ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1583/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la 03 noiembrie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorelor B. și C., a chemat în judecata pe pârâta D. solicitând obligarea acesteia, în principal, la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro și către cei doi copii minori la câte 50.000 euro, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtei să își ceară scuze public și să publice extras din hotărârea pronunțată în toate cotidianele locale, respectiv Monitorul de Vrancea, E., F., G. și pe pagina sa personală de H..

Pârâta D. a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantelor la plata sumei de 5 880 RON cu titlu de daune materiale, și a sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Judecata în primă instanță

Prin încheierea din 11 ianuarie 2023, Curtea de Apel Galați a admis cererea de strămutare formulată de petenta D. și a dispus strămutarea dosarului de la Tribunalul Vrancea la Tribunalul Brăila.

Prin încheierea din 28.09.2023 a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de numitul I..

Prin sentința civilă nr. 348/13.05.2024, Tribunalul Brăila a respins, ca nefondate cererea principală și cererea reconvențională.

1.3. Decizia pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 201/A din 16 octombrie 2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâta D. împotriva sentinței civile nr. 348/13.05.2024, pronunțate de Tribunalul Brăila.

1.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A., prin care solicitat casarea hotărârii, trimiterea cauzei instanței de apel, pentru rejudecarea acesteia, și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

Motivarea deciziei atacate este una lapidară din perspectiva în care instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la solicitările acesteia, și nici nu a analizat apărările și înscrisurile exhibate, rezumându-se în a reda o serie de dispoziții legale, fără a se raporta la situația de fapt dedusă judecății din care rezultă că sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătorești, cu nesocotirea art. 425 din C. proc. civ.

Circumscris aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii având în vedere că, deși a respins acțiunea reclamantei, a reținut în sarcina pârâtei împrejurarea că aceasta a informat publicul în legătură cu un subiect de interes. Or, acest demers al pârâtei a adus atingere demnității reclamantei și a creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare și ofensatoare în perioada în care soțul reclamantei ocupa cea mai înaltă funcție publică din județul Vrancea, fiind totodată implicat în alegerile locale din județ, în calitatea sa de președinte J. Vrancea.

În expunerea criticilor circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material, din perspectiva în care nu a procedat la analiza tuturor motivelor de apel invocate, iar pe de altă parte, a reținut, în mod greșit, că pârâta nu a săvârșit o faptă ilicită, în contextul în care probatoriul administrat în cauză a demonstrat intenția pârâtei de a o denigra pe reclamantă în spațiul public ceea ce a condus la grave prejudicii de imagine care au afectat, inclusiv, campania electorală în care se afla soțul acesteia.

Or, contrar reținerilor curții de apel, postările depuse la dosar demonstrează clar intenția pârâtei de a afecta atât viața publică, cât și pe cea privată a reclamantei, jignirile la adresa acesteia și a soțului acesteia depășind dreptul la exprimare.

În mod nelegal, curtea de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada unei fapte ilicite, respectiv că formularea de către pârâtă a plângerii penale a fost făcută cu rea-credință, în condițiile în care aceasta a sesizat presa locală și a diseminat respectivele discuții în public. Reaua-credință a pârâtei rezultă, în mod evident, din acțiunea de postare pe rețeaua de socializare H. a unor comentarii în legătură cu demersul juridic pendinte, acțiuni care au creat prejudicii de imagine și soțului reclamantei.

Înscrisurile depuse la dosar contrazic însă susținerile pârâtei în sensul în care aceasta nu a postat niciun articol denigrator la adresa reclamantei și a soțului acesteia, postările fiind efectuate nu numai de pe contul personal al reclamantei, ci și de pe alte conturi ale membrilor familiei sale, afirmându-se, în mod nereal, despre agresiunea fizică pe care ar fi exercitat-o asupra pârâtei, aspect neconfirmat însă de organele de cercetare penală care au infirmat aceasta situație.

Reaua-credință a pârâtei rezidă din aceea că deși probatoriul administrat demonstrează acțiunea denigratoare exercitată împotriva reclamantei și a soțului acesteia, aceasta susține că nu a efectuat nicio postare ci doar a adresat mesaje de felicitări pentru rezultatele obținute în urma alegerilor pentru ocuparea funcției de președinte al Consiliului Județean Vrancea, atitudinea rău voitoare a pârâtei rezultând inclusiv din conținutul întâmpinării formulate de aceasta care recunoaște că toate postările de pe rețele sociale sunt conforme cu realitatea și reprezintă doar adevăruri.

