Decizia nr. 1541/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția I civilă la 28 iunie 2018, reclamanții A. și B. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâții C., D. și E. să se dispună: constatarea nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din data de 26.11.2013 la F., constatarea nulității absolute a actelor subsecvente încheiate în baza contractului de împrumut și a convenției sus-menționate, respectiv a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din data de 03.05.2017 și a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din data de 30.06.2017, ambele la F. și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. La data de 04.02.2019, reclamanții au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată prin care au solicitat, în contradictorii cu pârâții, constarea nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din data de 26.11.2013 la F., a convenției autentificate la același BNPA în data de 26.10.2015 între aceleași părți, în subsidiar, constatarea simulației în ceea ce privește contractul de împrumut autentificat sub nr. x din data de 26.11.2013 la F. precum și a convenției autentificate la același BNPA în data de 26.10.2015, între aceleași părți; constatarea nulității absolute a actelor subsecvente încheiate în baza contractului de împrumut și a convenției sus-menționate, respectiv a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din data de 03.05.2017 și a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din data de 30.06.2017, ambele de F. și obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu. Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 01.04.2019 în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis pentru reclamanți proba cu înscrisuri în completare, respectiv relații de la Oficiul Registrul Comerțului privind societatea H., relații cu privire la cazierul penal al pârâtului C. și declarația pârâtei D.; a respins solicitarea reclamanților privind depunerea la dosar de către pârâți a dovezii deținerii sumei de 75.000 Euro, care a făcut obiectul contractului de împrumut, și a dovezilor privind transferul sumelor de bani menționate în contractele de cesiune.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Argeș, secția I civilă: Prin sentința civilă nr. 216/28 mai 2019, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis cererea astfel cum a fost modificată privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D. și E.. A constatat nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x/26.11.2013 de BNP asociați G. și I. și a contractelor de cesiune de creanță autentificate sub nr. x/03.05.2017 și y/30.06.2017 de același birou notarial. A obligat pârâții să plătească în solidar reclamanților suma de 14438,53 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în primul ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 3685 din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C. și E. împotriva sentinței civile nr. 216 din 28 mai 2019 și a încheierii de ședință din data de 01 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2018, intimați fiind reclamanții A. și B., precum și pârâta D..

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual: Prin decizia civila nr. 2822 din 16 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții E. și C. împotriva încheierii din 3 iunie 2020 și a deciziei nr. 3685 din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018; a casat decizia recurată și a trimis cauza pre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual: Prin decizia nr. 2086 din 11 aprilie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C. și E. împotriva sentinței civile nr. 216/28 mai 2019 și a încheierii de ședință din data de 1 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă în dosarul nr. x/2018, intimații fiind reclamanții A. și B. și pârâta D.. A obligat pe apelanții pârâți, în solidar, la plata către intimații-reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.500 RON.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 2086 din 11 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, au declarat recurs pârâții C. și E.. Recurenții-pârâți au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei Curții de Apel Pitești și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și înlocuirea martorilor J. și K., aflați în evidentă dușmănie cu recurentul C.. În subsidiar, aceștia au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, rejudecând pe fond, respingerea acțiunii, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții au arătat că motivele de casare invocate prin cererea de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., fiind invocată încălcarea normelor procedurale privind proba cu martori și greșita aplicare a legii de către instanța de apel. