ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1827/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă în data de 16.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Coșteiu, prin Primar, în temeiul art. 480 raportat la art. 492 C. civ. de la 1864, precum și în temeiul dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ., să constate dreptul de proprietate al reclamanților, constructori de bună-credință, asupra construcțiilor edificate în loc. Hezeriș nr. x, comuna Coșteiu, județul Timiș, respectiv a următoarelor construcții identificate conform Proiect DATC, relevee imobile anexat acțiunii: C1, reprezentând locuință servici și birouri, având o suprafață construită de 261 mp și o suprafață desfășurată de 338 mp; C2, reprezentând cameră preparate produse tradiționale, în suprafață construită și desfășurată de 47 mp; C3, reprezentând magazie, în suprafață construită și desfășurată de 44 mp; C4, reprezentând magazie, în suprafață construită și desfășurată de 62 mp; C5, reprezentând pătul porumb, în suprafață construită și desfășurată de 71 mp; C6, reprezentând adăpost păsări, în suprafață construită și desfășurată de 41 mp; C7, reprezentând magazie scule și atelier mecanic, în suprafață construită și desfășurată de 117 mp; C8, reprezentând grajd, în suprafață construită și desfășurată de 94 mp; C9, reprezentând grajd, în suprafață construită și desfășurată de 364 mp; C10, reprezentând cocini porci, în suprafață construită și desfășurată de 73 mp; C11, reprezentând grajd, în suprafață construită și desfășurată de 420 mp; C12, reprezentând punct control, în suprafață construită și desfășurată de 10 mp; C13, reprezentând afumătoare, în suprafață construită și desfășurată de 4 mp.; să se constate existența unui drept de superficie asupra terenului aferent construcțiilor identificate supra precum și asupra terenului aferent folosinței și exploatării acestor construcții; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 și 492 C. civ. de la 1864, prevederile art. 35 din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 933/PI din 19 iulie 2023, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

A respins, ca neîntemeiate, cererile de intervenție accesorie formulate în cauză.

A luat act că pârâta Comuna Coșteiu și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 74 din 20 martie 2024, Curtea de Apel Tmișoara, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamanți și de intervenienții accesorii împotriva sentinței tribunalului.

Prin decizia nr. 795 din 26 martie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de intervenienții C. S.R.L. și D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 74 din data de 20 martie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 795 din 26 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a declarat contestații în anulare contestatorii A. și B. și contestatoarele C. S.R.L. și D. S.R.L., solicitând, fiecare, admiterea contestației, anularea deciziei atacate și rejudecarea și admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 74 din 20 martie 2024 a Curții de Apel Timișoara și a sentinței civile nr. 933/PI din 19 iulie 2023 a Tribunalului Timiș, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea căilor extraordinare de atac, cu privire la incidența art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., au arătat că dezlegarea dată recursului ar fi rezultatul unei erori materiale.

Astfel, susțin contestatorii că instanța de recurs a menționat eronat că aceștia ar fi edificat construcțiile ulterior litigiului de fond funciar ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Lugoj, că situația acestor construcții ar fi fost lămurită în respectivul dosar, precum și că s-ar fi tranșsat aspectul legat de proprietatea asupra aceluiași teren și construcțiilor edificate pe acel teren.

De asemenea, instanța de recurs a menționat eronat că, prin decizia nr. 857 din 28 februarie 2022 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a fost anulată H.C.L. nr. 75/2019 a Comunei Coșteiu, de inventariere a bunurilor domeniului privat al U.A.T., fără ca acest act al autorității administrative să fi fost reținut ca dovadă a dreptului de proprietate în litigiul anterior, în care s-a stabilit că dobândirea proprietății s-a realizat ope legis, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991.

Totodată, prin decizia atacată s-a menționat eronat că efectul pozitiv al lucrului judecat a fost valorificat, o dată în plus, prin decizia nr. 1277/29.12.2022 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2021, deși în respectivul dosar nu s-a pus în discuție puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4138/2019 a Judecătoriei Lugoj.

O altă mențiune eronată a instanței de recurs se referă la afirmarea faptului că nu s-ar fi făcut dovada unui acord expres, neechivoc cu proprietarul terenului, care să le fi permis construirea, motiv pentru care nu se puteau prevala de calitatea de superficiari.

A mai reținut eronat instanța de recurs faptul că instanța de apel nu și-ar fi sprijinit soluția pe considerentele celor două feluri de regimuri juridice, regimul juridic specific proprietății socialiste de stat și celei cooperatiste, ci doar a făcut trimitere la acestea.

În fine, s-a făcut mențiunea eronată în decizia atacată în sensul că, în mod corect, s-ar fi reținut repercutarea efectului pozitiv al lucrului judecat al sentinței civile nr. 4138/20.12.2019 din dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Lugoj.