Totodată, afirmația pârâtei potrivit căreia dacă acțiunile ar fi fost ilicite, soțul reclamantei nu ar fi câștigat alegerile, reprezintă o încercare de disculpare care nu poate avea drept consecință înlăturarea răspunderii sale civile delictuale, în condițiile în care scopul urmărit de pârâtă a fost acela de a crea prejudicii de imagine.

Condițiile antrenările răspunderii civile delictuale au fost probate prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei reprezentate de postările efectuate pe rețelele de socializare ale pârâtei.

Referitor la cuantumul prejudiciului moral, reclamanta a susținut că acesta nu se probează ci se constată, fiind supus prezumției simple a judecătorului, dedus din raportul de cauzalitate, acesta fiind chemat sa evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situației sale juste, componentele personalității sale.

Pârâta a acționat cu rea-credință atunci când a susținut că restrângerea pretențiilor se datorează respingerii acțiunii, în contextul în care scopul demersului judiciar nu a fost acela de a obține despăgubiri materiale, ci acela de reparare a imaginii publice, grav afectată de afirmațiile mincinoase ale pârâtei dar și de postările acesteia.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, în raport de soluția dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focșani plângerii penale formulate de către pârâtă că fapta penală nu există, pârâta a acționat cu rea-credința, sesizând organele de cercetare cu o faptă care nu a existat, scopul evident al acesteia fiind acela de a prejudicia imaginea publică reclamantei, prin referiri directe cu privire la funcțiile publice deținute de soțul acesteia.

Reținerea de către tribunal, a imposibilității angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei având în vedere caracterul nepublic al cercetării penale, este contrazisă de acțiunile pârâtei de informare a publicului cu privire la existența plângerii penale împotriva reclamantei.

Contrar probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a reținut, în mod greșit, împrejurarea că informarea publicului în legătură cu existența plângerii penale nu poate angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtei atâta vreme cât nu a fost făcută dovada că acțiunea pretins ilicită a fost săvârșită de pârâtă, în condițiile în care instanței îi revenea obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenția europeană a Drepturilor Omului de a stabili dacă articolele și comentariile postate pe rețelele se socializare au păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din aceeași Convenție.

Astfel, în cauza Petrina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție.

Or, din analiza poziției pârâtei care a continuat să întreprindă acțiuni de denigrare și pe perioada derulării procesului în scopul influențării campaniei electorale la care participa soțul reclamantei, rezultă reaua-credință a pârâtei, cu scopul de denigrare.

În acest sens, situația conflictuală care a constituit pretextul formulării plângerii penale de către pârâtă în care reclamanta a fost cercetată pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, a avut drept consecință marginalizarea reclamantei de către colegii de serviciu, fiind privită cu scepticism și înlăturată de la orice activitate colectivă care se desfășura la sediul primăriei sau în afara lui. Tot ca o consecință a formulării de către pârâtă a plângerii penale, au apărut numeroase articole în presa locală, care au afectat în mod grav, dreptul reclamantei la propria imagine și dreptul la demnitate, articole în care era prezentată drept vinovată de "bătaia" iscată la Primăria Păulești, cum ar fi:

"Scandal la primărie. Soția președintelui J. Vrancea, acuzată că a lovit o colegă", "Ultima oră Soția șefului J. Vrancea s-a bătut în Primăria Păulești cu o colegă. Doar Poliția le-a despărțit", "Cafteala doamnelor din sediul Primăriei Păulești, în care a fost implicată soția șefului J. Vrancea".

Prin raportare la dispozițiile art. 252, art. 72, art. 73 și art. 75 din C. civ., pârâta nu a dat dovadă de bună credință prin atitudinea pe care a avut-o, urmărind doar compromiterea demnității reclamantei la nivel local dar și în interiorul comunității în care locuiește și își desfășoară activitatea, alterarea imaginii fiind cauzată de acuzațiile grave de lovire și alte violențe aduse cu ocazia plângerii penale formulate în mod nefondat.

Decizia nr. 1576/07.12.2011 a Curții Constituționale este relevantă în cauză, demnitatea având aceleași valențe pentru oricare dintre indivizi.

Edificatoare în acest sens este și decizia nr. 4546/2014 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în care s-a tranșat că platforma de socializare H. reprezintă spațiu public.

