ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Panciu la 4 decembrie2020 sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale și a sumelor de 209.788,76 RON, 20.126 Euro și 2.290.780,28 Euro, reprezentând daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 146/11.02.2021 Judecătoria Panciu a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârât prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Vrancea., secția I civilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Vrancea Prin sentința civilă nr. 230/2021 a Tribunalului Vrancea, secția I civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., având ca obiect pretenții, ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, achitat conform chitanței seria x BIM nr. x/09.06.2021. Împotriva sentinței civile nr. 230/2021 a Tribunalului în Vrancea a declarat apel reclamanta A..

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Galați Prin decizia civilă nr. 16/A din 20 ianuarie 2022, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 230/2021 a Tribunalului Vrancea, ca nefondat. A fost obligată apelanta către intimatul B. la plata a 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele critici: În primul rând, arată că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, respectiv dovada prejudiciului și legătura de cauzalitate, concluzionând greșit că "apelanta nu face dovada prejudicierii sale, ca urmare a întocmirii în fals,în ceea ce privește semnătura lui C. pe procesul-verbal de vecinătate din 2009, pentru ca nu s-a făcut dovada vreunui drept pentru suprafața de teren menționată în plus față de cea rezultată din acte în contractul din 2009 sau în ceea ce privește translatarea din 2014 (a se vedea pag. 12 paragraful 3 din decizie), în contradictoriu cu probatoriul din 6 volume de cercetare penală de circa 1000 file din dosarul penal nr. x/2014 Referitor la lipsa vreunui prejudiciu produs reclamantei, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că acesta nu există. Prejudiciul se raportează nu doar la încălcarea unui drept subiectiv (în speță, dreptul de proprietate) ci și la pierderea suferită care este consecința unui simplu interes. Deci, este posibilă obligarea la despăgubiri și în cazul în care au fost aduse vătămări unor simple interese ale unei persoane. Interesul reclamantei a fost și este atât în dosarele civile și penale soluționate/aflate pe rol cât și în prezenta acțiune, atât timp cât terenul intravilan de peste 252 mp și extravilan până la 3.500 mp trebuie să aparțină reclamantei și nu altor persoane (D. sau concubinilor E. și F.). Chiar dacă nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru suprafața de 252 mp în dosarul nr. x/2012, prin acte autentice, instanța de apel trebuia să observe că transferul dreptului de proprietate a suprafeței de 252 mp nu se putea realiza de la D. Gheorghe și H. către concubinii E. și F., deoarece expertizele întocmite în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea au stabilit că acel teren aparține familiei subsemnatei și nu D. sau concubinilor E./F., rezultând astfel legătura de cauzalitate. În cuprinsul Ordonanței de renunțare la urmărirea penală din data de 24 februarie 2017 se rețin aceste aspecte. Menționează, că cei 252 mp teren intravilan au aparținut numitei I., persoană ce a vândut fratelui său la 05.05.1987 suprafața de 3.500 mp (din acești 3.500 mp fac parte și cei 252 mp). Ulterior, fratele său J. i-a vândut, tot prin chitanța (înscris sub semnătura privată), la data de 25.03.2002, suprafața de l.700 mp și cât s-ar mai găsi. Prin sentința civilă nr. 1862/07.12.2010 pronunțată de Judecătoria Panciu în dosarul civil nr. x/2010 s-a admis acțiunea fratelui său și s-a constatat perfectată vânzarea-cumpărarea intervenită între reclamant în calitate de cumpărător și parați în calitate de vânzători, asupra imobilului teren în suprafață totală de 1140 mp din care. 396 mp teren curți construcții situat în intravilanul comunei Străoane T49, PC 2667 pe care se află o casă de locuit compusă din 3 camere și hol. în suprafață de 64 mp precum si suprafața de 744 mp teren arabil situat în extravilanul comunei Străoane x 2823/1 cu vecinii: drum, F., alee, moștenitor K.", dar asta nu înseamnă că apelanta sau fratele său nu sunt proprietari și pe cei 252 mp curți clădiri și a suprafeței de teren extravilan pana la suprafața totala de 3500 mp conform chitanțelor de mână din 1976, 1987 si 2002, certificatului de la Arhivele Statului. În dosarul nr. x/2010 realizarea schițelor cadastrale a terenului s-a realizat tot de pârâtul din prezenta cauză, expertul B., cu mențiunea că schița terenului fratelui său s-a realizat după întocmirea greșită a documentației cadastrale a vânzătorilor Pahoncea. Cu alte cuvinte, pârâtul nu avea cum să realizeze o documentație corectă a terenului fratelui său, deoarece s-ar fi contrazis cu documentația greșit întocmită pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare dintre