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, recurenții au susținut că instanța de apel a admis audierea unor martori aflați în dușmănie cu recurentul C., contrar dispozițiilor legale care interzic această posibilitate. Recurenții au indicat că, prin încheierea din 16.10.2023, instanța a consemnat opoziția lor la audierea martorului L., invocând faptul că între acest martor și recurent există un conflict deschis, concretizat printr-o plângere penală formulată de recurent împotriva martorului, pentru furt; cu toate acestea, instanța de apel a permis audierea martorului, deși chiar apărătorul intimaților a recunoscut existența conflictului. Recurenții au subliniat ca instanța nu a respectat dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., care interzic audierea martorilor aflați în dușmănie cu părțile. În sprijinul acestei afirmații, au invocat faptul că martorul L. a fost anterior condamnat pentru constituirea unui grup infracțional organizat, iar declarațiile sale nu pot fi considerate obiective. Mai mult, acest martor a declarat evenimente la care ar fi luat parte, deși se afla încarcerat, aspect dovedit de recurenți prin documente depuse la dosar. Prin decizia penală nr. 88 din 14.04.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, L. a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat. De asemenea, recurenții au arătat că instanța a admis, prin încheierea de ședință din 14 martie 2024, audierea unui alt martor, K., care a afirmat în mod deschis că îl consideră pe recurent vinovat pentru condamnarea sa anterioară. În opinia recurenților, aceste mărturii au fost evident părtinitoare și menite să îi defavorizeze. Recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și ale art. 22 alin. (1) - (7) din C. proc. civ., prin faptul că nu a respectat obligația de a administra toate probele relevante, deși existau dubii privind veridicitatea declarațiilor martorilor. Aceștia au subliniat că, din analiza deciziei recurate, reiese că instanța de apel a pornit de la preconcepții, considerând că nu ar fi posibil ca între doi prieteni, oameni de afaceri, să fi existat un împrumut de o valoare atât de mare, că apelantul nu ar fi putut dispune de o astfel de sumă în numerar sau că nu este credibil ca acesta să fi recurs la împrumuturi de la terți. De asemenea, recurenții au subliniat că instanța a considerat declarațiile martorilor contradictorii, fără a oferi explicații clare pentru aceste concluzii. O confuzie minoră privind notarul care a autentificat actul (soțul sau soția) a fost tratată ca un motiv principal pentru respingerea declarațiilor martorilor direcți. Instanța a ignorat faptul că biroul notarial era format din doi notari asociați, iar procedura de autentificare era legală și conformă normelor aplicabile. Totodată, recurenții au criticat faptul că martorii intimaților au fost acceptați fără o evaluare riguroasă a veridicității declarațiilor lor, în condițiile în care aceștia prezentau un grad mare de nesinceritate. Instanța de apel a plecat de la presupuneri subiective și a formulat concluzii care nu erau susținute de probe, în special cu privire la capacitatea recurentului de a acorda un împrumut consistent. De asemenea, recurenții au arătat că, în rejudecarea apelului, instanța trebuia să se conformeze dezlegărilor de drept stabilite prin decizia de casare anterioară și să țină cont de probatoriul administrat. Totodată, au mai susținut că instanța de apel, prin decizia pronunțată, a ignorat posibilitatea de a administra o probă clară și ușor accesibilă, audierea notarilor implicați în autentificarea contractului. Această probă ar fi permis verificarea modului de organizare a biroului notarial, inclusiv a procedurii de autentificare a actelor și a prezenței simultane a celor doi notari la momentul încheierii contractului. Aceștia au subliniat că existența doamnei notar G. la biroul notarial este incontestabilă, fiind atestată de contractul autentificat sub nr. x din 26.11.2013, la BNPA G. și I.. De asemenea, au precizat că instanța a distorsionat acest fapt, susținând în repetate rânduri, la pagina 4 din motivarea deciziei recurate, că biroul notarial era compus doar din doi notari bărbați. Această afirmație, reiterată, depășește limitele unei simple erori materiale, mai ales în condițiile în care instanța a apreciat că prezența unei femei notar în birou este nerelevantă și a considerat declarațiile martorilor care au menționat-o ca fiind false. Recurenții au arătat că probele prezentate demonstrează implicarea doamnei notar G. în procesul de numărare și predare a banilor, însă acest aspect nu a fost luat în considerare de instanță. Aceștia au subliniat că omisiunea instanței de a audia notarul implicat constituie o neglijență