Decizia nr. 451/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 30.09.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Berceni, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet Individual de Avocatură A., prin avocat A., a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii prejudiciului cauzat acesteia prin neexecutarea obligațiilor asumate, respectiv la plata sumei 213.506,91 RON, reprezentând debite datorate bugetului local de persoane juridice debitoare aflate în procedura insolvenței sau falimentului prevăzute de Legea nr. 85/2006 sau/și Legea nr. 85/2014 și față de care, din culpa pârâtului, instituția nu s-a înscris la masa credală a acestor societari debitori în termenul legal; obligarea pârâtului la plata sumei de 81.818,82 RON, reprezentând debite datorate bugetului local și nerecuperate de instituția reclamantă de la persoane juridice debitoare care au intrat în procedura falimentului sau a dizolvării prevăzute de Legea nr. 31/1990, au fost radiate din Registrul Comerțului și pentru care reclamanta nu a luat măsurile care se impuneau, conform legii, privind contestarea măsurilor de faliment/dizolvare, din culpa pârâtului; obligarea pârâtului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată. La data de 20.04.2021, reclamanta a depus cerere modificatoare, în sensul diminuării prejudiciului cauzat la suma de 195.912,36 RON, având în vedere că, urmare a demersurilor efectuate de către aceasta pentru recuperarea prejudiciului a obținut înscrierea sumei de 99.413,36 RON la masa credală a debitorilor menționați în acțiune, astfel, suma de 51.476 RON - debitor B. S.R.L., suma de 46.353,36 RON - debitor C. S.R.L. și suma de 1584 RON - debitor D. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1994 din 20 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința debitului datorat de debitorii E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., B. S.R.L., D. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L.; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Berceni, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet Individul de Avocatură A., având ca obiect acțiune în răspundere contractuală, privind obligarea pârâtului la plata debitelor datorate de aceste societăți reclamantei; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata debitelor datorate reclamantei de L. S.R.L., M. S.R.L. și C. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1359A din 10 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Berceni, împotriva sentinței civile nr. 1994 din 20 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Cabinet Individual de Avocatură A.; a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința debitului datorat de către debitorii: E. S.R.L., F. S.R.L. cu privire la titlul executoriu din data de 09.02.2017, G. S.R.L., H. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L. și L. S.R.L.; a respins cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata debitelor datorate de societățile mai sus menționate, ca prescrisă; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata debitelor datorate reclamantei de F. S.R.L. cu privire la titlul executoriu din data de 27.03.2018, de I. S.R.L. și de M. S.R.L., ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1359A din 10 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Berceni. Făcând trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit ca fiind temeinică și legală soluția instanței de fond de respingere a probei cu interogatoriul pârâtului și a probei cu martori, însă prin aceste probe urma să probeze modul în care s-au desfășurat raporturile contractuale și activitatea intimatului, aspect ce nu putea fi dovedit doar prin înscrisurile de la dosar. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta nu a încercat să probeze veridicitatea existenței contractelor prin intermediul probelor solicitate, ci modalitatea desfășurării activității și neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimat. Afirmă că, prin respingerea probelor propuse, instanța de apel a îngreunat probarea pretențiilor reclamantei și a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că administrarea acestor probe nu ar fi făcut decât să ajute instanța de judecată să se lămurească cu privire la starea de fapt existentă în cauză. Arată că instanța nu a insistat în aflarea adevărului și a respins, cu o motivare absurdă, probe concludente și utile soluționării cauzei, contrar dispozițiilor art. 247 C. proc. civ. Susține, totodată, încălcarea dispozițiilor art. 481 și 502 C. proc. civ. și învederează că instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la debitul societății L. S.R.L., în timp ce instanța de fond a respins excepția ce viza debitul acestei societăți, și a respins, ca neîntemeiată, cererea cu privire la societățile I. S.R.L. și F. S.R.L., creând, astfel, o situație mai grea recurentei în propria cale de atac. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta afirmă că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la debitele datorate de societățile B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L., deși îi incumba obligația de a se pronunța asupra tuturor petitelor formulate, urmând să ia act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii cu privire la acești debitori. Recurenta invocă și încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2523 C. civ. vizând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, sens în care susține că, fără avea în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut eronat că această dată este data producerii prejudiciului pentru fiecare debitor în parte. Arată că, în speță, este vorba de prejudicii cauzate bugetului local din cauza neluării măsurilor de recuperare a creanțelor de la societățile în cauză de către intimat, în calitate de profesionist, calitate ce a stat la baza încheierii contractului de asistență juridică. Învederează că, raportat la dispozițiile Decretului nr. 167/1958, punctul de plecare al cursului prescripției este data la care a fost cunoscută paguba și persoana care răspunde de ea, respectiv data primirii raportului Curții de Conturi Ilfov, fiind astfel eronată reținerea instanței de apel potrivit căreia recurenta trebuia să cunoască prejudiciul anterior acestei date. Relevă că, deși paguba era preexistentă emiterii acestui raport, nu putea fi cunoscută de recurentă în condițiile în care intimatul nu a informat-o cu privire la acțiunile întreprinse de acesta. Afirmă că a contractat serviciile pârâtului pentru ca acesta să verifice situația debitorilor și, dacă se impune, să formuleze împotriva acestora orice căi legale de recuperare a sumelor datorate, fiind exclusiv culpa pârâtului că nu a efectuat demersurile necesare pentru recuperarea creanțelor. Susține că și-a îndeplinit propria obligație de a declanșa mecanismele legale de recuperare a prejudiciilor la care face referire decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de instanța supremă și reținută de instanța de apel în considerente, recurenta angajând un avocat care să urmărească situația debitelor. Învederează că intimatul, din omisiune sau cu rea credință, nu a comunicat recurentei situația debitorilor și nu a efectuat demersurile legale ce se impuneau, acesta fiind motivul pentru care nu a avut posibilitatea de a cunoaște mai devreme existența prejudiciilor. Urmărirea efectivă a situației juridice a debitorilor trebuia efectuată de pârât, astfel încât, reclamanta, considerând că pârâtul, în calitate de profesionist, își îndeplinea obligațiile contractuale, nu a instituit un dublu control cu privire la această situație. Instanța de apel nu avut în vedere recunoașterea prejudiciului de către pârât și a interpretat eronat principiul neinvocării propriei culpe. Or, intimatul încearcă să obțină evitarea obligării sale la plata prejudiciului cauzat de propria culpă prin invocarea expirării termenului prescripției extinctive, care ar fi intervenit întrucât recurenta nu ar fi formulat cereri de înscriere la masa credală a debitorilor aflați în faliment și nu ar fi luat măsuri de recuperare a debitelor debitorilor dizolvați în termen. Dacă se va aprecia că a intervenit prescripția, acest fapt se datorează culpei pârâtului, astfel încât, prin invocarea prescripției, acesta și-a invocat propria culpă, iar curtea a considerat eronat că invocarea propriei turpitudini nu ar fi posibilă în ceea ce privește o pagubă intervenită urmare a prescripției. Invocă dispozițiile art. 1350 alin. (1) și (2), precum și ale art. 1516 alin. (1) C. civ. și arată că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. Afirmă că între părți există o legătură contractuală, că intimata nu a înțeles să își îndeplinească obligațiile contractuale constând în demersurile legale de recuperare a unor debite datorate de anumite persoane juridice bugetului local, că fapta ilicită a determinat, printr-o evidentă legătură de cauzalitate, un prejudiciu patrimonial recurentei și că există o culpă a intimatului, prezumată în temeiul art. 1082 C. civ., atât timp cât nu s-a făcut dovada unei cauze străine, exoneratoare de răspundere. În mod nelegal și fără a studia probatoriul administrat, instanța de apel a reținut că nu a existat vreun contract de asistență juridică încheiat la data producerii prejudiciilor aferente debitelor societăților M. S.R.L., I. S.R.L. și F. S.R.L. și nu a analizat dacă intimatul și-a îndeplinit obligațiile. Reiterează, pentru situația rejudecării cauzei, motivarea din cuprinsul cererii de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare și concluziile scrise la apelul formulat, care, în esență, vizează îndeplinirea condițiilor