ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 279/2024

Ședința publică din data de 06 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 06 februarie 2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 42.980 RON, reprezentând daune interese constând în câștigul nerealizat de reclamantă ca urmare a utilizării fără drept de către pârâtă a compozițiilor și fonogramelor aflate în repertoriul reclamantei, în perioada 06.02.2017-03.02.2020, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiza contabilă ce se va efectua în prezenta cauză; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 128.940 RON, reprezentând daune interese constând în triplul remunerației care ar fi fost legal datorată reclamantei pentru utilizarea compozițiilor și fonogramelor aflate în repertoriul reclamantei, în perioada 06.02.2017 - 03.02.2020; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare de la scadență și până la executarea efectivă a obligației de plată; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1541/09.11.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 38.003,36 RON, cu titlu de daune-interese și suma de 16.112,91 RON, cu titlu de dobândă, precum și a dobânzii în continuare, până la executarea efectivă a obligației de plată, cu cheltuieli de judecată în sumă de 8.718,2 RON, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial, onorariu expertiză, cheltuieli cu traducerea.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 337A/01.03.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Cu privire la protecția legală a compozițiilor muzicale, s-a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8, art. 12, art. 13 lit. i), art. 23 și art. 69 din Legea nr. 8/1996, fiind încălcat dreptul exclusiv al reclamantei de a autoriza adaptarea audiovizuală a compozițiilor muzicale din C. pe teritoriul României.

Instanța de apel a reținut, în mod corect, că recurenta este distribuitorul exclusiv pe teritoriul României al C., ce conține o serie de compoziții muzicale și înregistrări sonore (fonograme), cu privire la care recurenta are drept exclusiv de exploatare și de a acorda licențe naționale de sincronizare a compozițiilor muzicale pentru televiziune, internet și orice alt conținut video.

Prin urmare, în calitate de titular de drepturi de autor, reclamanta are dreptul de a autoriza adaptarea compozițiilor muzicale din C. în opere audiovizuale, în temeiul art. 12 și art. 13 lit. i) coroborat cu art. 69 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

În mod greșit, însă, curtea de apel a schimbat înțelesul legal al noțiunii de "reproducere fonograme", "reproducere compoziții muzicale" și "adaptare audiovizuală" în cadrul operelor audiovizuale și, plecând de la o interpretare eronată, a reținut că aceasta nu ar fi probat că intimata ar fi reprodus fonograme și compoziții muzicale adaptate audiovizual în cadrul operelor audiovizuale.

Or, o fonogramă/compoziție muzicală de librărie (produsă/creată special pentru a fi folosită ca ilustrație muzicală în procesul de producție audiovizuală) este un conținut protejat preexistent. Prin urmare, cum fixarea sunetului a avut loc la un moment anterior producției înregistrării audiovizuale care este radiodifuzată, tehnic și logic, acest conținut protejat nu are cum să fie încorporat pe un intro sau pe un generic sau pe orice tip de operă audiovizuală în vederea radiodifuzării decât prin reproducere (fonograma), respectiv adaptare audiovizuală în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Nu revenea recurentei-reclamante sarcina de a proba că a avut loc un fapt fără de care faptul succesiv (radiodifuzarea), necontestat de părți, nu ar fi putut avea loc. Reproducerea fonogramelor și adaptarea audiovizuală a compozițiilor în operele audiovizuale radiodifuzate este probată prin însuși faptul radiodifuzării, întrucât fără faptul anterior, cel succesiv nu ar fi putut avea loc.

Cum recurenta este titular de drepturi de autor, iar intimata a radiodifuzat opere audiovizuale create ilegal, fără acordul titularului de drepturi asupra operelor preexistente încorporate în opera audiovizuală radiodifuzată, intimata este utilizator ilegal al operelor muzicale adaptate audiovizual.

S-a susținut că fapta ilicită a intimatei constă tocmai în utilizarea operelor muzicale (proprietatea recurentei) în adaptări audiovizuale, fără acordul acesteia, adică cu încălcarea art. 13 lit. i) coroborat cu art. 69 din Legea nr. 8/1996.

Toate operele muzicale adaptate ilegal în opere audiovizuale sunt identificate atât în playlist-urile de radiodifuzare de la D., rapoartele de monitorizare E. (pentru anii 2017-2019), cât și în raportul de expertiză contabilă, probe administrate în primă instanță, astfel că, în mod greșit, a reținut curtea de apel că nu ar fi identificat sau exemplificat adaptările la care se referă.

