fost abrogată implicit (mai exact, s-a modificat durata termenului de prescripție pentru acțiunile personale, de la 30 ani la 3 ani). În consecință, statuarea de căte instanțele fondului, în sensul promovării acțiunii de față cu nerespectarea dispoziiilor legale incidente referitoare la termenul de prescripție extinctivă, este corectă, criticile formulate pe calea recursului fiind nefondate.