Atitudinea pârâtei exprimată prin afirmațiile făcute, a adus grave prejudicii reclamantei cu impact negativ asupra imaginii publice și a vieții sociale, având în vedere că provine dintr-o familie apreciată de comunitate, prejudiciul fiind astfel unul evident, membrii comunității Spinești și Păulești începând să aibă o atitudine reținută față de reclamantă din cauza acuzațiilor penale care i-au fost aduse și care, în final, au fost dovedite ca fiind nefondate.

Acțiunea ilicită a pârâtei s-a repercutat inclusiv asupra vieții sociale și situației școlare a copiilor reclamantei care au fost marginalizați de colegii de la școală dar și din grupul de prieteni, care au fost identificați ca fiind copiii "unei mame bătăușe", conflictuale.

Dauna morală este un prejudiciu ce nu se pretează unei evaluări pecuniare, adică nu poate fi exprimată și constatată în bani. Nu există niciun dubiu cu privire la faptul că suferința celui vătămat nu poate fi reparată prin oferirea unei sume de bani, tocmai de aceea s-a stabilit că prin daune morale se urmărește doar ca victima să primească o compensare sau o satisfacție.

Astfel, este necesară o compensație datorată pentru atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și altele asemenea.

Instanța europeană a stabilit că "despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. ".

Totodată, atunci când se analizează situația, pentru a se stabili cât de grav este prejudiciul de imagine, trebuie să se aibă în vedere respectarea vieții private, dar și imaginea publică.

Astfel, faptele pârâtei au creat reclamantei o imagine care nu corespunde cu realitatea și care este de natură a crea prejudicii.

În vederea cuantificării prejudiciului de imagine, trebuie avute în vedere consecințele suferite pe plan fizic și psihic, gradul de expunere la disprețul public, notorietatea, sentimentul de frustrare, imaginea publică a reclamantei infuiențând în mod direct parcursul electoral al soțului acesteia care a fost votat de majoritarea cetățenilor din județul Vrancea.

Cum deținea o poziție socială și profesională respectabilă în cadrul comunității, reclamantei fiindu-i recunoscută imaginea de om onest, având în vedere gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei și demnității, dar și prejudiciul de imagine pricinuit în mediul social în care își desfășura activitatea, suma de 10 000 RON constituie o acoperire justă și echitabilă a prejudiciului.

Prejudiciul moral dedus judecății este unul dintre acele prejudicii care sunt susceptibile și de reparație în natură sub forma ștergerii de pe pagina personală de H. a pârâtei și a postărilor care au vizat pe reclamantă, precum și publicarea acestei hotărâri judecătorești pe pagina de H. și in ziarele de circulație județeană.

Daunele morale solicitate vizează acoperirea suferințelor psihice ce au fost cauzate reclamantei și familiei acesteia, de fapta ilicită a pârâtei care, prin demersurile pe care le-a întreprins cu rea-credința, a insuflat comunității din care făcea parte o temere nejustificată, care a afectat imaginea și demnitatea, prestigiul și reputația reclamantei, îngrădindu-i dreptul la muncă, prin afectarea relației cu colegii de serviciu, comportamentul pârâtei.

Cu toate că imaginea ar fi integral restabilită prin publicarea hotărârii și prin ștergerea acelor postări, având în vedere că între momentul apariției postărilor și publicarea hotărârii judecătorești de sancționare, imaginea reclamantei a fost deja afectată în mod nelegitim, se impune acordarea unor compensații bănești de natură să ofere o satisfacție reclamantei.

Prin urmare, reclamanta apreciază că devin dispozițiile art. 1349 și art. 1373 din C. civ., neputând fi reținută existența unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei.

1.5. Apărările formulate în cauză

La 03 martie 2025, intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a omis să formuleze critici de nelegalitate subsumabile motivelor de casare invocate.

Astfel, criticile prin care se invocă existența unei motivări "lapidare și contradictorii" constituie, în opinia recurentei, consecința ignorării motivelor de apel și a realizării unei analize în neconcordanță cu probatoriul din dosar, din perspectiva în care au fost respinse solicitările reclamantei și nu fost analizate apărările și înscrisurile exhibate, instanța rezumându-se în a reda o serie de dispoziții legale, fără a se raporta la situația de fapt dedusă judecății, reținând că, deși demersul pârâtei "de informare" a adus atingere demnității reclamantei și a creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare și ofensatoare în perioada în care soțul reclamantei ocupa cea mai înaltă funcție publică din județul Vrancea, acțiunea este nefondată.

