ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1925/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată la data de 03.08.2018 și înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin DGRFP Craiova - AJFP Mehedinți, a solicitat obligarea pârâților A. și B. la plata prejudiciului în cuantum de 3.621.650 RON, cauzat bugetului de stat prin faptele săvârșite în calitate de reprezentanți și administratori ai S.C. C. S.R.L., precum și la plata dobânzilor și penalităților de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 51 din 04 decembrie 2019 a Tribunalului Mehedinți, secția I civilă, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta.

Prin decizia nr. 1188 din 18 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul exercitat în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin DGRFP Craiova - AJFP Mehedinți.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat, în esență, că instanța de apel a reținut greșit că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Astfel, instanța de apel a reținut greșit că nu se poate vorbi despre crearea unui prejudiciu bugetului de stat, întrucât toate activitățile desfășurate de intimații pârâți, prin societatea administrată, au fost fictive, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile din Codul fiscal referitoare la obligația de plată a TVA și nu se datorează impozitul pe profit.

De asemenea, existența faptei a fost reținută prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, rezultând și din decizia nr. 1087/20.07.2018 a Curții de Apel Craiova, potrivit căreia achitarea inculpaților s-a făcut în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și nu în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) "fapta nu există".

În cauză există și un prejudiciu produs prin fapta ilicită a inculpaților, respectiv sumele datorate bugetului de stat cu titlu de obligații fiscale de la care aceștia s-au sustras și pe care nu le-au plătit.

Analizând aspectele de fapt, este evident că intimații au săvârșit o faptă ilicită, iar între aceasta și prejudiciu există o legătură de cauzalitate, în sensul că prin înregistrarea de facturi fictive, dar și prin neînregistrarea și declararea veniturilor obținute din alte relații economice, pârâții au reușit să se sustragă de la plata impozitelor datorate bugetului de stat, prejudiciind astfel cu aceste sume bugetul.

Vinovăția pârâților în săvârșirea faptei ilicite rezultă din întregul comportament al acestora, constatările organelor de urmărire penală și cele fiscale dovedind pertinent și suficient în acest sens.

Intimații nu au depus întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților și, prin încheierea din 12 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata acestuia la 17 septembrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succeda:

Înalta Curte observă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâților A. și B. la plata prejudiciului în cuantum de 3.621.650 RON, cauzat bugetului de stat prin faptele săvârșite în calitate de reprezentanți și administratori ai S.C. C. S.R.L., precum și la plata dobânzilor și penalităților de întârziere. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod.

Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanța de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, în baza dispozițiilor pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat întrucât prin probatoriul pe care reclamanta a înțeles să îl administreze nu a fost probată îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților în legătură cu faptele pentru care au fost trimiși în judecată în dosarul penal nr. x/2012, anume infracțiunea de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) si c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Prin cererea de recurs pendinte, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a legii în materia răspunderii civile delictuale, cât privește reținerea eronată, de către instanța de apel, a neîndeplinirii cumulative a condițiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte, critici ce pot fi încadrate și analizate prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Astfel, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reține că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.

În cauză, intimații-pârâți au fost cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 constând în săvârșirea de fapte în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale prin omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor economice efectuate sau a veniturilor realizate, precum și evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți nr. 362/P/2011, s-a dispus trimiterea în judecată a intimaților-pârâți, în sarcina acestora reținându-se faptul că, inculpatul A. a fost împuternicit de mama sa, B., asociat al S.C. C. S.R.L., să desfășoare activități în legătura cu societatea iar în perioada 2009-2011 cei doi au completat și utilizat facturi fiscale în numele mai multor societăți din București, pentru a atesta livrări de mărfuri și/sau servicii către firma lor.

În acest mod, au înregistrat în contabilitatea societății facturi fiscale reprezentând achiziții de bunuri și servicii, documente care atestă relații comerciale ce nu au fost derulate în realitate. Controalele efectuate au constatat că tranzacțiile înregistrate de pârâți în contabilitatea S.C. C. S.R.L. au fost fictive, având ca scop deducerea ilegală de TVA, majorarea artificială a cheltuielilor și implicit sustragerea de la plată către bugetul de stat a taxei pe valoare adăugată și a impozitului pe profit.

Tot astfel, s-a constatat că, în aceeași perioadă S.C. C. S.R.L. a comercializat mărfuri către S.C. D. S.R.L. și către alte societăți, în valoare de 3.141.880 RON, fără a înregistra în contabilitate veniturile realizate din aceste operațiuni, cu scopul evident de a nu plăti taxele și impozitele datorate bugetului de stat din aceste venituri.