Recurenta a mai arătat că, neînțelegând definiția legală a dreptului de adaptare audiovizuală prevăzut de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, curtea de apel a apreciat în mod nelegal că prezintă relevanță în cauză dacă recurenta a avut în vedere opere muzicale originale sau opere muzicale adaptate.

Adaptarea compoziției muzicale (fie în forma originală, fie în variantă de operă derivată) în opera audiovizuală este ilegală, întrucât reclamanta nu pretinde încălcarea dreptului de a autoriza realizarea de compoziții muzicale derivate, ci pretenția sa se întemeiază pe dreptul de a autoriza adaptarea audiovizuală a compoziției muzicale în opera audiovizuală.

Totodată, instanța de apel a făcut încadrarea în drept a pretențiilor deduse judecății doar prin raportare la dispozițiile art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, care enumeră cazurile de opere derivate, printre acestea fiind și "adaptarea", fără a interpreta acest text de lege prin coroborare cu art. 69 din lege, care lămurește noțiunea legală de "adaptare audiovizuală" ca fiind o formă specifică a adaptării.

Cât privește protecția legală a fonogramelor, recurenta a arătat că decizia de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 106 alin. (1) lit. a) și art. 145 din Legea nr. 8/1996, fiind încălcat dreptul exclusiv al reclamantei de a autoriza reproducerea fonogramelor în înregistrări audiovizuale.

Motivarea curții de apel s-a întemeiat pe jurisprudența Curții Europene de Justiție, respectiv pe hotărârea din cauza C-147/199, ignorându-se faptul că pretenția recurentei nu vizează o remunerație din comunicarea publică a fonogramei încorporate într-o înregistrare audiovizuală.

Cauza C-147/19 demonstrează faptul că, pentru reproducerea unor fonograme cu ocazia încorporării lor în înregistrări audiovizuale, este necesară autorizarea titularilor drepturilor în cauză și achitarea unei remunerații plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile.

Contrar celor reținute în decizia de apel, reclamanta a dovedit utilizarea de fonograme reproduse fără drept pe coloana sonoră a operelor audiovizuale radiodifuzate de pârâtă, întrucât acestea au fost identificate sub denumirea "C." pe monitorizările de radiodifuzare E. comandate de UPFR, actul de radiodifuzare fiind ulterior actului de reproducere a fonogramelor pe coloana sonoră.

Aprecierea instanței de apel conform căreia încorporarea fonogramelor în opera audiovizuală a fost efectuată cu autorizarea titularilor (prin intermediul D. și UPFR) și în schimbul unei remunerații plătite acestora din urmă este contrară art. 145 din Legea nr. 8/1996, care reglementează drepturile care pot face obiectul gestiunii colective obligatorii și care ar fi putut fi autorizate de D. sau UPFR, în baza mandatului legal.

Nu există nici un act la dosarul cauzei din care să rezulte că D. sau UPFR ar fi autorizat reproducerea fonogramelor în opera audiovizuală.

Mai mult, intimata a depus la dosarul cauzei doar autorizații-licență neexclusivă de radiodifuzare, iar în cuprinsul acestora nu se menționează că se acordă licență și pentru reproducerea fonogramelor (UPFR), respectiv pentru adaptarea operelor muzicale (D.).

Recurenta a mai susținut că hotărârea atactă a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 alin. (3)

10

din Legea nr. 8/1996, care deși conțin o limitare a exercitării dreptului de autor, respectiv o excepție de la dreptul de reproducere, se referă la reproducerile care au loc în mediul digital în cadrul unei rețele între terți.

Curtea de apel a extins norma juridică dincolo de ipotezele la care ea se aplică, în condițiile în care reproducerea fonogramelor pe coloana sonoră a operelor audiovizuale nu este un act tranzitoriu sau accesoriu, ci este o utilizare distinctă cu o valoare economică distinctă, cum de altfel a statuat și Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-147/19 (considerentul 55).

IV. Apărările formulate în cauză

Cu respectarea termenului prevăzut de lege, întimata - pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile recurate.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs, reclamanta A. S.R.L. a susținut că, prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile legale referitoare la dreptul de autorizare a adaptării audiovizuale a compozițiilor muzicale protejate, respectiv la dreptul de autorizare a reproducerii fonogramelor în înregistrări audiovizuale.

