ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1995/2025

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând, asupra contestației în anulare reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 401 din 21 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârât C. S.A., ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1795A din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 401 din 21 martie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., a anulat în parte sentința civilă apelată, doar cu privire la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 1182A din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererile de lămurire și de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1795A din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, formulate de apelanții-reclamanți A. și B..

Prin decizia nr. 148 din 21 ianuarie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1795 A din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejucare aceleiași instanțe.

A anulat recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1795 A din 29 noiembrie 2022 și a deciziei nr. 1182 A din 10 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 25 aprilie 2025, sub nr. x/2025, contestatorii A. și B. au solicitat anularea deciziei civile nr. 148 din 21 ianuarie 2025, pronunțată de această instanță în dosarul nr. x/2021 și reluarea judecății de la cel mai vechi act de procedură efectuat în vederea pronunțării unei noi hotărâri neviciate, întrucât instanța nu a cercetat toate recursurile formulate de aceștia, iar soluția de admitere a recursului declarat de D. S.A. a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor instanței și are la bază o greșeală materială.

În drept, contestația în anulare sumară se întemeiază pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 4 și alin. (3) și ale art. 504-508 din C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În completare, la 5 mai 2025, contestatorii au depus contestația în anulare extenso, prin care au susținut că instanța nu s-a pronunțat pe toate recursurile formulate, neregularitate care conduce la admisibilitatea contestației în anulare în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ.

În opinia contestatorilor, o altă eroare săvârșită prin decizia atacată privește considerentele prin care s-a reținut că lipsa de folosință a serei nu putea fi pretinsă dincolo de momentul la care reclamanții au fost despăgubiți în privința elementelor componente care le permiteau repunerea acestora în funcțiune. Despăgubirea a fost făcută în anul 2021 numai pentru elementele componente ale serei. De aceea, au solicitat să se dispună efectuarea unei expertize și, în raport cu aceasta, să se dispună în consecință admiterea apelului și anularea în totalitate a sentinței.

Cu privire la recursul intimatei D. S.A., au susținut că soluția de admitere este greșită, întrucât prescripția de 3 ani nu curge de la momentul producerii incidentului și nici la data plății efective a despăgubirii în anul 2021, ci curge din luna septembrie a anului 2018, aceasta fiind data la care au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de pagubă. Au mai evidențiat că există două erori ale instanței privind nereală situație reținută în fapt și în drept și încălcarea atribuțiilor instanței, ceea ce a dus la admiterea recursului intimatei.

În drept, au fost indicate aceleași prevederile legale.

Intimata D. S.A. nu a formulat întâmpinare, contestația în anulare fiindu-i comunicată la 14 mai 2025, conform dovezii de înmânare de la dosarul de recurs.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, contestatorii au susținut că soluția de admitere a recursului declarat de D. S.A. se fundamentează pe o greșeală materială privind circumstanțele de fapt relevante pentru determinarea prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește semnificația conceptului de eroare materială, cuprins în dispozițiile menționate anterior, Înalta Curte amintește că aceasta a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial, prin opoziție cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural, sau situații în care se confundă sau se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, astfel încât, în acest cadru procesual, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, pe această cale neputând fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de aplicare a normelor de procedură civilă sau de interpretare a unor dispoziții legale, cum se pretinde în prezenta cauză.

Contestatorii au apreciat, în esență, că instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială când a reținut că lipsa de folosință a serei nu putea fi pretinsă dincolo de momentul la care reclamanții au fost despăgubiți în privința elementelor componente care le permiteau repunerea acestora în funcțiune. De asemenea, în aprecierea acestora, prescripția de 3 ani nu curge de la momentul producerii incidentului și nici la data plății efective a despăgubirii în anul 2021, ci curge din luna septembrie a anului 2018, aceasta fiind data la care au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de pagubă.

Înalta Curte observă că prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac sunt deduse judecății aspecte care țin de fondul litigiului în care s-a pronunțat hotărârea contestată privind dezlegarea dată de instanța de recurs cu referire la prescripția dreptului material la acțiune în cazul răspunderii pentru pagube cauzate prin fapta ilicită, în legătură cu care s-a reținut că își găsesc aplicarea dispozițiile art. 2517 din C. civ., ce instituie termenul general de prescripție de 3 ani, și art. 2528 din același act normativ, care stabilește momentul de început al cursului prescripției - de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Aceste chestiuni nu se circumscriu motivului de contestație în anulare, întrucât vizează strict modalitatea de interpretare și aplicare, de către instanța de recurs, a regulilor aplicabile prescripției extinctive în analiza recursului formulat de pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1795 A din 29 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În realitate, contestatorii supun analizei nu o greșeală materială în accepțiunea art. 503 din C. proc. civ., ci presupuse greșeli de judecată care au condus la admiterea recursului declarat de partea adversă, chestiuni ce nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, întrucât se critică raționamentul logico-juridic al instanței de recurs în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor de drept material incidente raportului juridic dedus judecății, susținerile contestatorilor reprezentând nemulțumiri cu privire la soluția pronunțată în cauză.