gravă, care putea fi corectată prin administrarea acestei probe esențiale. Totuși, instanța a preferat să respingă declarațiile martorilor pe baza unor presupuneri nefondamentate, fără a administra probe suplimentare. Au criticat și faptul că instanța a respins apelul bazându-se pe declarații considerate nereale, fără a oferi o justificare clară în acest sens. Mai mult, aceștia au subliniat că instanța putea verifica veridicitatea declarațiilor prin administrarea unor probe suplimentare, însă a refuzat să o facă, demonstrând o abordare preconcepută, conform căreia împrumutul nu ar fi avut loc. Recurenții au evidențiat că instanța a încercat să discrediteze martorii prin întrebări irelevante, menite să le încurce memoria, precum culoarea pungii în care erau banii sau detalii despre sursa banilor. În plus, instanța a refuzat să recunoască structura biroului notarial, care era format din doi notari - un bărbat și o femeie - ambii competenți să verifice actele. Faptul că martorii au menționat prezența doamnei notar, o persoană bine cunoscută în Pitești, nu a fost considerat credibil de instanță, care a folosit acest detaliu pentru a contesta sinceritatea martorilor. Recurenții au remarcat că instanța a calificat drept părtinitoare poziția exprimată în scris de notarul implicat în primul ciclu procesual, fără a administra proba audierii acestuia. Această lipsă de interes față de clarificarea faptelor denotă o abordare subiectivă si o tendință de a favoriza intimații. Au concluzionat că instanța de apel a manifestat un subiectivism evident în analiza probelor, favorizând intimații în ciuda contradicțiilor evidente din declarațiile lor. Aceștia au subliniat că acest comportament reprezintă o încălcare a principiului imparțialității judecătorilor, prevăzut de art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, precum și de art. 22 din C. proc. civ. Recurenții au subliniat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la regimul notarial, reglementat de art. 92, art. 99, art. 100 din Legea nr. 36/1995 și art. 255, art. 228 din Regulamentul acesteia, refuzând să recunoască valoarea probantă a contractului autentificat și ignorând prevederile care reglementează modul de autentificare a actelor notariale. Aceste încălcări contravin atât dispozițiilor C. civ., cât și normelor imperative privind probatoriul. Recurenții au arătat că, prin decizia nr. 2822 din 16 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a dispus casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilindu-se că aspectul remiterii sumei de bani trebuia verificat cu prioritate. Deși dispozițiile legale privind autentificarea actelor notariale sunt clare, instanța de apel a ignorat aceste prevederi, încălcând astfel mai multe articole din Legea notarilor publici și activității notariale și din Regulamentul de aplicare a acesteia, respectiv art. 92, art. 99, art. 100, art. 225 și art. 228. Au precizat, de asemenea, că instanța de apel a ignorat efectele juridice ale contractului de împrumut autentificat, tratând mențiunile acestuia ca simple susțineri, deși acestea reprezintă constatări personale ale notarului. În mod nejustificat, instanța a contestat veridicitatea declarației privind primirea banilor, deși aceasta era întărită prin semnătura părților și încheierea de autentificare. Au invocat faptul că instanța de apel a adoptat o atitudine părtinitoare, tratând declarațiile martorilor și actele autentificate cu scepticism nejustificat. Deși Înalta Curte a cerut verificarea clară a aspectului remiterii banilor, instanța de apel a refuzat să administreze probe esențiale, precum audierea notarilor implicați, preferând să respingă apelul pe considerente subiective. Această abordare contravine principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, afectând echitatea procesului și încrederea în actele autentificate. Recurenții au subliniat că valoarea probantă a contractului de împrumut este reglementată clar de dispozițiile legale aplicabile. Astfel, art. 228 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 prevede că declarația din contract privind primirea sumei constituie chitanță liberatorie, iar aceasta face dovada deplină a executării obligației de plată. De asemenea, art. 1179 alin. (1) din C. civ. și art. 99 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 confirmă că semnătura părților și constatările notarului reprezintă o dovadă incontestabilă a consimțământului părților și a realității clauzelor contractuale. Cu toate acestea, instanța de apel a ignorat complet aceste dispoziții, tratând declarația autentificată ca fiind lipsită de valoare probantă. Recurenții au mai arătat că există contradicții și lipsă de consistență în susținerile intimatului. Acesta a declarat inițial, prin contractul