ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2314/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă la 11.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A.., în calitate de administrator judiciar al societății B. S.R.L. – societate în insolvență, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, obligarea pârâtului la plata sumei de 29.284.003 Euro, echivalent în RON la cursul valutar al B.N.R. din ziua plății, reprezentând valoarea actualizată la data de 31.12.2018 a Obligațiunii externe amortizabile 71/2 % aur la purtător nr. x din anul 1931 în valoare nominală de 1000 franci francezi cu un număr de 17 cupoane semestriale neachitate (cupoane de la nr. 24 până la nr. 40 inclusiv) emisă de Cassa Autonomă a Monopolurilor Regatului României și garantată de Statul Român, ca urmare a Împrumutului Român de Dezvoltare 71/2 % aur, contrasemnată de C. (denumită în continuare obligațiunea la purtător), precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073, art. 1084 C. civ. din 1864, Legea nr. 801/1931.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând respingerea acțiunii ca prescrisă.

Prin sentința civilă nr. 982 din 24.07.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București – secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției și a respins acțiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A.., în calitate de administrator judiciar al societății B. S.R.L. - societate în insolvență, a declarat apel principal, iar pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a declarat apel incident.

În motivarea apelului, reclamanta a susținut, în esență, că prima instanță a respins în mod greșit cererea de chemare în judecată ca prescrisă, întrucât, în soluționarea excepției prescripției, a făcut o greșită aplicare a legii, întemeindu-și soluționarea excepției prescripției pe o normă inaplicabilă în speță (art. 1907 C. civ. 1864, respectiv Legea nr. 142/1947).

În motivarea apelului incident, pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a precizat că formulează apel incident împotriva considerentelor instanței de fond potrivit cărora: "considerând dispozițiile Decretului nr. 142/1948 ca având caracter abuziv având în vedere regimul comunist care le-a edictat și ținând cont de imposibilitatea obiectivă de valorificare a dreptului în perioada regimului comunist (cauză de suspendare a cursului prescripției, conform art. 1875 din C. civ.) tribunalul constată că prescripția dreptului de a pretinde plata sumelor cuvenite reclamantei în baza obligațiunii în discuție a început să curgă cel mai târziu la 1 ianuarie 1990 și s-a împlinit înainte de formularea prezentei acțiuni, indiferent că este avut în vedere termenul de prescripție de 5 ani prevăzut la art. 1907 din C. civ. sau termenul de prescripție special, de 10 ani, prevăzut de Legea nr. 142/1947".

Prin decizia civilă nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri declarate de apelanta-reclamantă A.. și de apelantul-pârât STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 982/24.07.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul București – secția a IV-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantă A.., în calitate de lichidator judiciar al societății B. S.R.L. a formulat recurs, care, inițial, a fost înregistrat pe rolul secției I Civile din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea nr. 1390 din 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă a declinat competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A.., în calitate de lichidator judiciar al societății B. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă, în favoarea secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 11.07.2022, sub nr. x/2019*.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În motivare, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că:

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 142/1947 și, implicit, a art. 143 din Legea asupra contabilității publice și asupra controlului bugetului și patrimoniului public din anul 1929 (denumită în continuare "Legea contabilității din 1929") norme de drept material care, în opinia recurentei, nu sunt incidente în speță, sens în care a precizat că motivul se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că obligațiunea la purtător ce face obiectul litigiului se circumscrie Împrumutului de Dezvoltare 7,5% din 1931, conform Legii nr. 801 din 18 martie 1931, în franci, titlul de valoare reprezentând obligațiune externă amortizabilă 71/2 % aur 1931 la purtător, iar, potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1947: titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului, amortizabile și neieșite la sorți până la data prezentei legi, se declară amortizate pe data de 1 mai 1947(...)."

