Decizia nr. 1484/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 39/2023 a Tribunalului Mehedinți

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția I civilă la data de 26 iulie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin D.G.R.F.P Craiova - A.J.F.P Mehedinți a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.427.256 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat prin faptele ilicite, și a sumei de 1.628.320 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente prejudiciului, precum și a cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile dispozițiile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.369 C. civ. Prin încheierea din 3 octombrie 2023, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a secției I civile a Tribunalului Mehedinți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința nr. 39 din 29 noiembrie 2023, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Mehedinți; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza, în vederea soluționării conflictului, Curții de Apel Craiova. Prin sentința nr. 11 din 30 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2024 a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția I civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mehedinți Prin sentința nr. 32 din 8 mai 2024, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 410/2024 din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul, prin care a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale aplicabile în speță cu privire la prescripția dreptului material la acțiune. - Printr-o primă critică, recurentul a invocat că instanța de apel a făcut o greșită apreciere asupra modului de începere a cursului prescripției extinctive în cauză. În acest sens, așa cum a reținut și instanța de apel, arată că subscrie tezei potrivit căreia prescripției extinctive operabile în speță îi sunt aplicabile dispozițiile legii civile în vigoare la data începerii cursului prescripției civile. Însă, arată că, din interpretarea unitară a dispozițiilor legale care au reglementat materia prescripției extinctive succesiv, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sau art. 2.528 alin. (1) C. civ., momentul de la care începe curgerea termenului este același, respectiv, "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Antamând cadrul factual, arată că susținerea instanței de apel potrivit căreia reclamantul ar fi cunoscut existența faptei ilicite și a prejudiciului odată cu formularea sesizării penale de către Garda Financiară este greșită, întrucât la acel moment caracterul ilicit al faptei nu era încă stabilit. În baza cercetărilor efectuate, ca urmare a sesizării, organele de urmărire penală puteau constata de fapt o deficiență de ordin fiscal, care nu avea obligatoriu un regim ilicit și, în consecință, nici prejudiciul nu putea avea caracter cert (la data sesizării), nici ca existență, nici ca întindere și nici ca fiind într-o legătură cauzală directă cu o faptă ilicită. Arată că nu a cunoscut cu certitudine existența unei pagube/unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită până la data la care i-a fost înmânat raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în dosarul nr. x/2011 al DIICOT - Biroul Teritorial Mehedinți, respectiv la data de 17 august 2022. Astfel, după comunicarea raportului de expertiză (în baza căruia susține că a avut certitudinea existenței unui prejudiciu cauzat bugetului de stat de către pârât), arată că a formulat și înaintat organului penal cererea de constituire ca parte civilă în cauză. Însă, constatându-se împlinită prescripția răspunderii penale, latura civilă a cauzei nu a mai făcut obiectul unei soluționări. Mai arată și că până la comunicarea ordonanței nr. 99D/P/2011 din 30 mai 2023, nu a cunoscut cu certitudine persoana răspunzătoare de prejudiciul cauzat bugetului de stat, pentru fiecare societate în parte, dată fiind forma complexă de participație penală în cauza cercetată. În concluzie, arată că, în speță, termenul de prescripție extinctivă a început sa curgă la data la care a putut lua la cunoștință, în mod cert, despre existența și întinderea prejudiciului, precum și de persoana responsabilă de faptă și de prejudiciu. Față de acest aspect, apreciază că dreptul material la acțiune nu s-a prescris, soluția instanței de apel fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii. - Printr-o altă susținere, invocă că în mod greșit a reținut instanța de apel că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile C. civ., ci dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958, câtă vreme la data la care i-au fost cunoscute elementele răspunderii civile delictuale, aplicabile raportului juridic astfel născut erau dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., astfel că prescripția extinctivă a început să curgă la data la care a putut lua cunoștință despre prejudiciu și persoana responsabilă. Precizează, sub aspectul termenului de prescripție, că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 1.394 C. civ., potrivit cărora "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiune în răspundere civilă." Susține că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1.394 C. civ., prin sintagma "în toate cazurile", legiuitorul a inclus sferei de reglementare și situația în care procesul penal se finalizează printr-o soluție dată de organul de urmărire penală, deci nu doar în situația pronunțării unei hotărâri judecătorești de încetare a procesului penal. De asemenea, prin sintagma "fapt supus de legea penală", legiuitorul a înțeles să nu limiteze sfera răspunderii delictuale la existența efectivă a unei infracțiuni sau a unei fapte de natură penală sancționată de legea penală sau pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, ci a prevăzut explicit ca fiind ilicit orice fapt care ar fi putut întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni. Or, fapta ilicită constă în evidențierea de cheltuieli nereale, achiziții fictive sau a altor operațiuni necorespunzatoare realității, care sunt reglementate exclusiv printr-o lege penală (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005), iar, în concluzie, reprezintă un "fapt supus de legea penală". De asemenea, învederează că, prin sintagma "supus de legea penală" se înțelege îndeplinirea unor condiții de formă prevăzute de lege, iar nu de fond, sens în care exprimarea juridică ar fi fost: "prevăzut de legea penală" sau "sancționat/pedepsit de legea penală". Nu în ultimul rând, se arată prin articolul menționat că "termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiune în răspundere civilă". Deci, termenul de prescripție este cel care operează cu privire la dreptul material la acțiune, iar nu prescripția răspunderii penale operează sau se aplică dreptului la acțiune în răspundere civilă. Întrucât, în cauză, despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unui termen de prescripție a răspunderii penale de 10 ani, susține că acest termen se aplică și dreptului la acțiune al recurentului și, în mod legal, acesta a început sa curgă de la data la care a luat la cunoștință despre prejudiciu și persoana responsabilă. În concluzie, susține că prezenta acțiune este introdusă în interiorul termenului de prescripție defipt de lege pentru repararea prejudiciului, instanța de apel făcând o greșită apreciere asupra legii aplicabile prescripției extinctive în cauză.