Înalta Curte reține însă că aceste susțineri nu sunt subsumabile dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce recurenta nu învederează, în realitate, veritabile aspecte de nelegalitate, care să releve eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele, apte a genera, astfel, confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză.

Astfel, deși invocă existența unor considerente opuse, susținerile sunt fără suport, din moment ce recurenta omite a demonstra, printr-o argumentație coerentă, în ce constă contradicția invocată, care să nu facă posibil controlul judiciar al instanței de recurs.

Or, formularea unor susțineri cu titlu general și care nu respectă cerința esențială de a se raporta la dezlegările și raționamentele utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora.

Totodată, se constată că recurenta a expus în susținerea acestei critici stări de fapt, prin raportare la "informarea" pe care pârâta a efectuat-o, în opinia sa, în mod mincinos, ce nu pot fi analizate în recurs, cadru procesual în care se deduc judecății exclusiv chestiuni de nelegalitate ale soluției pronunțate de către instanța de apel, iar nu aspecte de netemeinicie, cum sunt cele privind stabilirea situației de fapt ori evaluarea probatoriilor.

Prin urmare, recurenta nu a învederat motive contradictorii, ci a expus aprecieri proprii cu privire la stări de fapt și probe, respectiv la modul în care ar fi trebuit interpretată de către instanța de apel "informarea" efectuată de pârâtă, care nu pot fi subsumate vreunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În același mod procedează recurenta și atunci când, invocând viciul nemotivării, nu arată, în concret, apărările și nici susținerile care nu au fost analizate de către instanța de apel, ci se rezumă doar la susține că instanța de apel "a ignorat toate apărările și documentele invocate, în baza cărora au fost formulate apărările, limitându-se la a prezenta anumite dispoziții legale, fără a verifica situația de fapt, și fără a

se

face nicio referire la cele invocate de reclamantă".

Prin urmare, și această din urmă susținere expune doar nemulțumirea recurentei în raport cu soluția pronunțată, fără a fi însă în măsură să învestească legal instanța de recurs.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține doar formal greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a dispozițiilor art. 252, art. 72, art. 73 și art. 75 din C. civ., din moment ce aduce în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății din calea extraordinară de atac a recursului, doar elemente de fapt și de apreciere a probatoriului pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, ca efect al cercetării conținutului faptei pretins ilicite a pârâtei și a articolelor publicate de aceasta.

În acest sens, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă formulează simple afirmații generale în legătură cu libertatea de exprimare, în reglementarea normelor anterior evocate, pe care le redau, ca atare, evocând, totodată, jurisprudența instanței de contencios european, fără a arăta, însă, maniera în care aceste aspecte (ce decurg din jurisprudența Curții Europene) ar fi fost nesocotite de către instanța de prim control judiciar.

Astfel, fără a indica punctual în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, recurenta-reclamantă se rezumă la a afirma, doar sub aparența unei critici de nelegalitate relative la încălcarea art. 10 din Convenția Europeană, că "în cauză, din analiza poziției pârâtei care a continuat să întreprindă acțiuni de denigrare și pe perioada derulării procesului în scopul influențării campaniei electorale la care participa soțul reclamantei, rezultă reaua-credință a pârâtei, cu scopul de denigrare". Reiese, așadar, că, prin susținerile formulate, recurenta tinde, în realitate, doar la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de către instanțele de fond, afirmațiile invocate vizând strict devoluțiunea cauzei, pentru a pretinde existența relei-credințe a pârâtei, aspecte improprii pentru a fi supuse judecății din recurs.

Limitându-se, în consecință, strict la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanțelor fondului (și care scapă cenzurii instanței de recurs), recurenta urmărește doar repunerea în discuție a situației de fapt și atunci când afirmă că "reaua-credință a pârâtei rezidă din aceea că deși probatoriul administrat demonstrează acțiunea denigratoare exercitată împotriva reclamantei și a soțului acesteia, aceasta susține că nu a efectuat nicio postare ci doar a adresat mesaje de felicitări pentru rezultatele obținute în urma alegerilor pentru ocuparea funcției de președinte al Consiliului Județean Vrancea, atitudinea rău voitoare a pârâtei rezultând inclusiv din conținutul întâmpinării formulate de aceasta care recunoaște că toate postările de pe rețele sociale sunt conforme cu realitatea și reprezintă doar adevăruri", respectiv că "sunt întrunite condițiile antrenările răspunderii civile delictuale a pârâtei având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei reprezentate de postările efectuate pe rețelele de socializare ale pârâtei.".