Recurenta–reclamantă a reproșat instanței de apel interpretarea greșită a noțiunilor de "reproducere fonograme", "reproducere compoziții muzicale" și "adaptare audiovizuală", cu consecința constatării greșite a nedovedirii de către reclamantă a reproducerii de fonograme și a adaptării audiovizuale a compozițiilor muzicale în cadrul operelor audiovizuale.

S-a susținut, în esență, că reclamanta nu are sarcina unei asemenea dovezi, din moment ce radiodifuzarea de opere muzicale nu putea avea loc fără fixarea sunetului anterior producției înregistrării audiovizuale care încorporează o fonogramă/compoziție muzicală produsă/creată special pentru a fi folosită ca ilustrație muzicală în procesul de producție audiovizuală. Radiodifuzarea nu a fost contestată, astfel încât acest fapt este suficient pentru a proba reproducerea de fonograme și adaptarea audiovizuală a compozițiilor în operele audiovizuale radiodifuzate.

Întrucât recurenta este titular de drepturi de autor, iar intimata a radiodifuzat opere audiovizuale create ilegal, fără acordul titularului de drepturi asupra operelor preexistente încorporate în opera audiovizuală radiodifuzată, intimata este utilizator ilegal al operelor muzicale adaptate audiovizual.

Criticile astfel formulate nu sunt fondate.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că pârâta a difuzat, pe postul F., opere audiovizuale pe a căror coloană sonoră au fost identificate piese muzicale din repertoriul reclamantei – aspect ce fusese reținut ca atare și de către prima instanță – totodată, că această împrejurare nu poate reprezenta o utilizare ilicită, în absența nedovedirii săvârșirii chiar de către pârâtă a faptelor de reproducere de fonograme ori de adaptare a compozițiilor încorporate în operele audiovizuale difuzate.

În ceea ce privește modalitatea de "utilizare" de către pârâtă și obiectul acesteia, se impune a se preciza că nu constituie obiect al învestirii instanței de recurs o eventuală utilizare în forma radiodifuzării ori a comunicării publice de opere muzicale sau de înregistrări sonore (fonograme).

Motivele de recurs pornesc de la premisa necontestată a radiodifuzării/comunicării publice de opere audiovizuale, iar dintre modalitățile de utilizare prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996 (în ceea ce privește dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice utilizarea operei sale) și de art. 106 din aceeași lege (în privința dreptului exclusiv al producătorului de fonograme de a autoriza sau de a interzice utilizarea acestora), recurenta–reclamantă a făcut referire doar la art. 13 lit. i), ce vizează realizarea de opere derivate (coroborat cu art. 69 din lege), respectiv la art. 106 alin. (1) lit. a), privitor la reproducerea fonogramelor.

Așadar, recurenta nu a reproșat instanței de apel încălcarea și a dispozițiilor art. 13 lit. f) sau g) – vizând comunicarea publică, respectiv radiodifuzarea operei – și nici a celor ale art. 106 lit. f) – vizând radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore -, motiv pentru care, în limitele învestirii Înaltei Curți, nu este necesar a se clarifica dacă pot fi identificate în cauză asemenea modalități de utilizare și nici a se analiza îndreptățirea reclamantei, pe acest temei, la repararea prejudiciului cauzat prin atare utilizare fără autorizarea titularului și fără plata remunerației cuvenite.

Contrar susținerilor recurentei–reclamante, utilizarea unei opere audiovizuale care încorporează creații muzicale originare ori lucrări muzicale noi, adaptate pentru opera audiovizuală, nu îndreptățește pe titularul dreptului de autor asupra operei muzicale preexistente la repararea prejudiciului pretins a fi fost produs prin utilizarea operei audiovizuale, în ansamblul său.

Conform reglementării speciale cuprinse în art. 65-72 din Legea nr. 8/1996, opera audiovizuală este o operă de sine-stătătoare, distinctă de contribuțiile încorporate (care pot constitui sau nu opere în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996), iar utilizarea sa în ansamblu de către un terț are un regim juridic specific, definit prin drepturile morale și patrimoniale anume prevăzute.