Însă, pe calea extraordinară a contestației în anulare nu se mai poate pune în discuție modul în care a raționat instanța de recurs sau argumentele ce au fost avute în vedere, întrucât s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Astfel, întrucât contestația în anulare este o cale de atac de retractare, și nu de reformare a unei decizii definitive, aceasta nu poate pune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greșeli materiale care, în realitate, vizează pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererilor de recurs. Astfel, realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestatori ar echivala cu o nouă judecată în recurs, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea atacată.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Astfel, dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la Convenție, care prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al Statelor Contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Hotărârea pronunțată în Cauza Brumărescu contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 758/28 noiembrie 2001, paragraf 61).

Așadar, aspectele evocate de către contestatori nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., raționamentul instanței de recurs neavând ca situație premisă o împrejurare ce poate fi calificată drept o eroare materială, ci a reprezentat rezultatul unui proces de evaluare a criticilor de nelegalitate a hotărârilor atacate, iar interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente nu poate fi cenzurată pe calea formulării unei contestații în anulare.

În referire la cel de-al doilea motiv de contestație în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., contestatorii au invocat omisiunea instanței de recurs de a cerceta toate recursurile formulate pe care le-au declarat în cauză.

Pe calea contestației în anulare pentru acest motiv se verifică dacă instanța de recurs a omis a se pronunța asupra unui recurs cu judecata căruia a fost învestită. Așadar, premisa acestui motiv este situația în care instanța a fost sesizată cu mai multe recursuri, principale sau incidente ori, după caz, provocate. Mai trebuie precizat că acesta are în vedere omisiunea instanței de a analiza un recurs, iar nu anularea sau respingerea căii de atac ca urmare a unui viciu procedural, ceea ce presupune necercetarea motivelor de recurs.

Înalta Curte constată că împotriva ambelor decizii ale instanței de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A. și B., în timp ce pârâta D. S.A. a formulat recurs, de asemenea, în termen legal exclusiv împotriva deciziei nr. 1795 A din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Instanța de recurs a pronunțat decizia nr. 148 din 21 ianuarie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2021, prin care a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1795 A din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejucare aceleiași instanțe. De asemenea, a anulat recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1795 A din 29 noiembrie 2022 și a deciziei nr. 1182 A din 10 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Așadar, verificând dispozitivului hotărârii atacate, se observă că prin decizia nr. 148 din 21 ianuarie 2025, pronunțată de instanța de recurs, a fost soluționat atât recursul declarat de pârâta D. S.A., cât și recursurile declarate de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1795 A din 29 noiembrie 2022 și a deciziei nr. 1182 A din 10 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Ca atare, întrucât soluționarea ambelor recursuri formulate de reclamanții A. și B. rezultă fără putință de tăgadă din dispozitivul hotărârii, existând certitudinea că soluția de anulare este rezultatul unei deliberări, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ.

În ceea ce privește afirmația contestatorilor potrivit căreia instanța și-ar fi depășit atribuțiile stabilite de lege, Înalta Curte reține că o asemenea susținere nu se circumscrie niciunui caz de contestație în anulare reglementat de art. 503 din C. proc. civ.. Pretinsa depășire a atribuțiilor vizează, în realitate, nemulțumiri privind modul de analiză și soluționare a motivelor de recurs, deci aspecte ce țin de interpretarea și aplicarea legii, specifice unei eventuale greșeli de judecată, iar nu unei erori materiale sau unei omisiuni de a cerceta calea de atac. Or, calea extraordinară a contestației în anulare nu permite reexaminarea raționamentului logico-juridic al instanței de recurs și nici transformarea acesteia într-un nou control de legalitate asupra hotărârii definitive.

Referitor la invocarea dispozițiilor art. 503 alin. (3) din C. proc. civ. în cuprinsul contestației în anulare, Înalta Curte reține că acest text nu este aplicabil în cauză. Acestea stipulează că dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs. Or, obiectul prezentei contestații în anulare îl constituie o hotărâre a instanței de recurs, nu o hotărâre a instanței de apel devenită definitivă prin efectul legii. Mai mult, contestatorii nu au formulat susțineri proprii și distincte care să se raporteze la ipoteza normei, limitându-se la o simplă menționare formală a textului ca temei juridic. În aceste condiții, art. 503 alin. (3) nu poate fundamenta admisibilitatea contestației în anulare și nu atrage o analiză suplimentară.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva deciziei civile nr. 148 din 21 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva deciziei civile nr. 148 din 21 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2025.