Or, faptul că, în urma examinării probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurenta-reclamantă, respectiv că "nu se poate reține reaua credință a pârâtei în demersul întreprins, iar articolele din presă au relatat faptele într-un mod echidistant, de natură să nu aducă atingere principiului nevinovăției", nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar, susținerile vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

Aceasta întrucât, pentru a statua astfel, instanța de apel, analizând probatoriul administrat, a constatat că "deși demersul pârâtei s-a finalizat cu o soluție de clasare, motivat de faptul că fapta nu există, din cuprinsul acesteia, nu rezultă elemente care să confirme un exercițiu abuziv, din partea pârâtei, reclamanta nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtei, nu a probat că pârâta a exercitat în mod conștient și abuziv dreptul său de a formula plângere penală cu privire la o posibilă infracțiune cunoscând, fiind conștientă că aceasta este nereală"

Tot în determinarea situației de fapt, în referire la articolele și comentariile apărute în presa locală și națională dar și în spațiul on-line, urmare plângerii penale formulate de pârâtă, care în opinia reclamantei i-au lezat drepturile personale, din perspectiv art. 72 și 73 C. civ., care acordă protecție demnității, onoarei și reputației, instanța devolutivă de control judiciar a reținut că au existat și titluri de natură să atragă atenția, cu referiri la soțul reclamantei, urmate de un limbaj ironic/sarcastic, dar reclamanta nu a reușit să dovedească implicarea directă și cu intenție a pârâtei în publicarea acestor articole .

Verificând ansamblul afirmațiilor reclamantei, reiterate ca atare prin memoriul de recurs, cu privire la comentariile și dezbaterile apărute în spațiul on-line, curtea de apel a stabilit că, "deși nu i se poate reține calitatea de om politic, reclamanta, în calitate de secretar general al Comunei Păulești, este un funcționar public, ocupă o funcție importantă în administrația publică locală, cu rol deosebit de important în activitatea acesteia. Poziția de secretar general al unei Primării, atribuțiile specifice, implică și comentarii ușor ironice/sarcastice, cu condiția să nu depășească limita bunei-credințe."

În acest sens, a mai reținut că "instanța europeană admite că limitele criticilor admisibile cu privire la comportamentului funcționarilor publici făcute în presă sau de cetățeni, pot fi mai largi la adresa funcționarilor decât pentru un simplu particular, chiar dacă aceștia nu ar putea fi tratați ca oamenii politici, având în vedere că, în exercițiul funcției lor, aceștia trebuie să beneficieze de încrederea publicului fără a fi perturbați în mod nejustificat."

În continuare, evaluând, de asemenea, înscrisurile de care a înțeles să se prevaleze reclamanta, instanța anterioară a mai stabilit că "Din copiile conversațiilor on-line depuse la dosar, pârâtei nu i se poate imputa un asemenea comportament, obiectivul urmărit de pârâtă fiind acela de informare a publicului asupra unui subiect de interes caz în care este admisă posibilitatea de a recurge la o doză de critică, idei dure, șocante înscrise în exercițiul dreptului la exprimare, probele aflate la dosar exhibând o bază factuală pentru a susține afirmațiile acesteia în mediul on-line."

Se constată, așadar, că susținerile recurentei-reclamante vizează doar modalitatea de valorificare a probelor și tind, astfel, la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect privește strict cercetarea conformității cu normele legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept.

Drept urmare, cum afirmațiile formulate vizează doar aspecte de fapt, care au constituit obiectul examinării instanțelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanței de recurs.

În mod similar, nici susținerile referitoare la încălcarea art. 1.349 și art. 1.373 C. civ. nu deduc spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicțional atacat, în condițiile în care supun verificării, la rândul lor, doar o greșită determinare a cadrului factual, iar nu un veritabil aspect de nelegalitate.