Potrivit art. 65 din Legea nr. 8/1996, "Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete."

Opera audiovizuală este o operă comună, în înțelesul art. 5 din Legea nr. 8/1996, anume "opera creată de mai mulți coautori, în colaborare."

Art. 67 din aceeași lege trimite în mod expres la art. 5 și enumeră autorii operei audiovizuale, ca fiind regizorul sau realizatorul (autorul principal, astfel cum prevede art. 66 alin. (1), autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală, precum și alte persoane care au contribuit substanțial la crearea acesteia.

Din cuprinsul art. 67 rezultă, în ceea ce privește muzica folosită în opera audiovizuală, că autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală este coautor al operei audiovizuale, ca operă comună, așadar, creatorul unei compoziții noi, distincte de vreo operă muzicală preexistentă.

Desigur, nu se poate exclude ipoteza unei opere muzicale derivate, în sensul art. 8 lit. a) din lege, care prevede că pot constitui obiect al dreptului de autor "operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, și anume (...) adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale și orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau științifice care reprezintă o muncă intelectuală de creație".

Așadar, opera derivată este tot o operă nouă, diferită de cea originară, iar pe de altă parte, în atare ipoteză, luându-se în considerare chiar varianta susținută de către reclamanta din cauză, cea a adaptării, ca modalitate de realizare a operei derivate, se impune a se constata că autorul adaptării, iar nu autorul operei originale, este socotit drept coautor al operei audiovizuale, observându-se menționarea explicită a autorului adaptării în art. 67 din lege, precum și distincția pe care legiuitorul o face între autorul adaptării și autorul muzicii special create.

Prin urmare, regimul specific al dreptului de autor asupra operelor audiovizuale nu îl vizează pe autorul operei muzicale preexistente. Numai dacă acest creator este, în același timp, autorul adaptării muzicale ori al muzicii special create pentru opera audiovizuală i se aplică acest regim juridic, însă reclamanta din cauză nu a invocat o asemenea situație, susținând, dimpotrivă, utilizarea operei preexistente de către terți, fără consimțământul său.

Astfel, atunci când legiuitorul prevede, în art. 70, că "Drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor stabiliți potrivit art. 67", nu se referă la autorul operei muzicale anterioare, după cum acesta nu este vizat nici de prevederile speciale referitoare la drepturile patrimoniale ale autorilor operei audiovizuale din art. 71 și 72 (acest din urmă text reglementând în alin. (2) modul de încasare a remunerației cuvenite autorilor operei audiovizuale, respectiv fie prin intermediul producătorului, fie direct de la utilizatori, fie prin organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, pe baza contractelor generale încheiate de acestea cu utilizatorii).

Față de cele ce preced, din reglementarea specială cuprinsă în art. 65-72 din lege se poate conchide în sensul că, de vreme ce opera audiovizuală este o operă de sine-stătătoare, distinctă de contribuțiile încorporate (care pot constitui sau nu opere în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996), utilizarea sa de către un terț are un regim juridic specific, definit prin drepturile morale și patrimoniale anume prevăzute. Acestea aparțin autorilor stabiliți potrivit art. 67 din lege, pentru utilizarea operei audiovizuale este suficientă autorizarea titularului dreptului de autor, acordată în conformitate cu prevederile art. 71.

În absența unui text de lege expres, nu se poate considera că autorul operei muzicale preexistente deține un drept de a autoriza utilizarea operei audiovizuale și de a pretinde o remunerație de la un terț utilizator în considerarea operei audiovizuale, chiar dacă aceasta ar încorpora opera sa.

Prin urmare, după cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia de apel, utilizarea operei audiovizuale de către un terț nu are caracter ilicit, acest terț neavând vreo obligație de a solicita autorizarea din partea autorului operei muzicale preexistente și nici de a-i plăti vreo remunerație, în considerarea utilizării operei audiovizuale în întregul său.

Contrar susținerilor recurentei–reclamante, nici art. 69 din Legea nr. 8/1996, care face parte integrantă din reglementarea specială, nu conferă un asemenea drept.

Acest text de lege îl vizează, într-adevăr, pe titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente, însă prevede doar dreptul la adaptarea audiovizuală, ca drept exclusiv de a transforma opera preexistentă sau de a o include într-o operă audiovizuală, drept pe care titularul îl cedează producătorului operei audiovizuale, în condițiile alin. (2)-(4) din art. 69.