Față de cele mai sus arătate, recurenta apreciază că susținerea instanței, conform căreia Legea nr. 142/1947 nu s-ar fi referit exclusiv la datoria publică internă a statului român rezultată din împrumuturi în RON, este nejustificată, neavând niciun suport legal.

În continuare, a mai învederat că, în cuprinsul aceluiași articol, Legea nr. 142/1947 enumeră împrumuturile cărora aceasta li se aplică, fără, însă, ca împrumutul în baza căruia a fost emisă obligațiunea în speță să se regăsească în respectiva enumerare.

De asemenea, a mai susținut că referirea la Legea nr. 142/1947 în privința prescripției dreptului material la acțiune este rezultatul unei interpretări nelegale, care extinde domeniul de reglementare al acestei legi, instanța adăugând la acesta, în mod nelegal, categoria de împrumut din care face parte obligațiunea în speță.

Totodată, a mai arătat că inaplicabilitatea Legii nr. 142/1947 rezultă în mod direct și fără niciun dubiu din faptul că împrumutul în baza căruia s-a emis obligațiunea în cauză nu se regăsește în enumerarea făcută la art. 1 al acestei legi, articol care arată în mod explicit și limitativ care sunt rentele declarate amortizate la data de 01.05.1947.

De asemenea, a mai evidențiat și un alt aspect care, în accepțiunea recurentei, exclude aplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 142/1947.

Astfel, prin raportare la domeniul de aplicare al acesteia, recurenta a susținut că legea mai sus amintită vizează împrumuturi exprimate în RON, or împrumutul de față a fost exprimat în franci francezi, motiv pentru care, în opinia recurentei, nu se poate considera că Legea nr. 142/1947 este aplicabilă unei categorii de împrumuturi pe care ea însăși o exclude din propriul domeniu de aplicare, iar din acest motiv, instanța de apel, interpretând greșit legea, a adăugat la lege, extinzând, în mod nepermis, domeniul său de aplicare și cu privire la împrumutul în speță.

În altă ordine de idei, recurenta a susținut că instanța a interpretat în mod greșit că dispozițiile Legii nr. 142/1947 au modificat pe cele ale Legii nr. 801/1931, ca rezultat al extinderii nejustificate a efectelor celei dintâi, dincolo de domeniul acesteia de reglementare.

Cum, în cauză, Legea nr. 142/1947, norma care face trimitere la dispozițiile art. 143 din Legea contabilității de la 1929, este inaplicabilă, în accepțiunea recurentei, aplicarea în speță a termenului de prescripție prevăzut de aceasta din urmă este, de asemenea, nelegală.

În altă ordine de idei, a mai învederat că greșita aplicare a Legii nr. 142/1947 este determinată și de o eronată interpretare a acesteia prin raportare la criteriul de determinare a caracterului abuziv avut în vedere de către instanța de apel însăși (edictarea respectivelor norme de către regimul comunist).

A mai arătat că, în esență, curtea de apel a reținut, pe de o parte, că Decretul nr. 124/1948 este abuziv, întrucât a fost adoptat în timpul regimului comunist, iar, pe de altă parte, că Legea nr. 142/1947 (fiind la rândul său edictată de statul comunist și reglementând retroactiv) nu este abuzivă, întrucât dispoziția la care această din urmă lege face trimitere (art. 143 din Legea contabilității din anul 1929) nu este o normă adoptată de regimul comunist.

Așadar, în viziunea recurentei, eroarea este rezultatul interpretării greșite a caracterului abuziv al Legii nr. 142/1947, prin raportare la criteriul edictării de către statul comunist a normei la care această lege face trimitere (art. 143 din Legea contabilității din anul 1929), și nu la Legea nr. 142/1947 însăși.

Or, în opinia recurentei, analiza caracterului abuziv, pornind de la criteriul edictării normei de către statul comunist, trebuia să vizeze conținutul normei care face trimitere la Legea contabilității din 1929, respectiv Legea nr. 142/1947, întrucât aplicarea acesteia din urmă ar atrage aplicarea art. 143 al celei dintâi.

