ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1213/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 60.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material, și 25.000 euro pentru prejudiciul moral suferit în perioada 1975-1985, precum și cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, 1357-1371, 1381-1382, 1385 și 1388 C. civ. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul Vrancea: Prin sentința nr. 270 din 27 iunie 2019, Tribunalul Vrancea, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a obligat pe reclamant la plata către pârât a sumei de 1.500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați: Prin decizia nr. 30/A din 16 martie 2020, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 270 din 27 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Vrancea. A obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimatul-pârât a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia civilă nr. 605 din 24 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 30/A din 16 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Al doilea ciclu procesual

Rejudecare apel - Curtea de Apel Galați, secția civilă: Prin decizia civilă nr. 98/A din 2 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în rejudecare după casarea cu trimitere, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 270 din 27 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Galați. A fost obligat apelantul-reclamant să plătească intimatului-pârât B. suma de 4.500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, din care, 1500 RON pentru apel, 1500 RON pentru ciclul procesual anterior și 1500 RON pentru recurs.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 98/A din 2 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., formulând următoarele critici: Primul motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., în sensul nerespectării obligațiilor stabilite de instanța de recurs. Astfel, recurentul-reclamant a arătat că nu au fost lămurite considerentele avute în vedere în circumstanțele factuale concrete deduse judecății și în raport de cadrul juridic al acțiunii - așa cum a statuat instanța de casare. De asemenea, instanța de apel nu a eliminat judecățile de maximă generalitate și nu a lămurit dacă este posibilă angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în raport cu faptele concrete imputate acestuia. Totodată, trebuia să analizeze dacă reclamantul a făcut obiectul unor măsuri neconforme Constituției în vigoare la data faptelor - analiză impusă de instanța de casare. Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii: - deși a depus la dosar dovezi concrete din dosarul de urmărire informativă din care rezultă că intimatul-pârât este cel care propunea măsurile, instanța de apel a concluzionat că acesta acționa în baza sarcinilor de serviciu și executa ordinele superiorilor; - deși instanța de apel a admis că a existat o încălcare a normelor constituționale în vigoare la data comiterii faptelor, a motivat în contradictoriu, făcând referire la o lege ce viza acțiuni ale Securității doar în anumite condiții și potrivit legii; - instanța de apel a lăsat nemotivate anumite critici și nu a răspuns la aspectul privind dezlegarea dată prin decizia civilă nr. 913/2015 a Curții de Apel Galați pronunțată în dosarul nr. x/2014 și prin decizia nr. 801/2015 a Tribunalului Vrancea pronunțată în dosarul nr. x/2015, prin care s-a stabilit în mod cert că reclamantul a fost supus persecuției politice prin îngrădirea dreptului de a exercita profesia de inginer, existând o faptă ilicită și un făptuitor care a acționat cu rea-credință, din proprie inițiativă. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a ignorat normele prevăzute de dreptul material ce reglementează răspunderea civilă delictuală. În dezvoltarea criticilor, a susținut că instanța de apel a încălcat articolele care prevăd că faptele nu au fost încadrate corespunzător, fără dovadă reținându-se că pârâtul a acționat în îndeplinirea sarcinilor de serviciu specifice. De asemenea, recurentul a subliniat că vinovăția făptuitorului este evidentă, în condițiile în care acesta a stabilit direcția de acțiune în dosarul de urmărire informativă, având posibilitatea de a cunoaște caracterul ilicit sau abuziv al faptelor săvârșite. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților: La 10 noiembrie 2021 intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil - față de dispozițiile art. 497 și art. 493 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că a fost casată o dată decizia și rejudecată cauza. A precizat că, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., din motivele de recurs prezentate de recurent nu rezultă aspecte care să se circumscrie cerințelor legale, fiind o reluare a criticilor anterior formulate, clarificate de instanțele anterioare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La 29 noiembrie 2021 recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât și admiterea recursului astfel cum a fost formulat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 14 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Primul caz de nelegalitate vizează încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 501 C. proc. civ. (norme de procedură civilă), motiv pentru care Înalta Curte urmează a analiza criticile recurentului din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Invocând că nu au fost respectate obligațiile stabilite de instanța de recurs