Subsumat motivului de contestație prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorii au arătat că instanța de recurs ar fi omis cercetarea motivelor de casare invocate.

La data de 08 august 2025, în termen legal, intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea contestațiilor în anulare, ca inadmisibile.

În susținerea poziției sale procesuale, arată că prin motivarea contestațiilor în anulare formulate se contestă exclusiv stări de fapt, iar nu de drept, așa cum cer rigorile art. 503 din C. proc. civ.

Practic, ceea ce critică contestatorii este modalitatea în care instanța de recurs a apreciat asupra probatoriului administrat în dosar și a stării de fapt incidente în speță.

Astfel, deși se invocă motivele de contestație prevăzute de pct. 2 și 3 ale art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., nu se evocă existența vreunor erori materiale sau omisiuni din analiza instanței de recurs, ci se contestă soluția pronunțată în cauză și considerentele ce au stat la baza acesteia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând contestația în anulare în raport cu criticile formulate și cu prevederile art. 503 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiții limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 503 C. proc. civ., care au următorul conținut:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs".

Din economia normelor juridice enunțate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunțate de instanțe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunțate de instanțele de apel și în privința cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului.

Trebuie subliniat că o însușire definitorie a hotărârilor judecătorești definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate.

În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) și a art. 431 din C. proc. civ., soluția conținută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanță, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranța circuitului civil și respectarea dreptului pronunțat de către un judecător.

Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, motivele concret și limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca fiind unele de strictă interpretare și aplicare, ele având caracter de excepție. Motivele de exercitare a contestației în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situații decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecință nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii atacate, și implicit afectarea siguranței circuitului civil.

Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înțelege să exercite un asemenea demers trebuie să își fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigențelor legale care reglementează materia respectivă.

În speță, prin ambele contestații în anulare, contestatorii au înțeles să invoce aceleași motive de contestație, reglementate prin art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., susținând, pe de-o parte, că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale iar, pe de altă parte, că instanța de recurs ar fi omis cercetarea motivelor de casare.

Argumentele prin care și-au fundamentat demersul procedural astfel întreprins sunt, însă, unele care se referă la o greșită evaluare a situației de fapt din dosar și a modalității în care instanța de recurs a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat atașat unor hotărâri anterioare.

Susțin contestatorii că, fără a cerceta motivele de nelegalitate invocate, instanța de recurs, în mod eronat, ar fi validat statuările instanței de apel, care a dat eficiență dezlegărilor jurisdicționale anterioare, constatând că în procesul anterior se dezbătuse și tranșase aspectul legat de proprietatea asupra aceluiași teren (în privința căruia reclamanții pretind existența dreptului de superficie) și respectiv, asupra construcțiilor edificate pe acel teren.

Or, din analiza considerentelor deciziei pronunțate în recurs se constată că instanța a analizat aspectele de nelegalitate pe care le-a identificat în criticile concret formulate de recurenții-reclamanți și intervenienți (contestatorii din prezenta etapă procesuală), critici care priveau modalitatea de administrare a probatoriului, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel și greșita valorificare a efectului pozitiv al lucrului judecat al celor statuate prin sentința civilă nr. 4138/2019 a Judecătoriei Lugoj, în raport cu modificarea împrejurărilor pricinii o dată cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești ulterioare (decizia nr. 857 din 28 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara), iar în urma analizei astfel efectuate a apreciat caracterul lor nefondat, cu consecința respingerii recursurilor.

Astfel, se constată că soluția de respingere a recursurilor reclamanților și intervenienților este una dată în urma judecății efectiv realizate de respectiva instanță de control judiciar relativ la criticile care erau formulate de recurenți.

În acest context al analizei relevate de considerentele deciziei atacate prin contestația în anulare pendinte, argumentele critice expuse de contestatori în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eroare de judecată imputată instanței de recurs, iar nu la o eroare materială pretins săvârșită în mod involuntar prin adoptarea soluției asupra recursului.

Eroarea materială la care se referă motivul de contestație reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. privește aspecte formale ale judecății, respectiv statuări făcute de instanță cu privire la aspecte procedurale ținând de judecata desfășurată chiar în fața instanței de recurs, iar nu la pretinse erori intervenite în judecata relativă la temeinicia cererii de recurs.

Se cuvine a fi observat că motivul de contestație în anulare potrivit căruia hotărârea atacată pe această cale trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare procedurală, respectiv art. 318 teza I din C. proc. civ. adoptat în anul 1865. Astfel jurisprudența și doctrina dezvoltate în aplicarea vechii reglementări își păstrează actualitatea.

Or, în jurisprudență s-a decis în mod constant că în categoria erorilor materiale care deschid calea de atac extraordinară a contestației în anulare intră exclusiv acele erori de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale (cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat, în condițiile în care partea a depus dovada achitării taxei de timbru; respingerea recursului ca tardiv formulat, deși acesta era depus în termenul de exercitare), nu și pretinse erori referitoare la modul de examinare a probelor și argumentelor care fundamentau calea de atac soluționată prin decizia contestată.