Apărări formulate în cauză În cauză nu a fost depusă întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține că recursul este fondat, în limita și potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenta a invocat, pe de o parte, reținerea greșită a momentului de început al cursului prescripției extinctive, de vreme ce aceasta a cunoscut cu certitudine existența prejudiciului abia la data de 17.08.2022, când i-a fost înmânat raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în dosarul penal nr. x/2011 al DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinți, iar pe persoana răspunzătoare doar cu prilejul comunicării ordonanței de clasare nr. 99D/P/2011 din 30.05.2023, dată fiind forma complexă de participație penală în cauza cercetată. Pe de altă parte, recurenta a invocat ignorarea de către instanțele de fond a incidenței dispozițiilor art. 1394 din C. civ. referitoare la prorogarea termenului de prescripție, deși în cauză despăgubirea derivă dintr-un "fapt supus de legea penală" unui termen de prescripție a răspunderii penale de 10 ani. Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, sub aspectele care interesează criticile din recurs, are ca obiect obligarea pârâtului A., în calitate de administrator statutar al S.C. B. S.R.L., pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, la plata sumei de 1.427.256 RON debit principal și a sumei de 1.628.320 RON dobânzi și penalități de întârziere, pentru repararea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, reprezentând taxe și impozite fiscale neplătite. Instanța devolutivă de control judiciar a păstrat ca fiind legală și temeinică soluția de respingere a acțiunii reclamantei ca prescrisă, argumentația vizând, în esență, împrejurarea că legea aplicabilă este Decretul nr. 167/1958, art. 8, iar punctul de plecare al cursului prescripției extinctive este dat de sesizarea penală nr. 802885/06.09.2011 formulată de către ANAF-Garda Financiară Dolj și înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj sub nr. x/2011, în cuprinsul căreia se reclamă săvârșirea de către A. a unor fapte ilicite în perioada 24 iunie-5 august 2011 și producerea unui prejudiciu la bugetul consolidat al statului în sumă de 601.403 RON; așadar, la momentul sesizării organelor penale reclamanta cunoștea atât paguba produsă prin fapta ilicită afirmată cât și pe cel care răspunde de ea, iar constituirea de parte civilă la data de 12.09.2022, după comunicarea raportului de expertiză contabilă judiciară, s-a făcut ulterior împlinirii termenului general de prescripție. Înalta Curte reține că este greșită dezlegarea dată de instanța de apel, prin decizia obiect al recursului pendinte, chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripției extinctive. Astfel, în calitate de reprezentant legal al statului, recurenta-reclamantă a dedus judecății o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului, în calitate de administrator statutar al societății debitoare, pentru repararea prejudiciului patrimonial afirmat, adus bugetului general consolidat al statului (taxe și impozite fiscale neplătite), cauzat de fapte ilicite sub forma fraudei fiscale, pretins săvârșite în perioada iunie- august 2011 și cercetate în dosarul penal. Este binecunoscut că prescripția extinctivă reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acțiunea în justiție (dreptul de a obține condamnarea pârâtului), dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, această instituție juridică fundamentându-se pe inacțiunea culpabilă a titularului dreptului și pe necesitatea asigurării securității raporturilor juridice. Legea aplicabilă chestiunii disputate judiciar este Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întrucât raportat datei pretinselor fapte ilicite ce au cauzat prejudiciul afirmat (iunie- august 2011), litigiul pendinte intră în domeniul de acțiune al vechii reglementări în materie, cum de altfel au reținut și instanțele de fond, soluționând corect conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., cu trimitere la dispozițiile art. 6 alin. (4) din cod, la norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestuia și la dezlegarea obligatorie din decizia RIL nr. 1/2014. În reglementarea Decretului nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (și în cazurile asimilate) era guvernată de regula specială consacrată de art. 8 alin. (1), potrivit cu care aceasta "începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea" (regulă de drept consacrată și în noua reglementare a art. 2528 din C. civ..) Este de observat că, în cauză, pentru recuperarea prejudiciului afirmat, organul fiscal a inițiat, succesiv, demersuri pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtului, în sensul că s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar mai apoi a introdus prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală, de drept comun, pentru fapta proprie a pârâtului, administrator statuar al societății debitoare. Aceasta, întrucât soluția de clasare a acțiunii penale i-a deschis reclamantei posibilitatea de a introduce acțiune separată la instanța civilă, în condițiile în care fusese