ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1941/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 29 noiembrie 2022, sub nr. x/2021/a2, petenta A. a solicitat instanței îndreptarea erorii/omisiunii din încheierea din 9 noiembrie 2022, invocând faptul că instanța a soluționat dosarul cu încălcarea art. 22 C. proc. civ., prin introducerea în cauză a unei persoane fizice și prin schimbarea obiectului cauzei fără acordul său. I.

Încheierea pronunțată de Judecătoria Iași, în primă instanță: Prin încheierea civilă nr. 36 din 10 ianuarie 2023, Judecătoria Iași a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale I.

Decizia pronunțată de Tribunalul Iași, în apel: Prin decizia civilă nr. 451 din 19 martie 2024, Tribunalul Iași a respins cererea de repunere pe rol, formulată de apelanta A.; a constatat perimată cererea de apel împotriva încheierii civile nr. 36 din 10 ianuarie 2023, pronunțată de Judecătoria Iași. I.

Decizia și încheierea pronunțate de Curtea de Apel Iași, în recurs: Prin decizia civilă nr. 257 din 19 septembrie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins excepția necompetenței materiale, invocată de recurenta A.; a admis excepția tardivității formulării recursului, invocată din oficiu, și a respins, ca tardiv, recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierilor din 13 iunie 2023, 14 februarie 2024 și 13 martie 2024 și a deciziei civile nr. 451 din 19 martie 2024, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă. Prin încheierea din 17 octombrie 2024, aceeași instanță a respins cererea de îndreptare a erorii materiale cuprinse în decizia civilă nr. 257 din 19 septembrie 2024, formulată de recurenta A.. I.

Decizia și încheierea pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs: Prin decizia nr. 630 din 06 martie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 257 din 19 septembrie 2024 și a încheierii de îndreptare eroare materială din 17 octombrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Prin încheierea de ședință din 08 mai 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021.1, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, formulate de petenta A.. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 630 din 06 martie 2025, pronunțate în dosarul nr. x/2021, și a încheierii de ședință din 8 mai 2025, pronunțate în dosarul nr. x/2021.1, ambele de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare contestatoarea A., calea extraordinară de atac fiind înregistrată la 19 iunie 2025, sub nr. x/2025. II.1. Motivele contestației în anulare: Cu privire la încheierea din 08 mai 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021.1, contestatoarea A. a susținut că, potrivit adresei din 26 noiembrie 2024 din dosarul nr. x/2021, având ca obiect îndreptare eroare materială, în mod eronat a fost obligată să achite taxa judiciară de timbru de 100 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât cererea de îndreptare eroare materială nu se timbrează, și nici nu i s-a adus la cunoștință faptul că are posibilitatea de a formula cerere de reexaminare în termen de 3 zile. Totodată, a precizat că nu a fost citată și nici nu a fost prezentă la termenul din 08 mai 2025, când i s-a respins cererea privind restituirea taxei de timbru în sumă de 100 RON. Referitor la decizia nr. 630 din 06 martie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, contestatoarea a arătat că instanța s-a pronunțat în cauză, reținând că a solicitat judecarea cauzei în lipsă, deși o cerere în acest sens nu a depus la dosar, conform celor menționate în citația emisă în 27 ianuarie 2025. A mai învederat că instanța și-a însușit legalitatea deciziei civile nr. 257 din 19 septembrie 2024 și a încheierii de îndreptare eroare materială din 17 octombrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași, pe Legea nr. 230/2007, deși în vigoare era Legea nr. 196/2018, în scopul pronunțării unei hotărâri favorabile Asociației de proprietari, avocatului B. și executorilor judecătorești asociați C. și D. care au înființat poprirea în 16 noiembrie 2020, în baza deciziei nr. 365 din 2 decembrie 2019, deși executarea silită era perimată din 02 august 2019, iar hotărârile prescrise din 31 ianuarie 2018. Contestatoarea a mai susținut că, în mod nelegal, Curtea de Apel Iași a menținut decizia nr. 451 din 19 martie 2024 a Tribunalului Iași, reținând tardivitatea recursului declarat și împotriva încheierilor din 13 iunie 2023, 14 februarie 2024 și 13 martie 2024, deși a formulat o singură cerere în termen. A menționat că doamna avocat B. nu putea să reprezinte asociația în fața instanței, întrucât era necesară prezența președintelui acesteia pentru a-și declina atribuțiile și depunerea la dosar a unui proces-verbal a adunării generale legalizat în legătură cu încheierea contractului de reprezentare, în lipsa cărora instanța, din oficiu, trebuia să pronunțe nulitatea absolute a hotărârii, potrivit art. 247 alin. (1), pentru a-și recupera prejudiciul de 15.849 RON din toate hotărârile considerate nule. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză: Intimata E. Tătărași nu a depus întâmpinare, deși contestația în anulare i-a fost comunicată la 19 septembrie 2025, prin depunerea actului de procedură la cutia poștală, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar. II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând contestația în anulare formulată de contestatoarea A., prin prima motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să o respingă, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Prin "eroare materială", ca temei al contestației în anulare, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se înțelege orice eroare materială evidentă de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite. În această categorie se încadrează erorile comise în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului, cum ar fi, cu titlu de exemplu, respingerea unui recurs ca tardiv, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus la poștă în termen, anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar era atașată dovada de plată a taxei de timbru, iar instanța nu a observat-o sau acesta nu a ajuns la dosar din culpa funcționarilor instanței, anularea recursului ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deși dovada calității exista la dosar, iar instanța nu a observat-o, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Drept urmare, greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale, contestația în anulare neconstituind un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar și greșite, date în recurs, întrucât instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege ce permit să examineze justețea soluției pronunțate. Prin contestația formulată, în considerarea deciziei civile nr. 630 din 06 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, contestatoarea a invocat drept eroare materială judecarea cauzei în lipsa acesteia, deși o cerere cu un atare conținut nu a fost depusă la dosar pentru a fi luată în considerare de către instanța de recurs. Din cuprinsul deciziei contestate, Înalta Curte reține că instanța de recurs, văzând că a fost solicitată judecata în cauză, față de dispozițiile art. 223 alin. (3) C. proc. civ., a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului îndreptat împotriva deciziei civile nr. 257 din 19 septembrie 2024 și a încheierii de îndreptare eroare materială din 17 octombrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., pe care a admis-o, cu consecința respingerii recursului ca find inadmisibil, reținând, prin prisma dispozițiilor art. 457 alin. (1), art. 483 alin. (1), art. 634 alin. (1) pct. 5 și art. 446 C. proc. civ., că hotărârile atacate sunt definitive, nefiind supuse cenzurii căii de atac a recursului. Sub aparența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., susținând că hotărârea contestată este rezultatul unei erori materiale, contestatoarea a invocat greșita aplicare a unei reguli de procedură ce privește judecata recursului, respectiv aceea care vizează judecarea căii de atac în lipsa ambelor părți, legal citate, dacă cel puțin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 223 alin. (3) C. proc. civ., or, în mod evident, o asemenea încălcare nu constituie o simplă greșeala materială în legătură cu un aspect formal al judecății, ci o chestiune ce vizează modul de judecată, aplicarea de către instanța de recurs a regulilor de drept processual, ce nu poate fi supusă analizei pe calea contestației în anulare întrucât ar transforma prezenta cale de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, respectiv într-un veritabil recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil. Așa cum s-a arătat, contestația în anulare oferă părților un mijloc procedural eficient pentru a obține o nouă judecată doar în cazul săvârșirii unor neregularități procedurale esențiale, însă, aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială" avute în vedere de legiuitor la reglementarea cazului de contestație în discuție, ci unei greșeli de judecată, care nu poate fi îndreptată prin retractarea hotărârii, în cdrul căii extraordinare de atac de care s-a prevalat partea. În același registru, al inexistenței unei erori materiale, se înscriu și argumentele ce reclamă pretinsa însușire de către instanță a considerentelor hotărârilor atacate cu recurs, cu trimitere punctuală la anumite chestiuni invocate drept motive menite a valida nelegalitatea acestora, în condițiile în care recursul a fost respins, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității căii de atac, în raport de dispozițiile legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, ceea ce denotă existența unui fine de neprimire ce nu a permis să se ajungă la analiza motivelor de recurs invocate, prin prisma dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. În referire la încheierea din 08 mai 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021.1, eroarea materială invocată de contestatoare vizează aprecierea instanței cu privire la modul în care a stabilit și i-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac a recursului, precum și omisiunea instanței de a-i aduce la cunoștință posibilitatea de a formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Totodată, contestatoarea a susținut că cererea prin care a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru a fost soluționată la termenul din 08 mai 2025, fără a fi fost citată și fără a fi fost prezentă. Înalta Curte observă că prin rezoluția de primire