Astfel, cu toate că pretinde că "plângerea penală a reprezentat doar un pretext pentru acțiunile ulterioare ale pârâtei, aceasta acționând cu rea credință încă de la început, afirmațiile mincinoase fiind preluate de către de ziariști locali și de adversari politici ai soțului reclamantei aflat în campanie electorală !deși între faptele recurentelor există o legătură strânsă,", recurenta-reclamantă omite faptul că aceste susțineri au făcut deja obiectul verificării jurisdicționale în calea de atac anterioară, ocazie cu care, urmare a reținerii caracterului nefondat al criticilor, s-a dispus înlăturarea constatării caracterului ilicit al formulării plângerii penale, stabilindu-se, în mod expres, că, reclamanta are obligația să dovedească că a fost supusă unei anchete penale, fără a exista un minim de probatoriu împotriva sa, or, reclamanta nu a reușit să dovedească intenția de vendetă a pârâtei, respectiv reaua credință a acesteia "neputându-se reține existența unei fapte ilicite".

Or, separat de împrejurarea că aceste elemente factuale au fost analizate și verificate de instanța de apel în cadrul controlului devolutiv, afirmând că "instanța de apel s-a aflat în eroare de la început atunci reținând că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiției faptei ilicite, nefiind făăcută dovada că pârâta, prin depunerea plângerii penale, a acționat cu rea credință, în timp ce nu s-a făcut proba că pârâta a fost cea care a sesizat presa locală și a adus aceste discuții în spațiul public", recurenta-reclamantă supune examinării aspecte ce țin strict de temeinicia judecății înfăptuite, din moment ce acestea decurg, de asemenea, din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.

Aceasta întrucât, instanța de apel, fiind învestită, prin calea devolutivă de atac promovată de reclamantă, cu verificarea legalității soluției tribunalului, de nereținere a caracterului ilicit al formulării plângerii penale, a constatat că prima instanță a stabilit, în mod temeinic și legal, că această sesizare a organelor de cercetare penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de "loviri sau late violențe" de către reclamantă, nu poate fi calificat ca fiind un act de vendetă, pârâta exercitându-și dreptul de petiționare, recunoscut ca drept fundamental instituit prin textul art. 51 din Constituția României potrivit cu care cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții.

Raționamentul logico-judiciar care a fundamentat această reținere a curții de apel a avut în considerare, tot ca efect al evaluării cadrului factual, că "Din copia articolului din data de 18.02.2021 rezultă că acest conflict a devenit public, în ziua în care s-a produs, iar informația cu privire la incident a fost confirmată de Biroul de presă al IPJ Vrancea. Articolele din presă au relatat faptele într-un mod echidistant, de natură să nu aducă atingere principiului nevinovăției ("între cele două persoane ar fi avut loc un conflict spontan; apelanta ar fi fost agresată fizic și verbal").

Ca atare, întrucât statuările instanței de apel, relative la situația de fapt, nu mai pot fi contrazise în prezenta cale extraordinară de atac, simpla referire la lipsa existență a relei credință a pârâtei în formularea plângerii penale nu este de natură a imprima, în sine, criticii un caracter subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Formală este și susținerea recurentei în sensul că "prejudiciul moral nu se probează ci se constată", în condițiile în care, instanța nu s-a pronunțat asupra cuantumului daunelor morale solicitate de reclamantă ca urmare a constatării neîndeplinirii condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale.

Din moment ce evaluarea instanței de prim control judiciar, care a stabilit inexistența faptei ilicite a pârâtei, împrejurare în raport de care nu s-a mai impus analizarea celorlalte condiții privitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, s-a fundamentat pe elemente de fapt, reținându-se, în mod expres, că imaginea reclamantei nu a fost afectată pe baza afirmațiilor lezatoare la adresa acesteia, aceasta nu poate fi cenzurată în recurs, interesând strict temeinicia deciziei recurate.

Drept urmare, cum în prezenta cale de atac extraordinară nu are loc o devoluare a fondului cauzei, simpla afirmare, la acest moment procesual, a contrariului celor reținute de către curtea de apel constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia.

Se constată, astfel, că, în realitate, recurenta nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivul de casare invocat, ci, mai degrabă, își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, criticile vizând, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o altă dezlegare.

Or, exigențele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege, iar nu a unor probe din prezenta pricină.

Prin urmare, din moment ce recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, văzând dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 201/A din 16 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă va fi anulat.

Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., anterior referite, se va dispune obligarea acesteia la plata către intimata D. a cheltuielilor de judecată în sumă de 7140 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin extrasul de cont. nr. 1 din 23 nr. 113/17.07.2024, depusă la dosar la filele x și 54.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 201/A din 16 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă pe recurenta A. la plata către intimata D. a cheltuielilor de judecată în sumă de 7140 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.