Cum, însă, Legea nr. 142/1947 este, la rândul său, edictată de către statul comunist, în accepțiunea recurentei, se impunea ca instanța de apel să constate caracterul abuziv al acesteia, în temeiul aceleiași interpretări pe care a făcut-o în privința Decretului nr. 124/1948 și să o înlăture de la aplicare.

Mai mult, chiar dacă Legea contabilității din 1929 nu ar conține dispoziții abuzive, recurenta susține că simplul fapt de a face trimitere la dispozițiile ei este o măsură abuzivă în contextul dat, întrucât, prin această metodă, statul comunist, recurgând la abuzurile specifice de putere, a modificat retroactiv raporturi de drept născute anterior sub alte reglementări (Legea nr. 801/1931).

În continuare, printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că:

Prin aplicarea, în speță, a Legii nr. 142/1947, instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 803/1931, norma de drept aplicabilă în cauză, dar și pe cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ. și ale art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Detaliind, recurenta a arătat că împrumutul încorporat în obligațiune a fost contractat ca împrumut extern în franci, obligațiunea fiind emisă în acest caz în conformitate cu Legea nr. 801/1931, neabrogată, iar prin art. 15 din Anexa A a Legii publicate în Monitorul Oficial nr. 64 bis din 18 martie 1931, prin care se autorizează Cassa de a proceda la emisiunea unei a doua tranșe de obligațiuni privilegiate, s-a stabilit că dreptul de a solicita rambursarea împrumutului și a dobânzilor se va prescrie în 30 de ani de la data scadenței acestuia, termen special ce a fost asumat în mod expres de către guvernul român, în calitate de debitor solidar principal și care este prevăzut și în cuprinsul Obligațiunii.

În continuare, făcând trimitere la Decizia (RIL) nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta susține că raționamentul astfel expus poate fi avut în vedere în cazul oricărui conflict între noul C. civ. și orice altă reglementare anterioară acestuia privind prescripția extinctivă.

Aplicând, așadar, prin analogie, raționamentul avut în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 1 din 17.02.2014, în interpretarea art. 6 alin. (4) din C. civ., în viziunea recurentei, prescripțiile începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite sau neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor care le-au instituit, în speță, Legea nr. 801/1931.

Având în vedere că Legea nr. 142/1947 nu reglementează niciun aspect al împrumutului în speță, față de cele prezentate anterior, recurenta susține că nu se poate considera că aceasta a modificat dispozițiile Legii nr. 801/1931, astfel încât, aplicarea în speță a Legii nr. 142/1947 determină o restrângere nejustificată a efectelor Legii nr. 801/1931, context în care titulara recursului reafirmă faptul că norma care reglementează scadența și prescripția împrumutului în speță este Legea nr. 801/1931, în raport de care susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi admisă.

Totodată, învederează că această normă reglementează cu caracter special termenul de prescripție de 30 de ani, fiind singura normă de drept substanțial aplicabilă în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel încât, termenul de prescripție se împlinea la data de 1 ianuarie 2020, și nu anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

În continuare, a mai arătat că, potrivit prevederilor contractuale, obligațiunile sunt rambursabile în cel mult 40 de ani de la 1 aprilie 1931 până la 1 aprilie 1971, pe cale de trageri la sorți semestriale, iar cupoanele de dobândă puteau fi încasate în două semestrialități egale, la 1 aprilie și la 1 octombrie ale fiecărui an din perioada 1931-1951, astfel cum rezultă din mențiunile regăsite în cuprinsul acestora.

Totodată, a mai învederat că, în literatura de specialitate, cupoanele reprezintă anii de maturitate a împrumutului, respectiv numărul de ani până când obligația de rambursare a împrumutului devine exigibilă. Așadar, consideră că, prin emiterea unui număr de 40 de cupoane, valorificabile de 2 ori pe an, durata împrumutului a fost stabilită la 20 de ani, împrumutul devenind scadent la 1 aprilie 1951.

