ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1965/2023

Ședința publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.068.032 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.580.710 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.10.2009 și valoarea de 512.678 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 851 mp și clădiri în suprafață de 387 mp, situate în Pitești, jud. Argeș, str. x de Vale 1, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie/de la data plății în cazul titlurilor de plată, și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie/de la data plății în cazul titlurilor de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 2071 din 30 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și a respins, ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia civilă nr. 1418A din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2071 din 30 decembrie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1418A din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată este insuficient motivată, instanța de apel neexpunând motivele de fapt și de drept, care i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată.

În dezvoltarea celorlalte critici aduse deciziei curții de apel, au arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au arătat că prin cererea de chemare în judecată au indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidența prevederilor art. 269-270

1

C. proc. civ., prin înscris înțelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă și transmise Ministerului Finanțelor, relevante sub aspectul informațiilor pe care le dețin, necontestate anterioare ivirii litigiului, care oferă garanții de exactitate.

Au precizat că înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte) și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restiturea Proprietăților, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul evaluator S.C. A. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Totodată, au precizat că intimata-pârâtă a fost cea care i-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. A. S.R.L. și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și cu încălcarea art. 1241 C. civ., situație ce atrage motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, au precizat că încadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/12.10.2009; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare nr. x/05.06.2009; raportul de evaluare întocmit de către S.C. A. S.R.L. la data de 15.10.2020; titlurile de conversie nr. x/07.06.2010, nr. x/07.06.2010; titlurile de plată seria x nr. x/07.04.2014, nr. y/07.04.2014, nr. z/03.04.2015, nr. w/03.04.2015, nr. t/23.05.2016, nr. s/23.05.2016, nr. q/22.05.2017, nr. r/22.05.2017, nr. t/23.04.2018, nr. s/23.04.2018; Decizia nr. 6760/18.11.2009 emisă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și corespondența prin care A.N.R.P. a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat: 1.068.032 RON - diferența dintre evaluarea inițială și cea finală.

Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condițiile în care intimata-pârâtă A.N.R.P. nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 21 aprilie 2023, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurentul nu a motivat cererea de recurs.

Totodată, intimata susține că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021), în sensul că, inclusiv în ipoteza în care ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând și încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În această privință, au susținut că instanța de apel nu a argumentat soluția adoptată în drept și în fapt, în raport de succesiunea actelor și faptelor juridice ce vizau părțile și se reflectau în conținutul înscrisurilor depuse la dosar a căror analiză nu se regăsește în raționamentul expus în considerentele deciziei recurate, ceea ce echivalează cu neexaminarea pretențiilor reclamate.

Or, lipsa elementului de validitate a hotărârii recurate denotă faptul că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de a arăta argumentele pro și contra ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze la susținerile reclamantului, inclusiv la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte reamintește că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este necesar ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele, pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este știut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic, care a fundamentat soluția respectivă.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și dezvoltat în vasta jurisprudență a Curții de la Strasbourg în această materie.

Relevante în acest sens sunt considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în decizia pronunțată în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Partea a IV-a, care,în paragraful 30, a reiterat că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina"instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]".

Curtea Europeană a admis cu această ocazie că "obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitată, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitată, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX)", însă, potrivit jurisprudenței sale constante, "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, par. 60)."

În acest sens, se constată că instanța de apel a analizat motivele de apel dezvoltate de recurenții-reclamanți și a motivat, pentru fiecare în parte, argumentele pentru care le-a găsit nefondate.

Astfel, cu referire la motivul de apel care viza împrejurarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a fost promovată ca urmare chiar a demersurilor intimatei-pârâte, în scopul recuperării prejudiciilor rezultate din supraevaluarea despăgubirilor acordate, instanța de apel a reținut că aceasta este lipsită de relevanță, întrucât soluționarea cererii de chemare în judecată presupunea stabilirea de către instanța de judecată a situației de fapt privind existența pretinsei fapte ilicite, dar și a celorlalte condiții cerute de lege pentru atragerea răspunderii, printr-o apreciere proprie asupra probelor administrate în cursul judecății. Prin urmare, împrejurarea că reclamantul Ministerul Finanțelor a fost sesizat chiar de către pârâtă în vederea luării de măsuri pentru recuperarea pretinsului prejudiciu rezultat din evaluarea necorespunzătoare a imobilului nu înlătura obligația instanței de a realiza propria analiză asupra situației de fapt.