Eventuala faptă de încălcare a acestui drept poate fi săvârșită doar de către producătorul operei audiovizuale, din moment ce, potrivit art. 69 alin. (2)-(4) din lege, ar fi trebuit încheiat un contract de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală, în absența căruia producătorul nu este autorizat să procedeze la transformarea operei preexistente sau la includerea sa într-o operă audiovizuală.

Or, producătorul nu a fost chemat în judecată în prezenta cauză și nu este parte în raportul dedus judecății, ce decurge din utilizarea de către un terț, prin radiodifuzare, a operei audiovizuale în ansamblu (așadar, nu este o radiodifuzare separată a operei muzicale preexistente), astfel încât titularul operei muzicale anterioare nu poate opune acestui terț eventuala încălcare a dreptului său de adaptare audiovizuală, pentru a pretinde repararea prejudiciului creat prin încălcarea dreptului.

Din același motiv, nici prevederile art. 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996, referitoare la dreptul autorului de a autoriza sau interzice realizarea de opere derivate, nu pot fi invocate împotriva utilizatorului operei audiovizuale, recurenta făcând, de altfel, referire la această normă prin coroborare cu art. 69 din aceeași lege, ce reprezintă o normă particulară a art. 13 lit. i), în materia operelor audiovizuale.

În coordonate similare trebuie analizată și incidența în cauză a dispozițiilor art. 106 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, referitoare la prerogativa producătorilor de înregistrări sonore (fonograme), ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, de reproducere a acestor fonograme, prerogativă care a fundamentat, de asemenea, pretențiile formulate de către reclamanta A. S.R.L.

Fonograma este definită în art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ca fiind, în sensul acestei legi, "fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală".

Așadar, în situația în care o fixare a sunetelor, chiar cuprinsă într-o fonogramă, este încorporată într-o operă audiovizuală, iar aceasta este utilizată de către un terț ca întreg, avem de-a face cu o videogramă, iar nu cu o fonogramă, art. 108 alin. (1) din lege prevăzând că "Se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă, în sensul prezentei legi, orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvențe de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda și suportul utilizate pentru această fixare."

Într-o asemenea situație, este aplicabil regimul juridic al utilizării înregistrării audiovizuale, fiind incidente dispozițiile speciale ale art. 108-111 din Legea nr. 8/1996, care reglementează, printre altele, dreptul exclusiv al producătorului înregistrării audiovizuale de a autoriza sau interzice utilizarea de către terți a acestei videograme.

Potrivit reglementării speciale, producătorul fonogramei eventual încorporate în înregistrarea audiovizuală nu deține vreun drept de autoriza sau interzice utilizarea chiar a înregistrării audiovizuale, conservând dreptul exclusiv asupra utilizării fonogramei doar atunci când aceasta este utilizată separat (în mod evident, dacă a avut dreptul de a autoriza sau interzice utilizarea, art. 106 alin. (1) arătând și situațiile în care producătorul fonogramei are doar un drept la remunerație echitabilă).

Afirmația recurentei–reclamante, conform căreia încorporarea unei fonograme într-o înregistrare audiovizuală presupune reproducerea fonogramei, pentru care este necesară autorizarea titularului și achitarea prealabilă a remunerației cuvenite acestuia, nu poate fi primită, atât timp cât are ca finalitate demonstrarea caracterului nelegal al utilizării înregistrării audiovizuale în ansamblul său, atunci când reproducerea fonogramei prin încorporare nu a fost autorizată și remunerată în prealabil.

În mod evident, titularul drepturilor asupra fonogramei deține dreptul exclusiv de a autoriza, printre altele, reproducerea fonogramei, inclusiv prin încorporarea într-o operă audiovizuală (fixată într-o înregistrare audiovizuală), prerogativă prevăzută de art. 106 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Absența unei astfel de autorizări nu echivalează, însă, cu absența autorizării și a operei audiovizuale (sau a înregistrării audiovizuale), în situația utilizării de către terț a operei audiovizuale în ansamblu, față de diferența de tratament juridic între o fonogramă și o operă audiovizuală care încorporează fonograma. Pentru utilizarea licită a operei audiovizuale în ansamblu este suficientă autorizarea titularilor de drepturi asupra acestei opere, indiferent dacă titularul fonogramei a autorizat sau nu reproducerea acesteia.