Prin urmare, în opinia recurentei, în ceea ce privește restituirea obligației principale, termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 1 aprilie 1981 (1 aprilie 1951 – data scadentă + 30 de ani termenul de prescripție - stabilit prin contract și legea aplicabilă), iar în ceea ce privește obligația de achitare a dobânzii, termenul de prescripție s-ar fi împlinit în perioada 1 aprilie 1974 - 1 aprilie 1981, în funcție de fiecare cupon în parte.

În continuare, recurenta a amintit despre imposibilitatea efectuării de acte de întrerupere a prescripției în regimul comunist, suspendarea acesteia operând până la data de 01.01.1990. Totodată, a arătat că, fiind vorba despre un termen special de 30 de ani, reglementat prin legea de autorizare a contractării împrumutului, prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește restituirea contravalorii obligațiunii și a cupoanelor urma a se împlini la data de 01.01.2020.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că:

Instanța a încălcat inclusiv principiul conform căruia legile care derogă de la norma generală sau care restrâng exercițiul unor drepturi se aplică exclusiv în situațiile exprese și limitativ prevăzute de lege, consacrat de art. 10 din C. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că Legea nr. 142/1947 este o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, care limitează posibilitatea exercitării acestuia într-un termen mai scurt, și care prevede în cuprinsul art. 1, în mod expres și limitativ, situațiile în care aceasta se aplică.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, este exclusă orice posibilitate de aplicare a Legii nr. 142/1947 și a Legii contabilității din 1929, chiar și prin analogie sau ca rezultat al oricărui alt procedeu de interpretare, în oricare alte domenii decât la cele expres și limitativ prevăzute la art. 1, împrumutul în speță neregăsindu-se printre acestea.

Astfel, conchide în sensul că, aplicând Legea nr. 142/1947 împrumutului în speță, care nu se regăsește printre cazurile expres și limitativ enumerate de către aceasta, instanța aplică o normă care limitează dreptul material la acțiune, din perspectiva duratei termenului în care poate fi exercitat, cu încălcarea principiului consacrat de art. 10 din C. civ.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că:

Instanța a încălcat principiile neretroactivității legii consacrat de alin. (2) al art. 15 din Constituția României și al forței obligatorii a contractelor, consacrat de art. 1270 alin. (1) din C. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că împrumutul este acordat în anul 1931, supunându-se reglementărilor speciale de la acel moment, prevăzute de Legea nr. 801/1931.

Pornind de la premisa că Legea nr. 801/1931 este norma care instituie prescripția în cazul împrumutului în speță și având în vedere că prescripțiile începute sub imperiul unei legi sunt supuse acesteia, indiferent dacă au fost sau nu împlinite până la intrarea în vigoare a noului C. civ. (aplicând prin analogie raționamentul avut în vedere în Decizia nr. 1 din 17.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), în accepțiunea recurentei, nu se poate considera că aceasta a fost modificată prin dispozițiile Legii nr. 142/1947, fără a se afecta principiul neretroactivității legii.

Prin urmare, a interpreta și aplica Legea nr. 142/1947, emisă de Statul Român în timpul regimului comunist, drept norma aplicabilă ce modifică dispozițiile Legii nr. 801/1931, precum și condițiile unui contract încheiat în anul 1931, acceptate ca atare de către ambele părți, este echivalent cu a încălca principiul neretroactivității legii, potrivit afirmațiilor recurentei.

În același timp, susține că aplicarea în speță a Legii nr. 142/1947 încalcă principiul forței obligatorii a contractului.

În acest sens, arată că suntem în prezența unui act juridic de împrumut, act bilateral, încheiat în anul 1931, sub reglementarea dispozițiilor ce au reglementat inclusiv prescripția dreptului de a solicita restituirea în 30 de ani, termen ce a fost preluat în dispozițiile contractuale, act la încheierea căruia Statul Român a participat în calitate de persoană de drept privat.