autentificat, că a primit suma de 75.000 de euro, pentru ca ulterior să retracteze această afirmație fără a invoca un viciu de consimțământ sau fără a prezenta o explicație pertinentă. Mai mult, printr-o convenție autentificată separat, intimatul a fost de acord cu prelungirea termenului de restituire a sumei, ceea ce confirmă implicit primirea banilor. Nicio probă clară nu susține afirmațiile intimatului conform cărora suma nu ar fi fost primită. Recurenții au subliniat că, dacă între părți ar fi existat alte înțelegeri, cum ar fi o afacere comună sau o garanție, acestea ar fi trebuit consfințite prin acte separate. Lipsa unor astfel de documente confirmă faptul că împrumutul a fost exclusiv destinat nevoilor financiare ale intimatului. Recurenții au evidențiat, de asemenea, că intimatul avea dificultăți financiare semnificative, împrumutându-se de la mai multe persoane. Executarea silită imobiliară asupra locuinței acestuia a fost demarată anterior pentru o altă datorie similară. În mod similar, intimatul a încercat să conteste și alte contracte de împrumut autentificate, adoptând aceeași strategie. Au concluzionat precizând că respectivul contract de împrumut reprezintă un act juridic valabil, iar scopul acestuia a fost clar: recurenții să ofere suma de bani pentru ca intimatul să o utilizeze, fără alte condiții implicite.

Apărările formulate în cauză Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la data de 10 septembrie 2024, potrivit dovezilor aflate la dosar. Intimații-pârâți nu au depus la dosar întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 martie 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului formulat de recurenții-pârâți C. și E.. A admis în principiu recursul declarat de recurenții-pârâți C. și E. împotriva deciziei nr. 2086 din 11 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., intimații-pârâți D. și D.. A fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2025, ora 09 00 , în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu titlu preliminar, se are în vedere că, prin încheierea 18 martie 2025, s-a constatat că este neîntemeiată excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare și s-a dispus admiterea în principiu a recursului, reținându-se că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar, în cauză, memoriul de recurs conține critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (precum ar fi de exemplu, cele referitoare la încălcarea de către instanța de apel a art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin încuviințarea unui martor - indicat concret - aflat în dușmănie cu partea apelantă). În prealabil examinării motivelor de casare, Înalta Curte constată că, în etapa recursului, situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond nu mai poate fi cenzurată, instanța de recurs verificând dacă dispozițiile legale incidente au fost interpretate adecvat și aplicate corect situației de fapt stabilite. Astfel, în cadrul procesual al recursului, legea limitează analiza instanței de recurs la aspectele de nelegalitate expuse în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. iar chestiunile de netemeinicie prin care se contestă evaluarea probelor administrate și stabilirea situației de fapt de către instanța de apel nu pot forma obiect de analiză în recurs, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Pe cale de consecință, se impune a se stabili că, în ceea ce privește modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor deduse judecății invocate de către recurenți, aceasta nu poate forma obiect de verificare de către Înalta Curte, față de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanță, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu și a celor de netemeinicie. Analizând susținerile recurenților subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că acestea sunt nefondate. Conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., nu pot fi martori cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți, iar potrivit alin. (2) din același text de lege, părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și aceste persoane. Din coroborarea celor două alineate ale art. 315 C. proc. civ., rezultă că norma pretins încălcată are caracter privat, protejând interesele părții împotriva căreia martorul este solicitat să depună mărturie; de aceea, interdicția are doar un caracter relativ, părțile putând conveni expres ori tacit la ascultarea martorilor care se află într-una dintre situațiile reglementate de această dispoziție legală. Întrucât caracterul relativ al dispoziției imprimă un regim procesual limitat formulării opoziției la audiere de către partea interesată, rezultă că aceasta va fi formulată in limine litis, de îndată ce părții în drept să o invoce