ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 58/2020

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 9.08.2017, pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a chemat în judecată pe pârâtul A. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 12.066.239 RON, ce reprezintă prejudiciu total adus bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile aferente debitului până la data stingerii sumei datorate, așa cum rezultă din Sentința penală nr. 359/18.06.2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 58/14.02.2018, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis în parte cererea și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 324.107 RON reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului la care se adaugă accesoriile aferente debitului până la data stingerii sumei datorate.

Prin Decizia civilă nr. 3473/15.11.2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și de apelantul-pârât A., împotriva Sentinței civile nr. 58/14.02.2018 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă.

Pârâtul A. a declarat în termen legal recurs împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel.

Cererea de recurs este întemeiată dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și cuprinde următoarele critici:

O primă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Recurentul susține că art. 28 alin. (1) C. proc. pen. reglementează autoritatea de lucru judecat a sentinței penale numai în ceea ce privește existența și autorul faptei. Or, răspunderea civilă delictuală cuprinde patru elemente: faptă ilicită, prejudiciu, vinovăția făptuitorului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Prin urmare, existența și întinderea prejudiciului, caracterul ilicit al faptei și vinovăția făptuitorului, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, trebuie stabilite de instanța civilă.

Recurentul susține că instanța civilă era ținută de prevederile legii civile cu privire la administrarea și interpretarea probelor pentru a stabili dacă există vinovăție, în ce proporție aceasta aparține pârâtului pentru întreg prejudiciul cauzat reclamantei, cuantumul prejudiciului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

A doua critică vizează nepronunțarea instanței de apel asupra motivului trei de apel și nesocotirea prevederilor art. 1371 C. civ.

Astfel, instanța de apel nu a arătat care este proporția în care recurentul este vinovat de producerea faptei (deși a reținut că, din considerentele Sentinței penale nr. 359/18.07.2017 a Tribunalului Argeș, rezultă că fapta săvârșită de recurent a fost aceea de complicitate, actele materiale fiind săvârșite în realitate de B.), sau care sunt argumentele pentru care a înlăturat susținerile recurentului în sensul că răspunderea acestuia nu poate fi una solidară cu cea a persoanei care a săvârșit în concret fapta, respectiv B..

Recurentul prezintă aspecte care țin de situația de fapt reținută prin rechizitoriul care a stat la baza procesului penal și arată că împrejurarea că a acordat lui B. posibilitatea de a emite facturi fiscale nu poate institui o prezumție de vinovăție, întrucât nu a împuternicit persoana respectivă să emită acte false.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, relațiile intre administrator și societate sunt guvernate de contractul de mandat. Un astfel de contract de mandat (reglementat de art. 1530 și urm. în vechiul C. civ., în vigoare la momentul faptelor comise) a existat și între recurent și B.. Însa, mandantul nu răspunde de actele efectuate de mandatar cu depășirea puterilor încredințate, pentru acestea, mandatarul fiind direct răspunzător conform art. 1540 și art. 1546 alin. (2) din vechiul C. civ.

Recurentul arată că în sentința penală se reține că nu a fost implicat în mod concret în elaborarea mecanismului infracțional conceput pentru eludarea obligațiilor fiscale datorate bugetului statului și că nu a avut un rol principal în cadrul acestui mecanism. Prin urmare, nu se poate reține că recurentul ar fi vinovat de producerea unui prejudiciul în patrimoniul reclamantei. Pe cale de consecință, nu există nici legătura de cauzalitate între fapta sa, aceea de a împuternici o persoană să se ocupe de administrarea unei societăți, și prejudiciul produs de această persoană prin completarea unor acte contabile (facturi) care atestă operațiuni nereale.

Recurentul susține că, în situația în care exista un prejudiciu, sunt incidente prevederile art. 1371 alin. (2), rap. la alin. (1) C. civ., și nu ar putea fi obligat să răspundă pentru fapta unui terț - în speță B. - decât în măsura în care ar fi cunoscut și facilitat în mod direct efectuarea infracțiunii. Or, recurentul nu a avut cunoștința de actele completate de B., fiind lipsit de posibilitatea de a interveni și de a cenzura în vreun fel acțiunile acestuia.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din data de 19.09.2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 16.01.2020.

La data de 22.02.2019, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, care a fost comunicată părții adverse și prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

a. În ceea ce privește critica vizând greșita interpretare a prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Este necontestat în cauză că prin Sentința penală nr. 359/18.07.2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, rămasă definitivă, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968.

În temeiul art. 486 alin. (2) C. proc. pen., instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă, ceea ce a determinat declanșarea litigiului civil de față, având ca obiect solicitarea reclamantului - Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - de obligare a pârâtului A. la repararea prejudiciului rezultat din producerea infracțiunii.

În considerentele hotărârii penale menționate, se reține că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prin care a contribuit la producerea unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în valoare totală de 324.107 RON. Inculpatul a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției și, astfel cum se consemnează în cuprinsul hotărârii, a declarat expres, în prezența avocatului ales, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și acceptă încadrarea lor juridică.

În temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o".

Cum autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive este raportată la fapta penală, urmează a se avea în vedere înțelesul pe care legea penală îl atribuie infracțiunii, ca unic temei al răspunderi penale. Astfel, potrivit art. 15 C. pen.: "(1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. (2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale."

Prin urmare, câtă vreme prin Sentința penală nr. 359/18.07.2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală, autoritatea de lucru judecat pe care această hotărâre penală definitivă o are în fața instanței civile și care, în temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen., vizează săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, urmează a-și produce efecte și în privința vinovăției cu care a fost săvârșită fapta. Numai în acest fel pot fi aplicate prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art. 15 C. pen.: fapta în privința căreia este reținută autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nu poate fi decât o faptă săvârșită cu vinovăție, pentru că numai o astfel de faptă poate constitui temei al răspunderii penale.

În ceea ce privește producerea unui prejudiciu ca element al răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că, întocmai ca în cazul celuilalt element analizat - vinovăția - și, având în vedere faptul că infracțiunea de evaziune fiscală este o infracțiune de natură patrimonială, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale prin care s-a reținut în sarcina recurentului săvârșirea acestei infracțiuni în calitate de complice, conduce la concluzia producerii unui prejudiciu patrimonial.

În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii penale, recurentul A. a declarat expres că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și acceptă încadrarea lor juridică, încheind în acest sens un acord de recunoaștere a vinovăției, în condițiile art. 478 și următoarele C. proc. pen.

În consecință, având în vedere natura infracțiunii pentru a cărei săvârșire a fost condamnat recurentul, dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și art. 15 C. pen., ca și poziția procesuală a acestuia pe parcursul soluționării litigiului penal, Înalta Curte apreciază că, în cauză, astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel, sunt întrunite elementele constitutive pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului.

b. Din dezvoltarea criticilor formulate la pct. 2 al motivelor de recurs, rezultă că recurentul susține, pe de o parte, că hotărârea instanței de apel este nemotivată sub anumite aspecte invocate de pârâtul-apelant (ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, că hotărârea pronunțată încalcă prevederile art. 1371 C. civ., ale art. 1530 C. civ. și ale art. 72 din Legea nr. 31/1990 (critică care poate fi încadrată în cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Criticile ce pot fi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 C. proc. civ. alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii reprezintă o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar. Înalta Curte constată că, în cauză, această garanție procesuală a fost respectată, instanța de apel arătând motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, fiind posibilă efectuarea controlului de legalitate în prezenta cale de atac.

Astfel, curtea de apel a reținut că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispozițiilor art. 1357 C. civ., a răspuns criticilor invocate, a cenzurat concluziile părților și a arătat considerentele pe care și-a întemeiat soluția pronunțată, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument formulat în cauză.

Instanța de apel a arătat care sunt considerentele pentru care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului și, cât timp, l-a obligat pe acesta la repararea întregului prejudiciu reținut în procesul penal, rezultă că a avut în vedere că în sarcina acestuia cade obligația de acoperire a întregii daune produse reclamantului.

Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse (cauza Albina c. României).

Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a îndeplinit obligația de motivare a hotărârii în acord cu cerințele art. 425 C. proc. civ., chiar dacă argumentele expuse au fost prezentate succint.

Înalta Curte va respinge și criticile recurentului întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 1371 alin. (1) și (2) C. civ., ale art. 1530 C. civ. și ale art. 72 din Legea nr. 31/1990, care, în opinia recurentului, s-ar opune obligării sale la repararea integrală a prejudiciului, ar determina angajarea răspunderii civile delictuale a unui terț - B. - și obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs, proporțional cu vina pe care a avută în producerea daunei, nu pot fi aplicate în prezentul litigiu, față de limitele învestirii instanței sub aspectul obiectului și a cauzei juridice deduse judecății.

Prin cererea care a învestit instanțele în cauza de față, reclamantul Statul Român - prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtului pârâtul A. la repararea prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile aferente debitului până la data stingerii sumei datorate, iar cauza cererii de chemare în judecată a fost săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală pentru care pârâtul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 359/18.06.2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, rămasă definitivă.

Or, având în vedere prevederile art. 1382 C. civ. și faptul că reclamantul nu a înțeles să își formuleze pretențiile și în contradictoriu cu persoana indicată de pârât - numitul B. -, că și-a întemeiat cererea adresată instanței pe o hotărâre penală în care acesta din urmă nu figurează în calitate de condamnat, Înalta Curte apreciază că eventuale raporturi între recurent și terțul menționat care ar atrage o proporție diferită a răspunderii reținute în sarcina recurentului nu pot analizate în prezentul litigiu.

În plus, principiul contradictorialității s-ar opune verificării pretinselor raporturi existente între recurent și o persoană care nu este parte în litigiul în care se pun în discuție răspunderea sa delictuală și limitele în care ar putea fi obligat la suportarea unui prejudiciu.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 3473 din 15 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2020.

GGC - GV