răspunderii civile a pârâtului. Subliniază faptul ca intimatul a recunoscut că acestuia îi reveneau obligațiile de recuperare debite față de recurentă, arătând că "timp de 7 ani am executat toate obligațiile încredințate de UATC Berceni cu prudență și diligență" și, în mod eronat, a susținut că acestuia nu i-ar fi fost încredințate decât anumite cauze. Afirmă recurenta că intimatului nu i-au fost repartizate anumite cauze întrucât acesta a avut încheiate cu instituția recurentă contracte de asistență juridică cu caracter general, consultanță, reprezentare, redactare etc, nefiind limitate doar la anumite activități și spețe. Învederează că, printre obligațiile asumate de intimat se regăsea și cea de a presta servicii constând în "consultații juridice, asistență și reprezentare pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale instituției recurente, în raporturile cu autoritățile publice, instituțiile și orice persoană juridică sau fizică română sau străină", "redactarea de acte juridice către organisme și alte instituții de stat centrale sau locale în legătura cu apărarea intereselor instituției recurente", iar, din analiza înscrisurilor de la dosar rezultă fără putință de tăgadă că printre activitățile pe care intimatul însuși pretinde că le-a efectuat se regăsesc și activități de redactare a declarațiilor de creanță pentru alți debitori, intimatul nefăcând dovada că acelea i-ar fi fost încredințate și altele nu, întrucât natura juridică a contractelor încheiate nu conținea o astfel de prevedere. În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă în neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de către intimat față de recurentă, prin neredactarea și nedepunerea, cu privire la debitorii din raportul Curții de Conturi, a niciunui înscris pentru recuperarea sumelor de la debitorii menționați în cererea de chemare în judecată, în timp ce pentru alți debitori intimatul s-a ocupat de redactarea acestora. Referitor la producerea unui prejudiciu, arată că îndeplinirea acestei condiții este evidentă, rezultând din concluziile raportului de audit financiar privind exercițiul bugetar al Unității Administrativ-Teritoriale Berceni pentru anul 2018, emis de către Curtea de Conturi Ilfov. Arată că, indiferent de calificarea dată acestor înscrisuri din punct de vedere al probațiunii (înscrisuri autentice sau sub semnătura privată), ele fac dovada între părți până la proba contrară (art. 270 alin. (2), respectiv art. 273 alin. (2) C. proc. civ.), iar din probele administrate în cauză nu rezultă nicidecum contrariul faptelor constatate prin actul de control. În legătură cu caracterul cert al prejudiciului, afirmă că valoarea acestuia este neîndoielnică, rezultând chiar din raportul de control al Curții de Conturi, care are valoare de titlu executoriu. Cu privire la raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, arată că există un raport de cauzalitate între neexecutarea obligațiilor contractuale de către intimat și prejudiciul suferit de recurentă, astfel că, prin nedepunerea cererilor necesare în termenele legale, precum și prin nereprezentarea instituției recurente în fața instanțelor competente în aceste litigii, intimatul a cauzat din culpa acestuia exclusivă un prejudiciu. În ceea ce privește vinovăția, susține că aceasta îmbracă forma neglijenței, constând în neluarea unor măsuri impuse de legislația în vigoare sub sancțiunea decăderii, în cazul neluării acestora în termenul legal. Astfel, deși obligațiile ce îi reveneau intimatului erau obligații de mijloace sau de diligență, acesta nu și le-a îndeplinit, neefectuând nici măcar demersuri minime pentru recuperarea creanțelor recurentei.

Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost depuse întâmpinări.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 15 februarie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a validat soluția primei instanțe în ceea ce privește administrarea probei cu interogatoriu intimatului și a probei testimoniale, prin reținerea greșită a tezei probatorii propuse, cu încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, a arătat că motivarea soluției a fost contrară prevederilor art. 247 C. proc. civ. Critica nu este fondată. Înalta Curte constată că, la data de 2.12.2021, reclamanta a solicitat, în fața instanței de fond, încuviințarea probei testimoniale și a probei cu interogatoriul pârâtului, învederând că prin acest probatoriu urmează a demonstra că a încheiat cu pârâtul contracte de asistență generale și că nu a existat o înțelegere scrisă sau verbală între cele două părți în sensul reprezentării prin avocat pentru o anumită categorie de situații conflictuale. Tribunalul a respins, ca nefiind neutile soluționării cauzei ambele probe. Analizând soluția pronunțată de instanța de fond, instanța de apel a reținut