îi este cunoscută relația martorului cu partea. Recurenții susțin că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în condițiile în care au formulat la data de 16.10.2023 opoziție la audierea martorului L., invocând că între acesta și recurent există un conflict deschis, concretizat prin formularea unei plângeri penale formulate de recurent împotriva martorului pentru furt, martor ce a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de grup infracțional organizat; prin încheierea din 14.03.2024 instanța a admis audierea unui alt martor, K., care a afirmat în mod deschis că îl consideră pe recurent vinovat de condamnarea sa anterioară, existând, de asemenea, o relație de dușmănie. Analizând susținerile recurenților prin raportare la considerentele hotărârii recurate și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în primul ciclu procesual, la termenul de judecată din 1 aprilie 2019, la care s-au încuviințat probele, Tribunalul Argeș, secția civilă, a reținut că apărătorul pârâților a solicitat, "numai dacă instanța apreciază necesar audierea ca martor a numitului M. care a dat banii pârâtului pentru a-i da mai departe reclamantului"; cum necesitatea audierii acestui martor a fost lăsată la aprecierea instanței, tribunalul, exercitându-și atribuția de a aprecia asupra utilității probelor solicitate, a încuviințat la acel termen doar administrarea probei cu înscrisuri în completare. În al doilea ciclu procesual, urmare a deciziei de casare, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în rejudecare, la termenul din 13 octombrie 2022, a pus în discuție probatoriul, iar avocatul pârâților a solicitat proba cu doi martori, numiții N. și O., iar ulterior, în cadrul dezbaterilor asupra probelor, a solicitat "în primă fază, audierea martorilor M. (propus de partea adversă), respectiv N. și ulterior, dacă se impune, alții doi"; apărătorul reclamanților a susținut că audierea martorului M. a fost solicitată ca urmare a considerentelor deciziei de casare însă, în principiu, solicită proba testimonială cu martorul P.". Prin urmare, la termenul de judecată din 13 octombrie 2022, instanța a încuviințat proba testimonială cu martorii N. și O., pentru apelanții-pârâți, respectiv M. și P., pentru intimații-reclamanți, din cuprinsul încheierii rezultând lipsa opoziției pârâților la încuviințarea martorilor. La termenul din 18 mai 2023, când au fost administrate interogatoriile părților litigante, apărătorul pârâților a învederat că se opune audierii martorului Mierlă Gheorghe, având în vedere că există un conflict penal cu această persoană. La termenul de judecată din 6 octombrie 2023, apărătorul pârâților a depus înscrisuri din care rezultă că pârâtul C. a formulat o plângere penală pentru furt împotriva martorului Mierlă Gheorghe, iar avocatul reclamanților a arătat că formularea unei plângeri penale împotriva unei persoane creează relații de dușmănie și în ceea ce privește persoana acuzată față de cea căreia i-a formulat plângere, însă nu înseamnă că există o relație de dușmănie reciprocă, iar, pe de altă parte, în cauză s-a pronunțat o soluție de clasare, plângerea penală fiind netemeinică. Curtea a constatat că "aspectele invocate de apărători în legătură cu relațiile dintre apelantul-pârât C. și martorul L. nu împietează asupra audierii acestuia, urmând ca astfel de aspecte să fie verificate ulterior, prin prisma unor înscrisuri ce vor fi solicitate de instanță a fi depuse la dosar, în funcție de care va fi evaluată declarația testimonială". La același termen de judecată instanța de apel a procedat la audierea martorilor încuviințați prin încheierea din 13 octombrie 2022, respectiv N. și O., pentru apelanții-pârâți și M. și P., pentru reclamanți. La următorul termen de judecată, din 23 noiembrie 2023, curtea de apel a pus în discuție suplimentarea probei testimoniale cu martorii Q. și K. iar apărătorii prezenți au arătat că sunt de acord, suplimentarea probei fiind încuviințată de instanță în acest context. Din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din 14 martie 2024 rezultă că, ulterior audierii martorului K., avocat R., apărător al pârâților, s-a opus acestei audieri, susținând că martorul îl consideră vinovat pe pârâtul C. pentru sentința de condamnare la închisoare pe care a primit-o și pentru faptul că lucra în firmele acestuia; instanța a pus în discuție opoziția apelanților-pârâți la audierea martorului K., pe motiv de relații de dușmănie cu pârâtul C., raportat și la susținerile martorului, în sensul că nu s-ar afla în relații de dușmănie cu C.. Față de opoziția formulată, Curtea a arătat că "nu sunt îndeplinite condițiile pentru înlăturarea martorului K., având în vedere împrejurările învederate de părți referitoare la relația de dușmănie dintre martor