Or, a aplica Legea nr. 142/1947, edictată de către una din părțile contractante în regim de putere absolută, ulterior încheierii contractului și cu scopul de a modifica dispozițiile acestuia, înseamnă a accepta că una dintre părțile contractante, folosind în mod abuziv puterea de reglementare, poate modifica în mod unilateral condițiile de derulare a contractului pe care și le însușise inițial, astfel încât, din această perspectivă, recurenta apreciază că aplicarea Legii nr. 142/1947 a fost făcută cu încălcarea principiului forței obligatorii a contractelor.

În continuare, printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că:

Dispozițiile art. 1907 din C. civ. de la 1864 sunt aplicate în cauză cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar și a Legii nr. 801/1931.

Detaliind, recurenta susține că, în considerente, instanța a reținut că prescripția a fost împlinită, indiferent dacă se aplică dispozițiile Legii nr. 142/1947 sau cele ale art. 1907 din C. civ. de la 1864, deși, în speță, este aplicabilă legea care instituie prescripția, respectiv Legea nr. 801/1931, normă cu caracter special.

Totodată, afirmă că dispozițiile art. 1907 din C. civ. nu pot fi considerate aplicabile în detrimentul normei edictate special pentru reglementarea acestui gen de împrumut și care îl reglementează inclusiv din perspectiva termenului de prescripție aplicabil, încălcându-se, astfel, principiul specialia generalibus derogant, dar și dispozițiile Legii nr. 801/1931, care, fiind normă cu caracter special, suferă o restrângere nejustificată a efectelor sale.

În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază deoarece instanța de apel nu a identificat în mod exact norma de drept substanțial pe care o aplică pentru a soluționa excepția prescripției dreptului la acțiune, din cuprinsul considerentelor rezultând o incertitudine cu privire la care dintre cele două norme indicate (art. 1907 sau Legea nr. 142/1947) se reține aplicabilitatea în speță. Evocând în acest sens anumite considerente apreciate ca fiind relevante, recurenta consideră că exprimarea instanței de apel este făcută într-o manieră care nu permite să se identifice cu exactitate care anume este motivarea în drept a soluției asupra căreia aceasta s-a oprit.

Așadar, apreciază că, învestită fiind cu soluționarea excepției prescripției, era necesar ca instanța să se hotărască asupra textului de lege care o reglementează și să pronunțe o soluție motivată prin raportare la acel text de lege. Or, în opinia recurentei, referirea în mod ambiguu la două dispoziții legale ca fiind aplicabile aceleiași prescripții nu poate fi considerată o indicare exactă a legii incidente și a motivelor pentru care aceasta se aplică, fiind inacceptabil ca aceeași prescripție să poată fi reglementată simultan de două norme de drept substanțial.

Pe de altă parte, susținând că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, recurenta afirmă că motivarea hotărârii, inclusiv în drept, este de esența dreptului la un proces echitabil, constituind premisa exercitării dreptului la apărare prin intermediul căilor de atac, reprezentând, totodată, premisa exercitării controlului de legalitate de către instanța superioară, într-un mod eficient.

Afirmând, așadar, că legalitatea hotărârii presupune, printre altele, lipsa oricărei ambiguități în privința normei pe care instanța alege să își sprijine soluția, recurenta conchide în sensul că neindicarea exactă a normei de drept substanțial aplicabile în soluționarea excepției invocate în cauză/indicarea mai multor norme care, în opinia curții de apel, ar putea fi aplicate aceluiași termen de prescripție, creează ambiguități care nu permit nici exercitarea deplină a dreptului la apărare, și nici exercitarea eficientă a controlului de legalitate, creând un echivoc asupra normei pe care instanța de apel a înțeles să își sprijine soluția, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, viciu de natură a atrage casarea hotărârii.