Cu rechizitoriul nr. x/2011 a fost investit Tribunalul Mehedinți, secția Penală, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2012, finalizată sub nr. x/2012** prin decizia, în soluționarea apelului, nr. 1087/10.07.2018 a Curții de Apel Craiova.

Prin decizia nr. 1087/10.07.2018, instanța de apel a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți și, analizând încadrarea juridică dată faptelor reținute prin actul de sesizare, raportat la starea de fapt expusă în acesta, Curtea de Apel Craiova a constatat că, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 25 din data de 03.10.2017 în dosar nr. x/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 936 din 28/11/2017, acestea întrunesc elementele constitutive ale unei singure infacțiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) și alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. și art. 5 C. pen.

De asemenea, prin decizia nr. 1087/10.07.2018, instanța de apel a achitat pe inculpați, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală și, dând eficiență dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de Statul Roman prin A.N.A.F.

În ceea ce privește existența faptei ilicite, recurenta susține că existența faptei ilicite se deduce din faptul că în cadrul hotărârii instanței penale nu s-a dispus achitarea pentru că faptele nu există, ci pentru că, deși pârâții au săvârșit faptele, acestora le lipsește un element esențial al infracțiunii, și anume acela ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, achitarea inculpaților A. și B., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, s-a făcut în baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16, lit. b), teza I din C. proc. pen., care vizează soluția achitării când fapta nu este prevăzută de legea penală.

Este adevărat că, în principiu, o faptă care nu îndeplinește condițiile săvârșirii unei infracțiuni, poate fi calificată ca o contravenție, în măsura în care legiuitorul a încadrat-o astfel, poate genera o răspundere contractuală, poate fi încadrată printre faptele licite, dar și printre faptele ilicite, acestea din urmă, prin definiție, fiind contrare normelor dreptului, prin ele încălcându-se drepturile subiective și interesele altei persoane, cu consecința cauzării un prejudiciu, pe care autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată să-l repare.

În speța de față, Curtea de Apel Craiova a constatat prin hotărârea definitivă penală nr. 1087/10.07.2018 că:

"faptele inculpaților de a înregistra în evidența contabilă a societății S.C. C. S.R.L. facturi fictive de aprovizionare cu mărfuri de la societățile indicate în actul de sesizare s-a realizat pentru a justifica emiterea altor facturi fictive de livrare, către alte societăți, respectiv pentru a le pune la dispoziția administratorilor S.C. D. S.R.L. Strehaia, S.C. E., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. și S.C. I. S.R.L., acțiuni ce nu s-au realizat în scopul sustragerii inculpaților de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, ci pentru a acorda ajutor societăților S.C. D. S.R.L. Strehaia, S.C. E., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. și S.C. I. S.R.L. de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, fapte ce ar putea constitui infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală.

În atare situație, dat fiind faptul că instanța de judecată nu a fost sesizată cu această faptă și nici nu s-au efectuat cercetări pentru aceasta, așa cum a reținut și prima instanță nu este posibilă schimbarea încadrării juridice din autorat la infracțiunea de evaziune fiscală în complicitate la aceasta, fiind două fapte distincte.

Cu toate acestea, Curtea constată că dispoziția instanței de fond de a schimba încadrarea juridică a faptelor reținute în actul de sesizare în sarcina inculpaților din infracțiunile de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din Legea nr. 15/1969 privind C. pen., în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din Legea nr. 15/1969 privind C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din Legea nr. 15/1969 privind C. pen., nu are suport legal, în raport de situația de fapt reținută, având în vedere că scopul special urmărit de inculpați a fost acela de a acorda ajutor societăților S.C. D. S.R.L. Strehaia, S.C. E., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. și S.C. I. S.R.L. pentru ca acestea să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale.

În atare situație Curtea apreciază că în cauză este incident cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., de vreme ce din probele administrate se reține că inculpații nu au acționat cu scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiiilor fiscale".

Prin urmare, concluzia instanței penale a fost aceea că acțiunile pârâților (inculpați în dosarul penal) nu s-au realizat în scopul sustragerii inculpaților de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Conform dispozițiilor art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen. (intitulat, cât se poate de lămuritor, Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal):

"Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Instanța de apel, prin decizia recurată a constatat că starea de fapt reținută de instanța penală se impune cu autoritate de lucru judecat, stabilind, în urma analizării faptelor pârâților în raport cu prevederile Codul fiscal, că faptele persoanelor care au avut calitatea de inculpați nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii în sensul legii civile, întrucât pârâții doar au înregistrat în evidențele contabile ale societății facturi fiscale fictive care atestau aprovizionarea cu mărfuri și livrarea acestora, faptele comerciale nefiind derulate în materialitatea lor.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în mod legal, instanța de apel a reținut că intimații-pârâți, necomercializând în mod efectiv nicio marfă și neprestând niciun serviciu către societățile comerciale către care au emis facturile fictive, este evident că nu a avut loc nicio operațiune comercială producătoare de venituri, astfel că, neexistând un act de comerț, pârâții nu aveau obligația de a înregistra în contabilitate vreun venit, suficient pentru a dovedi că intimații-pârâți nu au săvârșit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea materială.

