ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2822/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 28 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții C., D., E., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună următoarele: constatarea nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 2013 și a actelor subsecvente, încheiate în baza contractului de împrumut, respectiv a contractelor de cesiune de creanță din 3 mai 2017 și din 30 iunie 2017. La 4 februarie 2019, reclamanții au depus cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E.: constatarea nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 2013 la F., a convenției autentificate la același birou notarial la 26 octombrie 2015 între aceleași părți, iar în subsidiar, constatarea simulației în ceea ce privește contractul de împrumut autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 2013 la F. precum și a convenției autentificate la același birou notarial la 26 octombrie 2015, între aceleași părți; constatarea nulității absolute a actelor subsecvente încheiate în baza contractului de împrumut și a convenției sus-menționate, respectiv a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din 3 mai 2017 și a contractului de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din 30 iunie 2017, ambele la F., precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului Argeș, secția civilă Prin sentința civilă nr. 216 din 28 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost admisă cererea reclamanților, așa cum a fost modificată, s-a constatat nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. x/26.11.2013 de F. și a contractelor de cesiune de creanță autentificate sub nr. x/03.05.2017 și y/30.06.2017 de același birou notarial și au fost obligați pârâții să plătească, în solidar, reclamanților suma de 14.438,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Pitești, secția I civilă Prin încheierea de ședință din data de 3.06.2020 a fost respinsă ca proba testimonială ca inadmisibilă prin raportare la art. 309 alin. (5) C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 3685 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 216 din 28 mai 2019 și a încheierii de ședință din 1 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2018.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a încheierii de ședință din 3 iunie 2020, pronunțate de aceeași instanță, pârâții C. și E. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâții C. și E. au arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2158 C. civ., coroborat cu art. 1174 alin. (4) din același act normativ, susținând că prevederile art. 309 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, astfel încât, în mod nelegal, a fost respinsă proba cu martori, fiind încălcate regulile de procedură privitoare la admisibilitatea acestei probe. Învederează că, în ceea ce privește contractul de împrumut de consumație, acesta este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ., pentru validitatea căruia este necesară remiterea bunului, concluzie care se desprinde din modul de formulare al art. 2158 alin. (1) C. civ. și arată că, în lipsa predării bunului împrumutat, contractul de împrumut nu va fi considerat născut, astfel încât un înscris constatator al convenției, chiar și în formă autentică, are valoarea juridică a unui antecontract de împrumut (sau a unei promisiuni de împrumut) dacă nu este însoțit de predarea materială a bunului împrumutat. Invocă dispozițiile art. 1499 C. civ. și arată că predarea, remiterea bunului, respectiv a banilor în cazul de față, este o condiție de sine stătătoare, un act material, care poate fi dovedit cu martori și nu intră în sfera de reglementare a prevederilor art. 309 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât instanța de apel, în mod nelegal, a respins administrarea probei cu martori prin încheierea din 3 iunie 2020. Arată că instanța de apel se contrazice reținând inițial că înscrisul autentic face deplina dovadă până la înscrierea în fals, cu privire la constatările personale ale notarului public, pentru ca mai apoi să susțină că, prin interogatoriile administrate și înscrisurile depuse de părți, s-a făcut dovada contrară a celor menționate în înscrisul autentic. Recurenții consideră că aceste probe nu reprezintă dovada falsului actului notarial, iar dacă instanța a admis că se pot administra probe în vederea dovedirii celor declarate de părți în fața notarului, cu privire la înmânarea banilor, atunci ar fi trebuit să admită și proba cu martori, respingerea acestei probe venind în contradicție cu admiterea celorlalte probe. Recurenții arată că, față de conținutul contractului de împrumut încheiat între părți, din care rezultă voința lor și dovada că banii au fost înmânați, instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 