D. și concubinii E. și F.. Concluzionează că prejudiciul există atâta timp cât falsurile realizate de intimat au afectat direct dreptul său de proprietate cu privire la terenul deținut de apelantă, dar și sănătatea părinților săi, așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză:înscrisuri și proba cu martori. În al doilea rând, în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu menționează că fapta ilicită a intimatul este aceea de falsificare a schițelor documentației cadastrale a terenurilor deținute de D. pentru a se putea realiza vânzarea terenurilor către E. și F., consecința acestei fapte este necesitatea deschiderii a numeroase procese în scopul protejării dreptului său de proprietate și al familiei sale. Instanța de apel trebuia să fi avut în vedere tot istoricul litigiului. În special, faptul că reclamanta a aflat de falsurile realizate de expert B. abia în anul 2012, urmare depunerii în dosar nr. x/2012 al Judecătoriei Panciu (obiect: grănițuire), de către reclamanții E. și F. a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.10.2009. La momentul la care a aflat de acest contract, a formulat plângere penală și, ulterior, s-a constatat falsă semnătura în dreptul numelui C. și că falsul în schițe a fost realizat de pârât, însă acesta nu a fost trimis în judecată, ci s-a dispus renunțarea la urmărire penală, întrucât s-a presupus că are o conduită morală bună, fapt contrazis ulterior în dosarul penal de desființare falsuri nr. x/2020, unde se luptă în a se menține falsurile care nu corespund ca hotare cu niciunul dintre cei 4 vecini (L., M., N. și O.). Nu e de acord cu susținerea instanțelor de fond potrivit căreia protejarea interesului său se putea realiza prin revendicare, deoarece apreciază că prioritate avea dovedirea falsurilor. Atrage atenția asupra faptului că prin Ordonanța din 24 februarie 2017 s-a dispus desființarea cărților funciare x și x și a procesului-verbal de vecinătate datat 25 iunie 2009. Reiterează toate motivele formulării acțiunii și, față de cele ce rezultă și din actele dosarului, solicită să se constate că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului (inclusiv prejudiciul și legătura de cauzalitate între prejudiciu și faptă ilicită) și, pe cale de consecință, admiterea recursul, așa cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a cerut înlăturarea apărărilor părții adverse și admiterea recursului său. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Cu caracter preliminar, Înalta Curte înțelege a arăta că astfel cum cu deplină claritate rezultă din dispozițiile art. 488 C. proc. civ., recursul, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motive care, în mod riguros, se circumscriu acelora limitativ prevăzute de acest text legal. Prin urmare, orice critică dedusă judecății de către recurent care nu corespunde vreunuia dintre motivele de recurs enumerate de art. 488 nu poate fi primită spre analiză pe fondul ei, fiind lovită de nulitate. Astfel fiind, trebuie avut în vedere și că prevederile art. 488 C. proc. civ. trimit la concluzia că pe calea recursului nu s-ar putea face reanalizarea probelor administrate în cauză pentru a se stabili o altă stare de fapt decât aceea pe care instanța de apel, în urma propriei analize, a înțeles să o rețină ca fiind corespunzătoare adevărului. Spre deosebire de apel, cale de atac devolutivă în cadrul căreia instanța poate aprecia probele administrate pentru a stabili starea de fapt relevantă, calea de atac a recursului este dedicată exclusiv aspectelor de (ne)legalitate a hotărârii atacate, prerogativa stabilirii faptelor în baza probelor nefiindu-i acordată judecătorului din recurs. Cele de mai sus urmează a fi avute în vedere la soluționarea recursului de față, Înalta Curte observând că cele mai multe critici formulate de reclamanta recurentă tind la a-i solicita instanței de recurs reaprecierea probelor și, prin raționament inductiv, stabilirea altor aspecte decât cele reținute de către instanța de apel sau de către prima instanță. A proceda în sensul cerut de recurentă ar avea semnificația unei convertiri a judecății în recurs într-una specifică apelului, ceea ce, cu evidență, nu poate fi primit prin raportare la dispozițiile legale care, în mod neechivoc, guvernează judecata în recurs. Astfel fiind, rezultă că Înalta Curte urmează a examina pe fondul lor doar acele critici cuprinse în cererea de recurs care pot fi subsumate motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în vreme ce cu privire la celelalte critici nu se va putea trece la cercetarea pe fond, ele fiind lovite de nulitate. Tot cu caracter preliminar, Înalta Curte consideră necesar să precizeze și că potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs. Complementar, art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în temeiul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). În sensul dispozițiilor alin. (3) al art. 489 C. proc. civ. "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică". Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că din rațiuni privitoare la necesitatea asigurării unei discipline procesuale riguroase, precum și în scopul de a se evita majorarea duratei judecății în recurs, regula impusă de legiuitor este aceea ca recursul să fie motivat în același termen în care el trebuie declarat, adică, potrivit prevederilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ., în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Prin urmare, atunci când partea nu își motivează recursul în acest termen, sancțiunea care intervine este aceea a nulității recursului. Pentru identitate de rațiune, dacă partea care a declarat recurs în termen legal, pe care l-a și motivat, își completează ulterior motivele de recurs, iar această completare este realizată după împlinirea termenului la care se referă art. 485 alin. (1) C. proc. civ., aceste noi motive sunt lovite de nulitate, lipsindu-le aptitudinea de a învesti instanța de recurs cu cercetarea lor. În ce privește motivele de ordine publică la care se referă art. 489 alin. (3) C. proc. civ., din examinarea prevederilor acestui text legal se desprinde că doar instanța le-ar putea invoca, după împlinirea termenului de motivare a recursului, însă nu și recurentul. În concluzie, Înalta Curte înțelege să arate că noile motive de recurs menționate de reclamanta recurentă în înscrisul denumit "Completare la motivele de recurs" nu pot fi avute în vedere, ele fiind trimise prin poștă la data de 10.01.2023, adică mult după împlinirea termenului de motivare a cererii de recurs, termen ce începuse să curgă față de recurentă la data de 11.03.2022, împlinindu-se la data de 11.04.2022. Trebuie considerat, așadar, că noile motive de recurs cuprinse în "Completare la motivele de recurs" nu întrunesc condițiile legale pentru a putea fi cercetate pe fondul lor. Față de toate cele sus-arătate, rămâne că vor fi analizate prin cele ce urmează doar acele motive formulate în termenul legal și care pot fi circumscrise unuia sau unora dintre motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel fiind, arată Înalta Curte, în armonie cu cele statuate de instanța de apel, că din coroborarea dispozițiilor art. 988 C. civ. 1864 ("Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara) cu cele ale art. 999 din același cod ("Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa") rezultă că angajarea răspunderii civile delictuale este posibilă numai atunci când sunt îndeplinite patru condiții: să existe o faptă ilicită; fapta ilicită să fi fost săvârșită cu vinovăție; prin săvârșirea faptei ilicite să se fi cauzat un prejudiciu; să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Toate aceste condiții generale trebuie să fie îndeplinite cumulativ, ceea ce înseamnă că fie și numai dacă una dintre ele nu se află îndeplinită, răspunderea civilă a autorului faptei nu poate fi angajată, eventuala acțiune în despăgubire pornită de victimă trebuind respinsă. În prezentul proces este necontestat - iar prima instanță și cea de apel au stabilit aceasta - că este îndeplinită atât condiția existenței unei fapte ilicite imputate pârâtului, cât și condiția vinovăției acestuia. Au reținut însă instanțele fondului că nu se află îndeplinită condiția prejudiciului, iar această constatare a lor este una legală, susținerile contrare ale recurentei fiind nefondate. Într-adevăr, astfel cum și instanța de apel a relevat întemeindu-se pe aprecieri și dezlegări constante și uniforme ale doctrinei și jurisprudenței, prejudiciul reprezintă rezultatul sau rezultatele dăunătoare, ce pot fi patrimoniale sau nepatrimoniale, ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Rezultă, așadar, că nu este suficient ca o faptă ilicită să existe și să fi fost săvârșită cu vinovăție, fiind necesar și ca prejudiciul cauzat să aibă un caracter injust. Or, dincolo de alte distincții sau nuanțări care s-ar putea face, una dintre concluziile care se impun este aceea că prejudiciul este injust atunci când rezultă din încălcarea sau ignorarea unor drepturi ori interese legitime; per a contrario, atunci când persoana care afirmă că ar fi fost prejudiciată nu poate dovedi că prejudiciul s-a născut în legătură cu un drept al cărei titular este ori cu un interes legitim, nu s-ar mai putea considera că cerința prejudiciului, ca element care fondează răspunderea civilă delictuală, este satisfăcută. În prezentul proces, instanța de apel a făcut o atentă analiză a probelor administrate în scopul stabilirii cât mai complete și exacte a situației părților, concluzionând în mod corect că atâta vreme cât, prin raportare inclusiv la cele reținute ori statuate de către instanțele civile sau penale, reclamanta nu face dovada dreptului său de proprietate pentru suprafața de 252 mp teren menționată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x octombrie 2009 încheiat între G. și Pahoncea H., pe de o parte, și F. și