O asemenea constatare rezultă chiar din considerentele deciziei CJUE pronunțate în cauza C-147/19 Atresmedia - a cărei aplicare eronată de către instanța de apel a fost susținută prin motivele de recurs -, fixarea unor sunete încorporată într-o operă cinematografică sau o altă operă audiovizuală nu intră în noțiunea de "fonogramă" (pct. 41 din decizie), iar "o fonogramă încorporată într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală își pierde calitatea de "fonogramă" în măsura în care face parte dintr-o asemenea operă, fără ca totuși această împrejurare să aibă vreo incidență asupra drepturilor asupra acestei fonograme în caz de utilizare a acesteia independent de opera în cauză" (pct. 44).

Pe temeiul acestor considerente, CJUE a conchis în sensul că "remunerația echitabilă unică (...) nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme."

Este de subliniat faptul că litigiul național în care s-a formulat trimiterea preliminară la CJUE a fost inițiat de către organismele de gestiune colectivă pentru drepturile producătorilor de fonograme și a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți (titulari de drepturi conexe), aceștia reclamând comunicarea publică a unor fonograme publicate în scopuri comerciale sau a unor reproduceri ale acestora, prin intermediul canalelor de televiziune.

Potrivit situației de fapt descrise de instanța de trimitere, în contextul căreia a fost solicitată și dată dezlegarea CJUE, prin intermediul canalelor de televiziune respective se difuzau opere audiovizuale care încorporează fonograme.

Or, o situație identică de utilizare se regăsește și în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că dezlegarea CJUE poate fi aplicată ca atare, în sensul că utilizatorul operei audiovizuale care încorporează fonograme (fixată într-o înregistrare audiovizuală) nu datorează vreo remunerație titularilor de drepturi asupra fonogramei, astfel cum, în mod corect, a constatat și instanța de apel în prezenta cauză, în aplicarea corespunzătoare a hotărârii CJUE în discuție.

Din precizarea din cuprinsul considerentelor hotărârii CJUE (de la pct. 25), conform căreia, în litigiul aflat pe rolul instanței naționale de trimitere, încorporarea fonogramelor în înregistrările audiovizuale a fost efectuată "cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză și în schimbul unei remunerații plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile", nu se poate deduce că, în ipoteza contrară, soluția CJUE ar fi fost diferită, astfel cum preconizează recurenta A. S.R.L. La pct. 25 s-a menționat doar obiectul întrebării, Curtea arătând în mod explicit că "întrebarea instanței de trimitere nu privește reproducerea unor astfel de fonograme cu ocazia încorporării lor menționate."

Dezlegarea ca atare, din dispozitivul hotărârii CJUE, nu conține nicio distincție din perspectiva autorizării (sau a absenței acesteia) a titularului fonogramei la momentul încorporării, după cum nici considerentele nu acordă vreo relevanță acestui aspect, în ceea ce privește utilizarea înregistrării audiovizuale în ansamblu, astfel încât nu se poate aprecia, astfel cum pretinde recurenta–reclamantă, că dezlegarea din cauza C-147/19 condiționează utilizarea de către terț a înregistrării audiovizuale în ansamblu de autorizarea titularului fonogramei încorporate.

Față de cele ce preced, urmează a fi respinse susținerile recurentei referitoare la nerespectarea prevederilor Legii nr. 8/1996, în ipoteza utilizării de către un terț a unei opere audiovizuale despre care se pretinde că încorporează o fonogramă sau o adaptare audiovizuală a unei compoziții muzicale preexistente.

Totodată, vor fi respinse și criticile vizând art. 145 din aceeași lege, care reglementează obiectul gestiunii colective obligatorii, respectiv art. 35 alin. (3), relativ la excepțiile de la dreptul de reproducere: nefiind relevantă, în ipoteza dată, autorizarea titularului dreptului de autor ori a titularului drepturilor conexe, pe cale de consecință, sunt lipsite de importanță, în prezentul litigiu, caracterul obligatoriu sau facultativ al gestiunii colective, precum și eventualele limitări ale exercițiului dreptului de autorizare a reproducerii unei opere sau a unei fonograme.

În consecință, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 337A din 1 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 februarie 2024.