Ca atare, în condițiile în care la judecata în fond, anterior, s-a considerat că nu s-a făcut o altă probă a existenței vreunei faptei ilicite, această soluție a instanței penale, de achitare a inculpaților pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu este, în sine, suficientă pentru a dovedi că intimații-pârâți au săvârșit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea materială, aspect sesizat și de instanța de apel.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", acest text reglementând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecății și observând că, în cauza pendinte, reclamanta s-a rezumat doar la a relua aceleași pretenții și în fața instanței civile de drept comun, având ca fundament aceleași probatorii administrate în procesul penal, fiind dedusă judecății aceeași situație de fapt și de drept, instanța de apel a apreciat în mod corect că în privința acelorași chestiuni nu poate exista o concluzie contrară celei a instanței penale, dezlegările date de acestea din urmă impunându-se cu putere de lucru judecat.

În raport de această situație de fapt, instanța de apel a considerat că, în speță, reclamanta nu a dovedit existenței unei fapte ilicite și nici a unui prejudiciu, în condițiile în care, după cum a rezultat în dosarul penal, ca stare de fapt, toate activitățile societății în perioada 2009-2011, la care intimații-pârâți au avut calitatea de asociat, respectiv administrator, au fost fictive, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile din Codul fiscal referitoare la obligația de plată a TVA, iar impozit pe profit nu se datorează deoarece operațiunile pentru care s-a calculat profitul nu au fost reale.

În acest context, nu se poate vorbi despre crearea unui prejudiciu bugetului de stat, cât timp obligația unui contribuabil de a achita taxele pentru afacerile comerciale derulate se stabilește doar dacă s-au desfășurat efectiv astfel de afaceri, adică s-au vândut, cumpărat bunuri ori s-au prestat servicii, ceea ce a dus la sporirea unei valori, acesta fiind temeiul încasării de către stat a taxei pe valoare adăugată; de asemenea, impozitul pe profit nu este datorat deoarece operațiunile pentru care s-a calculat profitul nu au fost reale.

Referitor la existența și dovedirea prejudiciului, recurenta-reclamantă a susținut că îndeplinirea acestei cerințe pentru atragerea răspunderii civile delictuale se deduce din constatările organelor de inspecție fiscală, consemnate în Raportul de inspecție fiscală nr. x/23.04.2012, coroborat, deopotrivă, cu constatările organelor de urmărire penală.

Or, în situația de față, astfel cum a reținut instanța de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanța de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., înscrisurile la care face referire recurenta, raportul de inspecție fiscală și constatările organelor de urmărire penală, nu sunt apte a face dovada pretențiilor afirmate.

În acest context, Înalta Curte constată că, în speță, față de cele reținute de instanța de apel potrivit cu care existența și întinderea prejudiciului nu au fost dovedite, simpla afirmație a recurentei-reclamate, în sensul că cele două elemente rezultă din raportul de inspecție fiscală și constatările organelor de urmărire penală, nu este suficientă pentru a admite că este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu.

Criticile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi reținut greșit că intimații-pârâți nu au încasat sume de bani de la bugetul de stat ca urmare a deducerii taxei pe valoarea adăugată, întrucât potrivit Codul fiscal, exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată nu presupune restituiri de sume de la bugetul de stat nu pot fi primite, neavând relevanța propusă de recurentă, deoarece obligația unui contribuabil de a achita taxa pe valoare adăugată se stabilește doar dacă s-au desfășurat efectiv activități comerciale de afaceri, adică s-au vândut, cumpărat bunuri ori s-au prestat servicii, ceea nu este cazul în speță, toate facturile emise de intimații-pârâți fiind fictive.

Prin urmare, nefiind dovedite cel puțin două dintre condițiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte apărări formulate de către recurenta-reclamantă, cu referire la existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită pretins invocată în sarcina intimaților-pârâți și prejudiciul produs de aceste părli ori a vinovăției celor ce au cauzat prejudiciul, în măsura în care dispozițiile legale incidente în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăd îndeplinirea cumulativă a condițiilor mai sus arătate.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei nr. 1188 din 18 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin DGRFP Craiova - AJFP Mehedinți împotriva deciziei nr. 1188 din 18 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2020.