E., pe de altă parte, nu se poate considera că ar fi suferit un prejudiciu care să fie susceptibil de reparare în cadrul acțiunii de față. Are în vedere Înalta Curte că, în acord cu statuările de natură teoretică făcute mai sus, existenta prejudiciului putea fi reținută, în circumstanțele prezentei cauze, numai în legătură cu un drept de proprietate al cărei titular reclamanta să fi dovedit că este; or, în cauză o asemenea dovadă nu a fost făcută, instanța de apel (la fel ca prima instanță) observând în mod corect că prin sentința civilă nr. 547/15.03.2013 a Judecătoriei Panciu, devenită definitivă în urma respingerii recursului prin decizia civilă nr. 727/19.09.2013 a Tribunalului Vrancea, a fost respinsă acțiunea civilă prin care actuala reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare mai sus-menționat, respectiv pentru suprafața de 252 mp. În cuprinsul acestor hotărâri s-a statuat cu autoritate de lucru judecat - iar aceasta trebuie respectată și în prezentul proces - că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la suprafața litigioasă de 252 mp, reținându-se că nu este nici măcar în posesia acestei suprafețe, ceea ce trimite, într-adevăr, la concluzia că în lipsa unui drept cu privire la acest teren nu s-ar putea considera că, în sensul legii, i s-a cauzat un prejudiciu susceptibil de reparație. În aceste circumstanțe, nu s-ar putea reține nici măcar existența unui interes legitim al recurentei, căci legitimitatea interesului, trebuie să aibă, ea însăși, un izvor juridic și factual cert. În același spirit, sunt corecte și concluziile instanței de apel potrivit cărora nici translatarea realizată în anul 2014 nu îi putea cauza un prejudiciu pentru repararea căruia să poată obține sprijinul justiției, fiind de observat, sub acest aspect, inclusiv că repoziționarea generată de această translatare a fost una exclusiv virtuală, iar nu reală (fizic). În cuprinsul cererii sale de recurs reclamanta face trimitere la probele administrate (inclusiv la acte ale altor autorități judiciare), solicitând o reapreciere a acestora de către prezenta instanță; or după cum s-a menționat deja în considerentele de față, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi cercetate pe fondul lor decât criticile de nelegalitate susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, orice altă critică, inclusiv (și cu atât mai mult) acelea care privesc interpretarea probelor administrate și stabilirea stării de fapt, nu poate fi primită spre examinare în substanța ei. Bine a statuat instanța de apel și că atâta vreme cât cerința prejudiciului nu este îndeplinită, existenta unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acestora nu poate antrena răspunderea civilă delictuală; tot astfel, în aceste condiții nu ar putea fi reținută nici existenta legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, de esența silogismului judiciar în discuție fiind, cu evidență, că în lipsa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate apare ea însăși ca inexistentă. Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel a ținut seama de întregul istoric al litigiului dintre părți, recunoscând însă efecte juridice doar acelor chestiuni de fapt și/sau drept care, cu adevărat, erau relevante în procesul de față. În ce privește critica potrivit căreia instanța de apel nu a făcut referire la împrejurarea că fapta de fals intelectual săvârșită de pârât ar fi afectat sănătatea părinților ei, arată Înalta Curte că o asemenea referire nu apărea ca necesară, în condițiile în care s-a reținut că atâta vreme cât recurenta (sau autorii ei) nu face dovada unui drept asupra terenului litigios, cerința prejudiciului nu poate fi considerată satisfăcută. Mai mult, prima instanță făcuse, totuși, o analiză sub acest aspect, analiză pe care instanța de apel nu a infirmat-o. Față de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, în sensul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și cu expunerea completă și corectă a tuturor argumentelor de fapt și drept necesare susținerii soluției de respingere a apelului reclamantei, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, nu s-a putea reține nici incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat formal de către reclamantă în cererea sa de recurs. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei la a-i plăti intimatului suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial. În ce privește excepția nulității recursului invocată de intimată, reține Înalta Curte că din toate cele ce de mai sus rezultă că deși cererea de recurs conține numeroase critici ce nu pot fi circumscrise motivelor de casare limitativ și expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe lângă acestea există și motive care, așa cum s-a arătat, au corespondent în ipotezele prevăzute de pct. 6 și 8 ale normelor legale în discuție. Pe cale de consecință, excepția nulității recursului în întregul său nu putea fi admisă.