și C., evoluția acesteia, inclusiv sub aspect temporal, aspecte ce vor fi avute în vedere de instanță în aprecierea depoziției martorului". Din cele prezentate anterior rezultă că, la termenul de judecată din 13 octombrie 2022, instanța a încuviințat proba testimonială pentru reclamanți cu martorul J., însă opoziția pârâților a intervenit la un termen ulterior încuviințării, la 6 octombrie 2023, înainte de audierea acestui martor, dată la care curtea de apel a apreciat că "aspectele invocate de apărători în legătură cu relațiile dintre apelantul-pârât C. și martorul L. nu împietează asupra audierii acestuia, urmând ca astfel de aspecte să fie verificate ulterior, prin prisma unor înscrisuri ce vor fi solicitate de instanță a fi depuse la dosar, în funcție de care va fi evaluată declarația testimonială". În ceea ce privește situația martorului K., Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat necesară audierea acestuia și a ordonat, din oficiu, administrarea acestei probe, iar cei doi apărători ai pârâților (avocat R. și avocat S.), prezenți la termenul din 23 noiembrie 2023, nu s-au opus suplimentării probei cu martori; ulterior audierii martorului K., apărătorul pârâților a înțeles să formuleze opoziție pe motiv de dușmănie. Înalta Curte are în vedere că propunerea și administrarea probelor reprezintă etape distincte în desfășurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligații ale părților, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancțiuni, de asemenea, specific asociate fiecăreia dintre aceste etape. Propunerea probelor, căreia îi corespunde și obligația de a respecta regulile privind sarcina probei, este succedată de încuviințarea lor de către instanță, respectiv de evaluarea admisibilității și a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor în fața instanței, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, să delibereze asupra semnificației lor în proces. Raportând aceste considerente teoretice la actele și lucrările dosarului reiese că este nefondată solicitarea recurenților de a cenzura raționamentul instanței de apel privind interpretarea și aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Pe de o parte, opoziția la audierea martorilor trebuie să fie expresă și să fie formulată la momentul la care se discută încuviințarea martorului, când instanța apreciază condițiile de admisibilitate a probei, or, în cauză, s-a constatat lipsa de opoziție a pârâților la termenele de judecată la care s-a încuviințat proba testimonială cu audierea celor doi martori, L. și K.. Întrucât interdicția ascultării ca martor a persoanelor aflate în relații de dușmănie cu vreuna dintre părți are caracter relativ, protejând interesele părții împotriva căreia martorul este solicitat să depună mărturie, opoziția la audiere trebuie să fie expresă iar partea interesată trebuie să o formuleze de îndată ce îi este cunoscută relația martorului cu partea. Drept urmare, recurenții-pârâți au avut posibilitatea de a lua cunoștință de identitatea martorilor, pentru a verifica incidența cazurilor de inadmisibilitate a probei prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 1-3 C. proc. civ., însă nu și-au exprimat, cu ocazia discutării admisibilității probei, opoziția la audierea acestora. În consecință, devin incidente dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul cărora părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 3. Pe de altă parte, în situația în care partea în drept să se opună ascultării martorului sesizează aspectele enumerate după administrarea probei, mărturia va rămâne o probă câștigată cauzei, însă instanța va evalua obiectivitatea depoziției având în vedere relația dintre martor și părți, în condițiile art. 324 C. proc. civ., astfel cum corect a procedat instanța de apel. În acest sens, în încheierea din 14.03.2024, instanța a consemnat expres că "nu sunt îndeplinite condițiile pentru înlăturarea martorului K., având în vedere împrejurările învederate de părți referitoare la relația de dușmănie dintre martor și C., evoluția acesteia, inclusiv sub aspect temporal, aspecte ce vor fi avute în vedere de instanță în aprecierea depoziției martorului". De asemenea, în privința martorului L., instanța a consemnat expres că "aspectele invocate (...) nu împietează asupra audierii acestuia, urmând ca astfel de aspecte să fie verificate ulterior, prin prisma unor înscrisuri ce vor fi solicitate de instanță a fi depuse la dosar, în funcție de care va fi evaluată declarația testimonială". Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., invocat în cauză. Referitor la argumentele recurenților privind lipsa de obiectivitate a instanței și încălcarea de către aceasta a art. 22 din C. proc. civ., a art. 9 din Codul deontologic și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin faptul că nu a respectat obligația de a administra toate probele relevante, deși existau dubii privind veridicitatea declarațiilor martorilor, Înalta Curte are în vedere că, potrivit prevederilor art. 324 C. proc. civ., în evaluarea obiectivității depoziției martorului, instanța are rolul de a aprecia asupra legăturilor de interese dintre martor și vreuna dintre părți, sinceritatea depoziției martorului fiind apreciată prin raportare la relațiile dintre părți și la interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului. Înalta Curte notează în acest sens și că răspunsurile echivoce ale părților litigante sau ale martorilor nu pot constitui o probă în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți, fiind necesare probe în completare, probe utile soluționării cauzei. Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanța de apel a respectat dispozițiile arătate ale art. 324 C. proc. civ. în evaluarea declarațiilor martorilor; de altfel, nu reiese că instanța de apel a valorificat exclusiv depozițiile celor doi martori anterior menționați, ci a reapreciat întreg materialul probator administrat în cauză. Totodată, nu pot fi primite alegațiile recurenților referitoare la preconcepția instanței, la deducția neprofesională și subiectivă acesteia și la modalitatea în care a înțeles să interogheze martorii propuși de către pârâți, având în vedere că scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, le poate reaprecia și completa (în apel). Nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probelor administrate în fața instanțelor de fond, întrucât acele critici care privesc modalitatea în care instanța de apel a analizat dovezile administrate în cauză nu se subsumează motivelor de casare prevăzute de lege. Examinând susținerile recurenților pârâți subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceștia au considerat că declarațiile părților cu privire la remiterea sumei împrumutate sunt dovedite cu forța actului autentic, se constată că sunt nefondate. Față de argumentele din cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie (prin care recurenții pretind greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate, invocând că instanța a dat/nu a dat relevanță anumitor probe), întrucât, astfel cum s-a precizat anterior, stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond. Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că recurenții pretind că, față de conținutul contractului de împrumut încheiat între părți, autentificat de notar, din care rezultă voința lor și dovada că banii au fost înmânați, instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor legale care reglementează modul de autentificare a actelor notariale, refuzând să recunoască forța probantă a actului autentic; au invocat dispoziții din Legea notarilor publici și activității notariale și din Regulamentul de aplicare a acesteia. În analiza acestor critici, Înalta Curte constată că instanța de recurs, în primul ciclu procesual, verificând aceleași susțineri ale recurenților, a constatat că "instanțele de fond au făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 36/1995, statuând că, în condițiile în care actul autentic nu face mențiunea expresă că tradițiunea sumei de bani a avut loc în prezența personală a notarului public prin predarea sumei în numerar la momentul autentificării, declarația părților inserată în cuprinsul actului privind remiterea banilor este pasibilă de dovada contrară. Din această persectivă nu prezintă relevanță, cum susțin recurenții, existența unui consimțământ valabil cu valoarea unei chitanțe liberatorii în privința remiterii banilor, obiectul contractului fiind o condiție distinctă de valabilitate a convenției". Așadar, recurenții reiterează o problemă deja dezlegată de instanța supremă prin decizia de casare, și anume dacă declarațiile părților cu privire la remiterea sumei împrumutate sunt dovedite cu forța actului autentic; instanța de recurs a arătat că această chestiune a fost corect apreciată în primul ciclu procesual, pentru că se putea face proba contrară acelor mențiuni ale actului care nu fuseseră constatate prin propriile simțuri de notar, respectiv că remiterea banilor a fost declarată de părți și nu percepută de notar. Prin urmare, aceste aspecte au fost deja tranșate, neputând fi reiterate și analizate în prezenta fază procesuală. Pe cale de consecință, întrucât instanța de apel a ținut seama de aceste dezlegări, nu i se poate imputa vreo eventuală încălcare sau ignorare a normelor de drept material indicate de către recurenți în cuprinsul acestui motiv de recurs. Înalta Curte mai constată că recurenții, invocând o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 22 C. proc. civ. și