lăsată nesoluționată acțiunea civilă accesorie formulată în procesul penal, astfel cum prevăd dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. În mod greșit instanța de apel a atribuit sesizării penale nr. 802885 din 6.09.2011, formulată de ANAF-Garda Financiară Dolj, doar semnificația juridică de punct de plecare (moment subiectiv) în calculul termenului de prescripție de 3 ani, ignorând valoarea întreruptivă de prescripție a plângerii penale. În realitate, sesizarea penală formulată de reclamantă intră în sfera de aplicabilitate a cazului de întrerupere a prescripției extinctive reglementat de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare (...)", de vreme ce poate fi privită ca o manifestare de voință în scopul valorificării pe calea ofensivă a acțiunii în justiție a dreptului subiectiv substanțial și, astfel, asimilabilă ca fizionomie juridică unei cereri introductive de instanță. Decurge, din efectul întreruptiv, consecința curgerii unei noi prescripții, conform art. 17 alin. (2) din decret, iar efectele în privința punctului de plecare nu s-au produs instantaneu, precum prin ipoteză în cazul recunoașterii dreptului reglementat de art. 16 lit. a), ci la o dată ulterioară, mai exact la finalizarea procedurii penale și comunicarea ordonanței de clasare din 30.05.2023, reper temporal în raport cu care acțiunea separată introdusă la instanța civilă în data de 26.07.2023 se situează înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani. În sensul acestei concluzii este de observat că, în baza sesizării penale anterior menționate, s-a format dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, declinat și mai apoi reunit la dosarul penal inițial nr. x/2011 instrumentat de DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinți, în care distinct de modalitatea de sesizare în discuție, au mai existat alte două sesizări din oficiu în cauzele penale conexate 99D/P/2011 și 55D/P/2012, care au condus la declanșarea activității organelor judiciare în procesul penal. Circumstanțele particulare ale parcursului procedural penal demonstrează că cercetarea penală a fost una de durată, amplă, complexă, în legătură cu o multitudine de fapte și subiecți procesuali, iar prin ordonanța din 30.05.2023 s-a dispus soluția de clasare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b), c), f), g) din C. proc. pen.. Cu referire la suspectul A., pârât în cauza de față, soluția de clasare s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b), c) ori f), după caz, sub aspectul infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals, spălare de bani, înșelăciune, folosire de acte nereale, folosire de acte falsificate. Or, reclamantei nu i s-ar putea reproșa inacțiunea sau rămânerea în pasivitate și, pe cale de consecință, nici aplica sancțiunea de drept civil a prescripției, de vreme ce aceasta a acționat pentru realizarea dreptului său într-un cadru specific, sens în care s-a constituit parte civilă în procesul penal în termenul prevăzut de legea procesual-penală, așteptând, în mod firesc, să se soluționeze cauza penală și sub aspectul laturii civile. Cum însă, odată cu rezolvarea laturii penale nu s-a soluționat și latura civilă, dreptul supus prescripției a putut fi valorificat numai ulterior, în cadrul acțiunii civile de față, întrucât, așa cum s-a arătat în cele ce preced, pe toată perioada soluționării cauzei penale termenul de prescripție reglementat de art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu a curs, operând o cauză legală de întrerupere a cursului prescripției în sensul art. 16 lit. b) din decret. Altfel spus, nu-i poate fi imputată reclamantei vreo lipsă de diligență în valorificarea dreptului de creanță disputat în litigiul pendinte, în condițiile în care conduita acesteia a fost una de conformare la rigorile procedurale specifice activității derulate în dosarul penal, prin aceea că a formulat acte procedurale apte juridic să conducă la valorificarea dreptului subiectiv substanțial, iar neatingerea finalității urmărite (realizarea creanței afirmate) este consecința modalității de soluționare a acțiunii penale. De altfel, înțelegerea corectă a normei juridice în discuție reclamă necesitatea asigurării unui real exercițiu al dreptului la un proces efectiv, în sensul exigentelor stabilite prin art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în caz contrar ajungându-se în situația ca persoana vătămată printr-o infracțiune să se afle în imposibilitate de a beneficia de o procedură judiciară în care să își valorifice dreptul la despăgubire, deși a îndeplinit actul procedural specific, de constituire de parte civilă în procesul penal, fără să-i fie imputabilă în vreun fel durata procedurii penale și intervenirea unor cauze care determină soluții de achitare, clasare ori încetare a procesului penal. Raportat tuturor considerentelor expuse, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra fondului raportului juridic litigios, cercetând dacă sunt sau nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile a pârâtului pe temeiul invocat de reclamantă și ținând seama de reperele de analiză fixate de instanța de casare.