În ceea ce privește motivul de apel care viza forța probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanța a reținut că pronunțarea hotărârii exclusiv pe baza înscrisurilor atașate cererii de chemare în judecată, în măsura în care sunt lămuritoare, nu are semnificația încălcării de către prima instanță a vreunei dispoziții legale de procedură. Totodată, a reținut că aprecierea asupra puterii doveditoare a probelor revine judecătorului, iar din cuprinsul hotărârii apelate rezultă că instanța a analizat aspectele atestate de înscrisurile relevante depuse la dosar de reclamanți și a apreciat în raport de acestea asupra temeiniciei pretențiilor.

Cu privire la motivul de apel care viza autenticitatea actelor depuse în probațiune, care dispensează de orice probă pe cel care îl invocă, instanța de apel a reținut că înscrisurile menționate nu intră în categoria actelor autentice, astfel cum acestea sunt definite prin art. 269 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că nu au fost întocmite de o autoritate publică ori de un notar public. Mai mult, a arătat instanța de apel, împrejurarea că intimata-pârâtă a emis decizia de despăgubire pe baza concluziilor din raportul de evaluare întocmit de evaluatorul desemnat de aceasta nu are semnificația indicată de apelanții-reclamanți, având în vedere că această operațiune este un element extrinsec și ulterior raportului de evaluare.

Astfel, decizia recurată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei, asigurarea dreptului la un proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, atașat acestui motiv de recurs, recurenții au pretins probarea prejudiciului ce derivă din supraevaluarea imobilului prin expunerea unor argumente ce țin de modul în care au fost interpretate și valorificate probele, prin prisma puterii doveditoare reglementate de lege și dacă, ori în ce măsură, au fost apte să formeze convingerea instanței,demonstrează în mod evident nu numai faptul că nu este în concordanță cu cerințele motivelor de nelegalitate, ci evidențiază nemulțumirea părții sub aspectul considerațiilor instanței de apel asupra probelor, împrejurare ce excedează competenței instanței de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., precum și a celor ale art. 269-271 din același act normativ, recurenții-reclamanți au susținut, sub un prim aspect, că înscrisurilor administrate de către aceștia emană chiar de la pârâtă fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, iar sub un al doilea aspect, că înscrisurile administrate în cauză au forța probantă a unor înscrisuri autentice, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 269 C. proc. civ.

Criticile supuse analizei sunt nefondate.

Potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces.

Prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea prin cererile și apărările formulate.

Dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care:

"instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă în urma raționamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțată câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor așa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecății apelului.

Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 1.068.032 RON și a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/12.10.2009, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate.

Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întrucât nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite în sarcina pârâtei sau în sarcina expertului autorizat de către aceasta pentru efectuarea raportului de evaluare, neconformitățile identificate prin raportul de verificare a raportului de evaluare nr. x/12.10.2009 fiind neîntemeiate. Astfel, prima instanță a reținut că expertul a aplicat, în mod corect, metoda comparației directe, având în vedere că a utilizat comparabile cu caracteristici similare precum cele ale terenului în discuție și că a utilizat pentru evaluarea construcției valoarea unei tranzacții cu proprietăți similare, comparabile.

Drept urmare, neexistând o faptă ilicită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală nici pentru faptă proprie, nici pentru fapta altei persoane în prezenta cauză.

Criticile deduse judecății apelului au vizat aspecte ce țin de interpretarea și forța probatorie a înscriurilor depuse în probațiune.

În considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, potrivit art. 479 din același act normativ, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamanți, reținând că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Așadar, în fundamentarea soluției, instanța de apel a procedat la analiza motivelor de apel și a valenței probatorii a înscrisurilor administrate de către reclamanți, ce se circumscrie prevederilor art. 264 C. proc. civ., care conferă judecătorului dreptul de a aprecia asupra probatoriului administrat, operațiune care se realizează ulterior închiderii dezbaterilor, în vederea determinării puterii probante și valorii fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel relativ la modul de interpretare a probelor, fiind nemulțumiți de maniera în care aceasta a statuat asupra cererii în pretenții pe care au formulat-o împotriva intimatei-pârâte, arătând că raportat la starea de fapt, probele administrate și puterea lor doveditoare acțiunea formulată a fost în mod eronat respinsă.

Or, modul de apreciere a probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanței devolutive, reprezentând aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate și excedează controlului judiciar ce poate fi realizat în recurs.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență a fost invocată de către recurenți, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că recurenții au valorificat aceleași critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. în ceea ce privește și încălcarea art. 1241 din C. civ., însă textul de lege menționat nu a făcut obiectul analizei instanței anterioare și, implicit, nu a fost cuprins în motivele de apel, fiind invocat omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", legiuitorul înțelegând astfel să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1418A din 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.