legalitatea și temeinicia acestei măsuri raportat la teza probatorie indicată de reclamantă, considerând că cele două probe solicitate nu erau concludente pentru soluționarea litigiului câtă vreme veridicitatea afirmațiilor reclamantei referitoare la specificul contractelor de asistență judiciară încheiate și la obiectul acestora putea fi stabilită pe baza înscrisurilor depuse la dosar. Totodată, curtea a făcut trimitere la dispozițiile art. 112 alin. (1) și (5) din Statutul profesiei de avocat, constatând că administrarea celor două probe nu ar fi fost în măsură să dovedească alte aspecte decât cele ce rezultă din conținutul contractelor aflate la dosar. Înalta Curte reține că, pentru a fi folosite în dezlegarea pricinii, dovezile trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiții, deduse din interpretarea dispozițiilor art. 255 și art. 258 C. proc. civ., și anume, să fie legale, concludente, verosimile și pertinente, împrejurare asupra căreia se pronunță instanțele în fața cărora s-a solicitat administrarea probelor. Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., obliga instanța de fond să verifice condițiile de admisibilitate a probelor solicitate și să se pronunțe în sensul art. 258 C. proc. civ., cât privește încuviințarea lor, iar modalitatea de aplicare a normelor de drept invocate a făcut obiectul cenzurii în apel, în acord cu dispozițiile art. 476 - 478 C. proc. civ.. Or, numai respingerea nemotivată a unei cereri de încuviințare a probelor putea face ca hotărârea instanței de fond să fie netemeinică și nelegală, întrucât nu se putea verifica rațiunea pentru care probele solicitate nu au fost admise, însă o astfel de premisă nu a fost identificată de instanța de prim control judiciar. Pe de altă parte, se observă că, în calea extraordinară de atac a recursului, nu pot fi supuse analizei critici care să vizeze modalitatea în care instanța de apel a dispus, ca instanță devolutivă, cu plenitudine de apreciere, în ceea ce privește aplicarea art. 255 și art. 258 C. proc. civ., respectiv asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței lor. Înalta Curte mai reține că, într-adevăr, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează în mod explicit dreptul părții de a i se încuviința probele solicitate, însă procedura în ansamblul său, inclusiv modul în care sunt respinse dovezile cerute, trebuie să fie echitabilă, iar, în cauză, în raport de situația concretă dedusă judecății, nu se poate afirma că procedura a fost viciată din această perspectivă. Ca atare, Înalta Curte constată că, în speță, respingerea motivată a probelor de către instanțele devolutive nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale privind încuviințarea și administrarea probelor, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 22 alin. (2) din același act normativ. Subsumat aceluiași motiv de casare, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 481 și ale art. 502 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la debitul societății L. S.R.L., deși instanța de fond s-a pronunțat în sens contrar, iar, cu privire la societățile I. S.R.L. și F. S.R.L. a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, în timp ce instanța de fond a apreciat că acțiunea față de aceste două societăți este prescrisă. Critica este fondată. Cu privire la societățile în cauză, instanța de fond, prin sentința civilă nr. 1994 din 12 decembrie 2021, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința debitelor datorate de debitoarele I. S.R.L. și F. S.R.L., cu consecința respingerii cererii ca prescrise; totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind recuperarea debitului datorat de debitoarea L. S.R.L.. În apel, prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că, pentru societățile în cauză, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința debitului datorat de F. S.R.L., cu referire la titlul executoriu din data de 9.02.2017, și de L. S.R.L., astfel că a respins cererea formulată ca prescrisă; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata debitelor datorate de F. S.R.L., pentru titlu executoriu din 27.03.2018, și de I. S.R.L., ca neîntemeiată. Prin motivele de apel formulate, reclamanta a susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 2528 C. civ., în cauză termenul de prescripție începând să curgă de la data la care aceasta a luat cunoștință de prejudiciul creat prin fapta ilicită a pârâtului, respectiv de la 25.04.2019, dată la care i-a fost comunicat raportul de audit. Cu referire la debitoarea L. S.R.L., reclamanta a precizat că societatea a fost radiată din 28.03.2014, iar instanța de fond în mod greșit a reținut că nu s-a depus dovada radierii. Curtea, în raport de criticile formulate cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut paguba ce i-a fost cauzată prin neîndeplinirea