În altă ordine de idei, se mai arată că hotărârea este nemotivată și din perspectiva lipsei oricărei explicații argumentative în legătură cu excluderea de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 801/1931, în ceea ce privește prescripția, sens în care susține că motivarea hotărârii presupune argumentarea pe bază de raționament juridic atât a aplicării unui text de lege, cât și atunci când este înlăturat de la aplicare un alt text de lege invocat de părți, cu arătarea motivelor pentru care instanța consideră că este inaplicabil situației de fapt.

De altfel, în viziunea recurentei, un alt aspect încadrabil în același motiv de recurs este și omisiunea instanței de a face vreo referire la critica din motivele de apel privind fundamentarea soluției de a nu aplica termenul de prescripție de 30 de ani, în mod eronat pe considerentul că termenul invocat s-ar aplica doar în cazul unei acțiuni în revendicare având ca obiect restituirea titlului ca bun mobil corporal și fără a observa că obiectul acestui termen de prescripție rezulta în mod direct din dispoziția legală care îl instituie și vizează prescripția unui drept de creanță.

Nu în ultimul rând, susține că decizia se limitează la a prelua o mare parte din argumentele avute în vedere de tribunal, instanța limitându-se la a respinge criticile din apelul recurentei pe baza celor reținute de către tribunal, neexpunând propriul raționament juridic pentru care consideră că aceste critici ar fi nefondate, sens în care evocă anumite considerente apreciate ca fiind relevante în susținerea criticii formulate.

Subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că:

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că parte dintre considerentele deciziei reprezintă motivări pe fondul litigiului, în contradicție cu menținerea soluției de admitere a prescripției dreptului material la acțiune.

Susținând că fondul prezentei cauze vizează existența obligației statului de a plăti contravaloarea obligațiunii actualizată și a accesoriilor, recurenta arată că instanța, în considerentele citate, analizează și soluționează fondul litigiului, motivând (de altfel, eronat) în sensul lipsei obligației statului de a achita cele solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Or, având în vedere, pe de o parte, invocarea excepției prescripției, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta susține că existența unei motivări care creează aparența de soluționare a fondului litigiului lasă să se întrevadă o soluție de respingere a excepției prescripției, întrucât, odată invocată această excepție, nu se poate trece la soluționarea fondului litigiului decât în cazul în care aceasta ar fi respinsă.

Susținând, așadar, că, pe de o parte, instanța formulează considerente care permit să se întrevadă o soluție de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru ca, în final, soluția de admitere a excepției prescripției să fie menținută, recurenta apreciază că existența contradicției dintre considerentele hotărârii atacate și dispozitivul acesteia impune casarea deciziei instanței de apel și pentru acest motiv.

Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că:

Instanța a interpretat și aplicat greșit Acordurile bilaterale publicate prin Legea nr. 10/2001, în sensul că, prin intermediul acestora s-ar fi achitat inclusiv datoria decurgând din obligațiunea în speță. Or, în opinia recurentei, prevederile acordurilor amintite mai sus nu sunt aplicabile în speță, fapt ce atrage casarea hotărârii atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că acordurile în discuție au fost încheiate cu guvernele statelor ai căror cetățeni au prezentat acestora spre plată propriile obligațiuni emise de către Statul Român, astfel încât respectivele guverne au centralizat obligațiunile deținute la momentul respectiv de către proprii cetățeni și au solicitat Statului Român plata acestora.

Prin urmare, în opinia recurentei, acordurile bilaterale au stins exclusiv obligațiile decurgând din datoria publică externă datorate cetățenilor respectivelor state, posesori de obligațiuni care au fost depuse de către aceștia și centralizate de guvernele parte în acordurile invocate de către instanță, la momentul semnării lor, astfel încât sumele acordate prin aceste acorduri au stins doar totalul sumelor aferente obligațiunilor pe care guvernele străine le-au pretins de la Statul Român ca total al sumelor centralizate, pretinse de către cetățenii acestora în baza obligațiunilor prezentate la acel moment de către aceștia, restul obligațiunilor la purtător nefiind stinse prin aceste acorduri.