În speță, contestatorii afirmă o altă situație de fapt față de cea reținută de instanța de recurs, precum și o altă interpretare a dispozițiilor art. 430-432 din C. proc. civ., susținând, pe de-o parte, că aspectele constatate de instanțele din prezentul dosar, în sensul că toate chestiunile legate de proprietatea asupra aceluiași teren și a construcțiilor și situația juridică a acestora ar fi fost lămurite în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Lugoj sunt eronate, iar, pe de altă parte, că reținerea instanței de recurs în sensul că pronunțarea deciziei nr. 1277 din 29 decembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara nu ar fi aptă să lipsească de efecte prima judecată, este și aceasta eronată. Prin atare susțineri, contestatorii tind a determina o reapreciere a efectelor lucrului judecat, respectiv o reevaluare a modului în care instanța de recurs a făcut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 430-432 din C. proc. civ., solicitând, practic, reeavaluarea efectelor hotărârii ulterioare pronunțate de Curtea de Apel Timișoara asupra raporturilor juridice concrete dintre părți, în sensul de a constată că, o dată cu anularea HCL nr. 75/2019 a Comunei Coșteiu, prin hotărârea judecătorească antemenționată, ar rămâne lipsită de efecte sentința civilă nr. 4138/2019 a Judecătoriei Lugoj. Însă, un atare demers nu se circumscrie categoriei erorii materiale la care se referă dispoziția înscrisă în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Situația expusă nu se poate încadra nici în ipoteza descrisă prin art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., așa cum pretind contestatorii, care invocă și acest motiv de contestație în anulare, susținând că Înalta Curte, în dosarul nr. x/2021, nu ar fi cercetat motivele de casare și nu ar fi răspuns criticilor acestora conform cărora situația juridică a imobilelor s-a schimbat ulterior pronunțării sentinței civile nr. 4138 din 20 decembrie 2019 a Judecătoriei Lugoj, ca urmare a pronunțării unei alte hotărâri judecătorești, decizia nr. 857 din 28 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2020, prin care s-ar fi restabilit dreptul de proprietate tabular al Statului Român asupra terenului în litigiu încă din anul 1940.

Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestație în anulare este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurenți dintre cele prevăzute expres și limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de părți, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pre care se sprijină.

Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs.

Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii judecătorești conține la subsecțiunea II.1 (pag. 27 paragraf 3-5 și pag. 28 paragraf 1), destinată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o amplă analiză a argumentelor relative la pretinsa menținere greșită a efectului pozitiv al lucrului judecat al sentinței civile nr. 4138 din 20 decembrie 2019 a Judecătoriei Lugoj, chiar în situația pronunțării ulterioare a deciziei nr. 857 din 28 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, context în care nu se verifică omisiunea cercetării acestui motiv de recurs dintre cele invocate de către contestatori.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 795 din 26 martie 2025, atacată, a reținut că o hotărâre ulterioară nu poate lipsi de efecte sentința pronunțată inițial în raporturile dintre părți, pe aceeași chestiune litigioasă. Dimpotrivă, chiar, în măsura în care cea de-a două hotărâre ar contrazice-o pe prima, aceasta ar fi supusă retractării și revizuirii, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., tocmai pentru încălcarea autorității de lucru judecat a primei statuări.

Mai mult, în continuarea aceluiași raționament, instanța de recurs a constatat că, prin decizia nr. 857/28.09.2022 a Curții de Apel Timișoara, la care au făcut referire recurenții, a fost anulată H.C.L. nr. 75/2019 a Comunei Coșteiu, de inventariere a bunurilor domeniului privat al U.A.T., pentru lipsa cvorumului legal. Or, acest act al autorității administrative nu a fost reținut ca dovadă a dreptului de proprietate în litigiul anterior, în care s-a stabilit o dobândire a proprietății ope legis, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991, sens în care, cu atât mai mult, a apreciat instanța că hotărârea ulterioară nu putea influența în vreun fel situația juridică a imobilelor, astfel cum a fost stabilită în litigiul inițial.

Revenind, Înalta Curte reține, după cum s-a subliniat și anterior, că prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia, întrucât ține de esența judecății, concluzia contrară presupunând că în cadrul contestației în anulare să se poată urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu vs. România, Hotărârea din 07 iulie 2009), ceea ce nu este cazul în speță.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestațiilor în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție de către contestatorii A. și B. și de contestatoarele D. S.R.L. și C. S.R.L. privind nelegalitatea deciziei nr. 795 din 26 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, le va respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestațiile în anulare declarate de contestatorii A. și B. și de contestatoarele D. S.R.L. și C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 795 din 26 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.