obligațiilor de către pârât și persoana răspunzătoare, astfel încât a procedat la analiza modalității de calcul a termenului de prescripție în raport de această regulă pentru fiecare persoană juridică în parte de la care nu a fost recuperată suma datorată. În condițiile în care limitele deduse judecății prin cererea de apel au vizat greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție admisă față de debitele datorate de societățile I. S.R.L. și F. S.R.L., Înalta Curte apreciază că nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ. Astfel, prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune de către prima instanță, reclamanta nu a câștigat procesul, demersul său judiciar fiind paralizat de soluția dată acestui excepției peremtorii. Prin admiterea apelului, instanța de prim control judiciar a înlăturat impedimentul invocat și a creat premisele soluționării litigiului pe fondul său, aceasta fiind finalitatea exercitării acestei căi de atac de către instanța devolutivă. Ca atare, soluția instanței de apel, privind respingerea pe fond a acțiunii pentru creanțele datorate de debitoarele anterior indicate, nu constituie o încălcare a normei de procedură analizate. Totodată, referitor la creanța împotriva societății L. S.R.L., instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție este împlinit, deși soluția instanței de fond a fost de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în raport de suma datorată de această societate, iar criticile au vizat fondul dreptului, întrucât soluția de respingere a excepției prescripției era favorabilă reclamantei. Or, în speță, partea care a declanșat controlul judiciar, în situația de față reclamanta, este cea care a creeat premisa pentru anularea sau schimbarea sentinței apelate, însă doar în limitele criticilor formulate de parte. În condițiile în care soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune nu a fost contestată de partea adversă prin exercitarea unei căi de atac, instanța de apel era ținută să respecte limitele devoluțiunii stabilite de reclamantă prin apelul său, conform art. 477 C. proc. civ. Față de argumentele expuse anterior, în aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite, conform art. 497 din același act normativ, recursul formulat de recurentă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare în limitele deduse judecății prin cererea de apel cu referire la creanța datorată de L. S.R.L.. Invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a mai arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor petitelor formulate, neluând act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii cu privire la debitorii B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L.. Critica, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată. În cauză, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a precizat acțiunea la data de 20.04.2021, în sensul că a diminuat pretențiile la suma de 195.912,3 RON, care reprezintă contravaloarea debitelor datorate de debitorii menționați în cererea introductivă, mai puțin creanțele înscrise la masa credală pentru debitorii anterior indicați. În atare condiții, în mod corect curtea de apel a constatat, raportat la poziția procesuală a reclamantei, că instanța de judecată a rămas învestită cu soluționarea cererii în limitele expres stabilite de parte, fără a fi necesar a face aplicarea art. 406 alin. (5) C. proc. civ. Recurenta a formulat și critici relative la încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2523 C. civ., critici încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A susținut că în mod eronat curtea de apel a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă este data producerii prejudiciului pentru fiecare debitor în parte, fără a se raporta la obiectul cererii de chemare în judecată, ce constă în recuperarea prejudiciilor cauzate bugetului local prin neluarea de către intimat a măsurilor de recuperare a creanțelor de la societățile în cauză, în baza contractelor de asistență juridică. Recurenta a arătat că termenul de prescripție a început să curgă numai de la data la care i s-a comunicat actul de control întocmit de Curtea de Conturi. De asemenea, a învederat că, prin apărarea formulată (excepția prescripției dreptului material la acțiune), intimatul își invocă propria culpă. Criticile nu pot fi primite în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, conform art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Așa cum a reținut instanța de apel, această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită de orice fel, contractuală sau extracontractuală, deoarece legea nu distinge după felul răspunderii civile, cu excepția cazurilor în care pentru acoperirea unui astfel de prejudiciu nu există vreo altă regulă prevăzută de lege. Pentru a ocroti drepturile persoanei vătămate, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. Se constată că recurenta a putut cunoaște producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs, și anume data comunicării deciziei Curții de Conturi. Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale, a fost pretins cauzat de neexecutarea de către pârât a obligațiilor asumate contractual privind recuperarea debitelor datorate bugetului local fie de persoane juridice aflate în procedura insolvenței/falimentului, pentru care reclamanta nu s-a înscris la masa credală în termenul legal, fie de persoane juridice care au intrat în procedura falimentului/dizolvării prevăzute de Legea nr. 31/1990, pentru care nu au fost luate măsurile care se impuneau. În cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a arătat că fapta ilicită derivă din neluarea măsurilor de înscriere la masa credală a reclamantei pentru cauzele în care se impuneau a fi luate aceste măsuri, care aveau debite înscrise în evidențele reclamantei, cu indicarea situației juridice a fiecărui debitor în parte. Raportat la situația dedusă judecății, rezultă că în cauză termenul de prescripție a început să curgă de la momentul la care reclamanta ar fi putut să cunoască împrejurarea că pârâtul, în calitate de reprezentant convențional al acesteia, nu a procedat la înscrierea autorității publice locale la masa credală a debitorilor persoane juridice aflate în faliment și nici la demararea procedurilor de recuperare a debitelor datorate de persoanele juridice dizolvate în termen, moment anterior întocmirii raportului de audit. În mod greșit a susținut recurenta, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea actului de control al Curții de Conturi. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurenta rezidă din însăși reglementarea normei de drept pretins încălcate, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale". Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi este lipsit de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurenta să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu titlu de creanță urmau a fi recuperate în termen. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării actului de audit, prin care a fost încunoștințată despre existența unor creanțe nerecuperate, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți să îi dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentei înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. În acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte mai reține că apărarea formulată de partea chemată în judecată cu referire la prescripția dreptului la acțiune nu echivalează cu invocarea propriei culpe, excepția în cauză reprezentând un mijloc legal pus la dispoziția debitorului, prin care s-a urmărit sancționarea creditorului, care nu a manifestat diligență în obținerea reparării prejudiciului în termenul reglementat de lege. În consecință, contrar susținerilor recurentei, soluția pronunțată de curtea de apel este legală, având în vedere normele pretins încălcate, precum și circumstanțele cauzale ale speței, în raport de situația juridică a fiecărui debitor. De altfel, trebuie reținut că recurenta nu a înțeles să formuleze critici concrete relative la fiecare debitor al creanțelor nerecuperate, astfel încât și considerentele instanței de recurs au vizat aspecte generale cu privire la momentul de început al termenului de prescripție. Recurenta a mai susținut, cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că în mod nelegal instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. A afirmat că, fără a studia probatoriul administrat, instanța de apel a reținut că nu a existat vreun contract de asistență juridică încheiat la data producerii prejudiciilor aferente debitelor societăților M. S.R.L., I. S.R.L. și F. S.R.L. și nu a analizat dacă intimatul și-a îndeplinit obligațiile. Totodată, a subliniat faptul că aceeași instanță nu a avut în vedere poziția procesuală a intimatului, care a recunoscut că acestuia îi reveneau obligațiile de recuperare a debitelor față de recurentă, respectiv că intimatul a avut încheiate cu instituția recurentă contracte de asistență juridică cu caracter general, nefiind limitate doar la anumite activități și spețe. Or, din analiza înscrisurilor de la dosar rezultă că printre activitățile pe care intimatul însuși pretinde că le-a efectuat se regăsesc și activități de redactare a declarațiilor de creanță pentru alți debitori, iar intimatul nu a făcut dovada că acelea i-ar fi fost încredințate și altele nu, întrucât natura juridică a contractelor încheiate nu conținea o astfel de prevedere. Cât privește fapta ilicită, a precizat că aceasta constă în neredactarea și nedepunerea, cu privire la debitorii din raportul Curții de Conturi, a niciunui înscris pentru recuperarea