prin decizia de casare, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel nu a lămurit circumstanțele factuale deduse judecății, dacă este posibilă angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului raportat la normele legale, respectiv dacă reclamantul a făcut obiectul unor măsuri neconforme Constituției, și nici nu a eliminat judecățile de maximă generalitate. Potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași text legal, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. În speță, prin decizia de casare s-a impus refacerea judecății cauzei în apel printr-o analiză care să privească faptele deduse judecății și normele legale în raport cu care s-a invocat caracterul lor ilicit. Pentru a imprima un efect util rejudecării, instanța de recurs a indicat instanței de apel să stabilească în mod clar dacă se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului sau, dacă o astfel de răspundere nu poate fi pusă în discuție la acest moment, care sunt cauzele și argumentele de ordin juridic care se opun la aceasta. Înalta Curte reține că instanța de apel a rejudecat cauza în conformitate cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ., motivarea deciziei recurate cuprinzând analiza detaliată a condițiilor răspunderii civile delictuale raportat la situația de fapt stabilită în concret și la normele legale aplicabile, apoi raționamentul juridic este completat prin verificarea incidenței cauzelor care înlătură caracterul ilicit al faptei imputate și, în final, s-a concluzionat că nu poate fi angajată răspunderea pârâtului tocmai ca urmare a împrejurării că acesta a acționat în îndeplinirea unei activități permise de lege. Așadar, se constată că susținerile recurentului-reclamant nu se confirmă în speță, astfel că nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În cadrul recursului a fost invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte are a examina motivul de casare menționat, referitor la nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva viciilor constând în lipsa motivării și motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei. Motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar. Înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță. Astfel, printr-o primă critică s-a susținut contradictorialitatea hotărârii pe motiv că instanța de apel a reținut că pârâtul a acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, deși la dosarul cauzei se află dovezi certe din care reiese că acesta propunea măsurile de urmărire informativă. În analiza acestei critici, se are în vedere că motivarea contradictorie presupune ca argumentele expuse de instanță să se anihileze reciproc, să susțină concluzii diametral opuse, fiind imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. Rezultă că această critică nu poate fi primită, deoarece nu susține ipoteza unei contradicții între considerentele deciziei recurate, ci, în realitate, reprezintă o critică de netemeinicie, recurentul fiind nemulțumit de modul în care instanța a interpretat probele administrate în cauză și, implicit, de soluția pronunțată. Nu se confirmă contradictorialitatea motivării nici din perspectiva criticilor prin care s-a susținut că instanța de apel, deși ar fi constatat încălcarea normelor constituționale, cu toate acestea în motivare a făcut trimitere la dispozițiile care reglementau activitatea Securității Statului. În cauză, curtea de apel era ținută a analiza faptele deduse judecății și normele legale față de care s-a invocat caracterul lor ilicit, pentru a stabili în mod clar dacă se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului sau, dacă o astfel de răspundere nu poate fi reținută, care sunt cauzele și argumentele de ordin juridic care se opun la aceasta. Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat condițiile pentru care poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului în raport cu situația de fapt conturată în mod detaliat, hotărârea fiind motivată în mod amplu și coerent sub toate aspectele. Astfel, s-a reținut că pârâtul a efectuat acte de monitorizare informativă asupra reclamantului, existând imixtiuni în viața personală a acestuia (interceptări telefonice, interceptarea corespondentei, limitări ale liberei circulații prin restricționarea accesului în Ambasada SUA în 1984), fiind totodată avute în vedere dezlegările deciziei civile nr. 801/2015 a Tribunalului Vrancea pronunțată în dosarul nr. x/2015 și ale deciziei civile nr. 913/2015 a Curții de Apel Galați pronunțată în dosarul nr. x/2014, contrar susținerilor recurentului. În continuare, s-a reținut că faptele pârâtului au avut drept consecință încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantului (dreptul la viață privată, secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice), existând certitudinea că reclamantul a suferit prejudicii ca urmare a acestor fapte, în acest sens fiind relevant că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a-și exercita profesia de inginer chimist în perioadele 1.01.1975-9.07.1984 și 11.07.