art. 6 din CEDO, în realitate contestă modul în care instanța de apel a apreciat probele și urmăresc r o nouă evaluare a elementelor de probatoriu, pentru ca, în acest mod, să obțină o soluție favorabilă pretențiilor formulate. Or, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. De altfel, criticile în sensul că instanța de apel, "deși avea suspiciuni în ceea ce privește cele întâmplate la biroul notarului, avea la îndemână o probă clară, respectiv audierea celuilalt notar prezent, respectiv doamna G." au un caracter formal, nededucând judecății critici concrete de nelegalitate în raport cu raționamentul instanței de apel, care a reținut, în legătură cu aceste aspecte, că "notarul public I., cel care figurează în contractul autentic ca fiind notarul care l-a instrumentat, a precizat că a consemnat declarația părților cu privire la predarea/primirea banilor, rezultând în mod clar și cert că această operațiune de predare/primire a banilor nu s-a realizat în fața notarului public, deși poziția exprimată a notarului este una evazivă și cu tentă părtinitoare." În aceeași manieră inadecvată procedural, recurenții au dedus, în continuare, critici referitoare la pretinsa confuzie a instanței cu privire la notarul care a autentificat actul, bărbat sau femeie, precum și cu privire la refuzul instanței de a recunoaște structura biroului notarial, care era format din doi notari, ambii competenți să verifice actele. Pe lângă faptul că și aceste critici se rezumă la a indica doar aspecte de netemeinicie, în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a înțeles să valorifice probele administrate, se observă și că aceste susțineri au primit o dezlegare judiciară, prin decizia de casare, conform considerentelor anterior arătate, în sensul că remiterea banilor a fost doar declarată de către părți, nefiind percepută cu propriile simțuri de către notar. Astfel, aceste susțineri nu sunt în măsură să permită verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din moment ce recurenții omit să formuleze o argumentație concretă, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care să reprezinte chestiuni de nelegalitate, de natură a permite cenzura instanței de recurs. Din acest punct de vedere, afirmațiile potrivit cărora instanța de apel nu ar fi analizat toate elementele din care ar rezulta predarea banilor în fața notarului, prin administrarea unui probatoriu care să presupună și audierea doamnei notar, expun doar nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată și contravin, în același timp, analizei instanței de apel care, față de pozițiile divergente ale părților, în rejudecare a administrat un probatoriu extins, inclusiv proba testimonială solicitată de apelanții-pârâți, aceștia nepropunând audierea vreunui notar. Astfel cum s-a arătat în precedent, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situației de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. În acest sens, este de menționat și că, potrivit art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Lipsite de relevanță juridică, din perspectiva obiectului de analiză al instanței de recurs, sunt și susținerile în sensul că instanța de apel reține aspecte nedeclarate de către martori, precum și alegațiile referitoare la contradictorialitatea depozițiilor acestora. Drept urmare, având în vedere că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, aceste susțineri sunt formal invocate, recurenții urmărind o nouă verificare și interpretare a aspectelor de temeinicie susținute în fața instanței de apel. Totodată, se constată că recurenții au expus stări de fapt și aprecieri proprii cu privire la probe ce nu pot fi analizate în recurs, cadru procesual în care se deduc judecății exclusiv chestiuni de nelegalitate ale soluției pronunțate de către instanța de apel, iar nu aspecte de netemeinicie, cum sunt cele privind stabilirea situației de fapt ori evaluarea probatoriilor. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum s-a procedat în debutul acestei analize. Însă, recurenții-pârâți, prin criticile expuse în această ultimă parte a acestor considerente, nu invocă încălcarea, de către instanța de apel, a unor norme de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci critică modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanța de apel este suverană în această privință. Pentru ansamblul acestor considerente, motivele de recurs invocate nefiind fondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat. Față de culpa procesuală a recurenților-pârâți, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a dispune obligarea acestora la plata către intimați a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în cuantumul rezultat din documentele justificative depuse la dosarul cauzei .