sumelor datorate, în timp ce pentru alți debitori intimatul s-a ocupat de redactarea acestora, iar, în legătură cu producerea unui prejudiciu, a arătat că îndeplinirea acestei condiții rezultă din concluziile raportului de audit financiar emis de către Curtea de Conturi Ilfov. Relativ la raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, a subliniat că există un raport de cauzalitate între neexecutarea obligațiilor contractuale de către intimat și prejudiciul suferit de recurentă, astfel că, prin nedepunerea cererilor necesare în termenele legale, precum și prin nereprezentarea instituției recurente în fața instanțelor competente în aceste litigii, intimatul a cauzat din culpa acestuia exclusivă un prejudiciu, vinovăția îmbrăcând forma neglijenței. Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este fondată. În cauză, instanța de apel a constatat că în sarcina pârâtului nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite în sensul art. 1350 C. civ. și că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de lege, astfel că cererea de obligare la plata debitelor datorate reclamantei de F. S.R.L. cu privire la titlul executoriu din data de 27.03.2018, de I. S.R.L. și de M. S.R.L. este neîntemeiată. Atât în privința debitului datorat de F. S.R.L. derivând din titlul executoriu din data de 27.03.2018, cât și a sumelor datorate de I., curtea a observat că la momentul emiterii titlurilor executorii nu era în vigoare niciunul dintre contractele de asistență juridică încheiate cu pârâtul, caz în care nu exista în sarcina acestuia obligația de a face demersuri în vederea recuperării sumelor în cauză. În ceea ce privește creanța deținută de reclamantă împotriva societății M. S.R.L., curtea a constatat că, la data de 28.12.2010, când s-a pronunțat hotărârea privind dizolvarea societății, nu era perfectată nicio convenție între părți, care să nască în sarcina pârâtului vreo obligație de a formula recurs sau altă cerere în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 31/1990. Totodată, raportat la titlul executoriu emis în 24.10.2016, nu se poate pretinde neexecutarea de către pârât a obligației de a proceda la formularea de cereri pentru obținerea sumei datorate cu titlu de impozit câtă vreme reclamanta, în calitate de organ fiscal, a efectuat acte de executare, iar perioada de la data emiterii titlului și până la data încetării ultimului contract de asistență juridică încheiat a fost una scurtă, de aproximativ 2 luni, în care debitoarea avea dreptul de a formula contestație la executare. Referitor la titlul executoriu emis în 20.02.2017, s-a reținut că la acea dată nu mai era în vigoare niciun contract de asistență juridică încheiat cu pârâtul, prin urmare, nu se poate pune problema neexecutării vreunei obligații. Or, raportat la aceste considerente, recurenta avea obligația de a formula critici concrete care să vizeze încălcarea normelor de drept material, iar nu să exprime, prioritar, nemulțumiri legate de aprecierea probatoriului administrat, incompatibile cu structura recursului, analiza fiind limitată la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.. De asemenea, recurenta putea supune examinării doar chestiunile de drept dezlegate de instanța de prim control judiciar, relative la neîndeplinirea uneia dintre cerințele necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite. De altfel, având în vedere soluția instanței de recurs cu referire la debitele datorate de societățile I. S.R.L. și F. S.R.L., se impune a examina pe fond doar criticile ce vizează neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în raport cu societatea M. S.R.L.. Înalta Curte constată că, așa cum s-a reținut ca situație de fapt, cât privește titlurile executorii din 28.12.2010 și 20.02.2017, lipsa unei convenții încheiate de părțile în litigiu nu poate genera obligații în sarcina pârâtului a căror nerespectare să-instanța atragă culpa contractuală. Pe de altă parte, în legătură cu titlul executoriu emis în 24.10.2016, reține că instanța de apel a recunoscut că pârâtului îi reveneau obligațiile de recuperare a debitului, însă perioada de la data emiterii titlului și până la data încetării ultimului contract de asistență juridică încheiat a fost una scurtă, astfel încât nu se poate pretinde neexecutarea de către pârât a obligației de a proceda la formularea de cereri pentru obținerea sumei datorate. În atare condiții, instanța de apel a apreciat corect că nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite a pârâtului în sensul art. 1350 C. civ., caz în care nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile a acestei părți. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Berceni împotriva deciziei civile nr. 1359A din 10 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în limitele dispuse prin prezenta decizie.