-16.07.1984. Urmare a examinării cerințelor răspunderii civile delictuale, prin argumente coerente și clare, instanța de apel a argumentat că nu poate fi antrenată răspunderea pârâtului, deoarece acesta a acționat în îndeplinirea unei îndatoriri permise de legislația în vigoare la acel moment. În acest sens, s-a precizat în considerentele deciziei atacate că urmărirea informativă s-a făcut în temeiul legii și a actelor în vigoare la acea dată, care reglementau activitatea pârâtului, respectiv Decretul nr. 295/1968 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Securității Statului, informațiile obținute de Securitate fiind o consecință a activității sale specifice. Astfel, s-a constatat că activitatea de agent de securitate, desfășurată de pârât, era coordonată de Consiliul Securității Statului care, potrivit art. 4 lit. f) din Decretul nr. 295/1968 organiza și îndruma, potrivit legii, activitatea de anchetă pe care o desfășurau ofițerii securității statului. Continuând raționamentul juridic, curtea de apel a evaluat în ce măsură activitatea desfășurată de pârât în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu specifice poate înlătura caracterul ilicit al faptei în discuție, concluzionând că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite în sensul art. 998 C. civ.. Drept urmare, s-a consolidat concluzia potrivit căreia în speță nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și necontradictorialitatea motivării, motiv pentru care se reține că decizia recurată este motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Luând în examinare criticile recurentului încadrabile în motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed. Prealabil examinării propriu-zise a acestui motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere că invocarea corectă a acestui motiv presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile speței, interpretarea acestora într-o manieră pertinentă în raport cu circumstanțele cauzei și explicarea modului în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie argumentată în concret, prin raportare la datele speței, și nu se poate face prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă. Din această perspectivă, analizând conținutul cererii de recurs, se observă că recurentul a criticat în mod generic decizia recurată, afirmând că instanța de apel a ignorat normele de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală. Așa cum s-a arătat anterior, în construcția silogismului judiciar care fundamentează hotărârea pronunțată, curtea de apel a aplicat în mod corect și legal instituția răspunderii civile delictuale, concluzionând că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite în sensul art. 998 C. civ., caracterul ilicit al acțiunilor întreprinse de pârât fiind înlăturat de împrejurarea că acesta a acționat în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu permise de lege și în executarea ordinelor autorităților superioare. Potrivit art. 998 C. civ., care constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Făcând aplicarea textului legal evocat la circumstanțele speței, instanța de apel a stabilit că pârâtul i-a produs un prejudiciu reclamantului prin actele de monitorizare informativă întreprinse în calitate de ofițer de securitate. Cu toate acestea, răspunderea nu a fost angajată, întrucât s-a constatat că în speță este incidentă o situație care înlătură caracterul ilicit al faptei. În acest sens, în mod legal a motivat instanța de apel că atât literatura de specialitate, cât și practica judecătorească sunt unanime în a considera că anumite situații, prezente în momentul săvârșirii unei fapte, sunt de natură să o lipsească de caracterul ilicit, acestea fiind: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului, exercitarea unui drept subiectiv și consimțământul victimei. Curtea de apel a reținut că faptele pârâtului nu pot fi considerate ilicite, întrucât au fost săvârșite în temeiul legii și a actelor în vigoare la acea dată și care reglementau activitatea pârâtului, acesta acționând în îndeplinirea sarcinilor de serviciu specifice. În dezvoltarea acestui argument, s-a notat că în circumstanțele legislației existente în regimul anterior, întins pe aproximativ 40 ani, pârâtului nu i se poate imputa săvârșirea unei faptei ilicite, cu atât mai mult cu cât acesta, în virtutea pregătirii sale militare, era un simplu executant al ordinelor primite de la superiori, atribuțiile sale de serviciu fiind clar stabilite prin regulamente și ordine. Cu privire la acțiunile de monitorizare s-a evidențiat în considerentele deciziei recurate că au fost specifice îndatoririlor de serviciu ale pârâtului, indiferent că a fost vorba de acțiuni îndeplinite ca urmare a ordinelor primite sau de acțiuni efectuate din proprie inițiativă, din nicio probă administrată în cauză nerezultând depășirea limitelor acestora sau intenția pârâtului de a-l prejudicia pe reclamant. Drept urmare, dând valoare juridică cauzei care înlătură caracterul ilicit al faptei, instanța de apel a procedat în mod judicios la respingerea pretențiilor reclamantului pe considerentul că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite în sensul art. 998 C. civ. Cum dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este cert că instanța de recurs nu poate analiza celelalte critici prezentate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la vinovăția pârâtului, lipsa dovezilor privind împrejurarea că acesta a acționat în îndeplinirea sarcinilor de serviciu specifice, deoarece nu reprezintă critici care să vizeze încălcarea normelor de drept material incidente în speță, ci critici de netemeinicie prin intermediul cărora partea și-a exprimat nemulțumirea față de stabilirea situației de fapt și interpretarea probelor de către instanța de apel. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarat este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.