a dosarului, din 25 noiembrie 2024, completul de judecată învestit cu soluționarea recursului a stabilit în sarcina recurentei-reclamante A. obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, pentru soluționarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 257 din 19 septembrie 2024 și a încheierii de îndreptare eroare materială din 17 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2021. Cu adresa emisă la 26 noiembrie 2024 și comunicată recurentei-reclamante, la 02 decembrie 2024, prin depunerea actului de procedură la cutia poștală, în lipsa destinatarei de la domiciliu, conform procesului-verbal de înmânare de la dosarul nr. x/245/2021/a2 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, partea a fost înștiințată în legătură cu taxa judiciară datorată și faptul că are posibilitatea de a formula, în condițiile art. 33 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 80/2013, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru. Recurenta-reclamantă și-a îndeplinit obligația privind timbrarea recursului, la 04 decembrie 20214, depunând, prin poștă, în original, chitanța seria x/2024 nr. x din 04 decembrie 2024, eliberată de municipiul Iași, județul Iași reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON . Luând în examinare cererea de restituire a taxei de timbru, în camera de consiliu, fără citarea părților, la termenul de judecată din 08 mai 2025, instanța de recurs a respins-o, apreciind că solicitarea părții nu se încadrează în ipoteza legală prevăzută de art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cu care sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parțial sau proporțional, în situația când taxa plătită nu era datorată, întrucât cererea de recurs este supusă plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, iar această măsură nu a fost desființată pe calea cererii de reexaminare, prevăzute de art. 39 din aceeași ordonanță, de care petenta nu a înțeles să uzeze. Potrivit dispozițiilor art. 527 alin. (1) C. proc. civ., "Cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispozițiilor prezentei cărți". Din interpretarea acestor prevederi legale, Înalta Curte reține că procedura necontencioasă reprezintă acea procedură sub imperiul căreia instanța de judecată este abilitată cu soluționarea unor cereri pentru a căror dezlegare nu este necesară stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană. Particularitatea procedurii necontencioase o reprezintă tocmai inexistența contrarietății de interese, respectiv caracterul unilateral, întrucât cererea nu este îndreptată împotriva unei alte părți, cu potențial interes în a se opune la admiterea acesteia. În procedura necontencioasă, instanța exercită mai degrabă un control asupra cererilor cu care este sesizată, cum este cea din speță. Or, aceste aspecte nu se încadrează în sfera erorii materiale reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea formulând, în realitate, veritabile critici aduse modului de soluționare a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, respective critici de nelegalitate ce se circumscriu unor erori de judecată imputate instanței de recurs care nu pot fi valorificate în cadrul contestației în anulare. Acceptând contrariul, s-ar nesocoti regimul special ce guvernează această cale extraordinară de atac constând în retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, și nu de cenzură judiciară. Practic, prin susținerile relevate, recurenta-reclamantă tinde în mod evident ca, prin prezentul demers judiciar, să provoace o nouă reexaminare a cererii cu acest obiect oferind propria viziune cu privire la modalitatea de soluționare a acestui demers judiciar ce ar impune citarea părții, fapt care încalcă principiul securității juridice și dreptul la o instanță, componente esențiale ale sistemului de garanții instituit prin art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Popov c. Republicii Moldova nr. 2, hotărârea din 6 decembrie 2005). Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului ca fiind o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca, atunci când instanțele judecătorești dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuție (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 28 octombrie 1999). Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea/reexaminarea unei hotărâri definitive și obligatorii, doar cu scopul de a obține o reexaminare și o nouă determinare a cauzei. În consecință, raportat la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., analizat și din perspectiva rigorilor Curții Europene a Drepturilor Omului ce impun menținerea securității raporturilor juridice, Înalta Curte reține că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezei normei legale care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție de către contestatoare privind nelegalitatea hotărârilor atacate. Pentru considerentele expuse, având în vedere că exercitarea contestației în anulare se face numai pentru motivele strict și limitativ prevăzute de lege, apreciind că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 630 din 06 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, precum și împotriva încheierii de ședință din 08 mai 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021.1.