Din acest motiv, recurenta susține că acordurile invocate de către instanța de apel nu pot fi interpretate în sensul că ar fi stins și drepturile rezultate din obligațiunea în cauză, ci doar pe cele care au fost centralizate de către guvernele străine de la cetățenii lor, instanța de apel făcând, astfel, o interpretare și o aplicare greșită a termenilor acestora.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a susținut atât incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât și a motivului prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol.

Referitor la modul de soluționare a criticilor formulate prin cererea de apel, Înalta Curte reține că, deși recurenta a înțeles să invoce și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, analiza deciziei atacate relevă faptul că nu pot fi decelate argumentele instanței de apel pentru care au fost înlăturate în mod real și fără niciun echivoc criticile recurentei referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

În acest sens, având în vedere că reclamanta a susținut incidența unei alte norme aplicabile în cauză sub aspectul termenului de prescripție – Legea nr. 803/1931, se constată că, pentru a stabili termenul, momentul de început și cursul prescripției, instanța de apel era îndrituită să stabilească motivat, argumentat, cadrul juridic aplicabil situației de fapt și norma de drept aplicabilă prescripției dreptului material la acțiune.

Or, din analiza deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel a examinat în mod real criticile din apelul principal potrivit cărora împrumutul în cauză nu se regăsește în enumerarea limitativă privind rentele considerate amortizate din cuprinsul Legii nr. 142/1947, astfel încât împrumutul a rămas supus Legii nr. 801/1931, care nu a fost abrogată.

Astfel, în decizia atacată nu se regăsește nicio analiză concretă a prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1947, conținând domeniul de aplicare a legii.

Instanța de apel a arătat că legea menționată a avut în vedere rentele și împrumuturile exprimate în RON, respectiv titlurile deținute de cetățenii români care au fost chemate la plată și lichidate prin această lege, însă nu a examinat enumerarea din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 142/1947 pentru a aprecia dacă rentele declarate amortizate includ și Obligațiunea externă amortizabilă 71/2 % aur la purtător nr. x din anul 1931 emisă în franci francezi.

Instanța de apel se limitează la a prelua o mare parte din argumentele avute în vedere de tribunal, fără a expune propriul raționament juridic pentru care consideră nefondate criticile apelantei-reclamante.

În plus, în raport cu soluția de admitere a excepției prescripției, decizia atacată cuprinde considerente contradictorii în ceea ce privește lichidarea obligațiilor statului ce reveneau din datoria publică externă și aplicarea listei acordurilor bilaterale publicate prin Legea nr. 10/2001. Incidența acestor acorduri este valorificată de instanța de apel în sensul plății integrale a obligațiilor Statului Român și liberarea acestuia de orice obligațiune, în condițiile în care admiterea unei excepții face inutilă cercetarea în fond a cauzei.

Ca urmare, instanța supremă reține că hotărârea recurată nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fapt de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ. Nefiind cercetat în mod real apelul reclamantei, instanța supremă nu poate proceda la examinarea legalității deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. art. 496 alin. (2), art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L., prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei civile nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2019, pe care o va casa în parte și va trimite, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, apelul principal formulat de reclamanta B. S.R.L. prin lichidator judiciar A.., urmând a menține dispoziția privind respingerea apelului incident față de împrejurarea că pârâtul nu a formulat recurs față de soluția pronunțată în apelul propriu.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează a proceda la un examen efectiv al argumentelor reclamantei, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L., prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei civile nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2019 și trimite spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, apelul principal formulat de reclamanta B. S.R.L. prin lichidator judiciar A..

Menține dispoziția privind respingerea apelului incident.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.