100 din Legea nr. 36/1995 și art. 228 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995. Invocă dispozițiile art. 1179 alin. (1) C. civ., art. 99 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, coroborate cu art. 91 din acest ultim act normativ și arată că reclamanții au exprimat un consimțământ valabil la încheierea contractului de împrumut, aceștia cunoscând conținutul clauzelor contractuale. În acest sens, învederează că declarația reclamantului A. din cuprinsul contractului, în sensul că a primit suma de 75.000 de euro, își produce pe deplin efectele juridice, conform art. 99 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, declarația constituind chitanță liberatorie pentru predarea banilor de către creditor, acțiunea reprezentând o retractare a recunoașterii, act unilateral și irevocabil. Arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., privind rolul activ al instanței, fiind obligată să administreze și proba cu martori pentru stabilirea corectă a situației de fapt. Recurenții susțin că este atributul instanței de judecată calificarea corectă a acțiunii, cu atât mai mult cu cât, din analiza cererii introductive formulate de reclamanți, rezultă că temeiul juridic al cererii este, în principal, simulația actului de împrumut, dublat de o acțiune în nulitate. Or, prin considerentele hotărârii recurate, Curtea de Apel nu oferă o dezlegare a situației de fapt și de drept, respectiv dacă instanța a analizat cauza din perspectiva unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de împrumut sau a unei acțiuni în simulație, dublată de o acțiune în nulitate. Dacă instanța ar fi analizat cauza în mod exclusiv ca și acțiune în constatarea nulității absolute, considerentele trebuiau limitate numai la analiza din perspectiva nulității absolute a contractului de împrumut în raport de unicul motiv invocat de reclamanții G. respectiv că suma împrumutată nu a fost predată efectiv. Reclamanții nu au făcut dovada existenței unui act secret de garantare a unui împrumut către societatea comercială. Sub un ultim aspect, consideră că instanța de apel a apreciat eronat asupra unui scop ilicit și a existenței fraudei la lege, confundând scopul actului juridic cu scopul realizării împrumutului, astfel cum rezultă din valoarea probatorie acordată interogratoriului administrat pârâtei D..

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru La 8 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a înregistrat dosarul ca recurs și a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a acestuia. Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 8 iulie 2021, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 21 octombrie 2021, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 16 decembrie 2021 pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare. În esență, obiectul acțiunii, astfel cum a fost modificată și completată, îl reprezintă constatarea nulității absolute a unui contract de împrumut pentru lipsa obiectului, respectiv neremiterea sumei convenite a fi împrumutată, respectiv nulitatea actelor subsecvente: convenția de prorogare a termenului de restituire și actele de cesiune a creanței și, în subsidiar, constatarea simulației convenției principale și, ca urmare, nulitatea acelorași acte subsecvente. Teza învederată de reclamanți este aceea că societatea H. S.R.L., al cărei asociat unic și administrator era reclamantul B. și în care a fost cooptată pârâta D., soția pârâtului C., cu un aport la capitalul social al societății de 30% din valoarea acestuia, nu avea posibilitatea financiară de a investi în construirea unei unități de producție pentru prelucrarea și conservarea cărnii, motiv pentru care reclamantul a acceptat propunerea pârâtului C. de a se asocia, în sensul realizării investiției de către acesta. La acel moment pârâtul ar fi evaluat viitoarea participare a reclamantului B. la investiția care urma să se realizeze la suma de 75000 de euro. Pentru garantarea recuperării părții de investiție i-ar fi solicitat reclamantului B. încheierea contractului de împrumut, iar celuilalt reclamant să garanteze restituirea presupusului împrumut prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului proprietatea acestuia. Termenul scadent pentru restituirea împrumutului a fost 01.05.2015, prelungit ulterior până la data de 01.05.2016. Instanța de fond a admis acțiunea în constatarea nulității contractului de împrumut, reținând că suma de bani ce a constituit obiect al convenției nu a fost înmânată efectiv, soluția fiind menținută în apel. Instanța de fond a reținut că în cuprinsul contractului nu s-a stipulat că suma de bani care face obiectul contractului de împrumut ar fi fost remisă în fața notarului public care a autentificat contractul, astfel că mențiunile înscrise într-un act autentic, pe baza declarațiilor părților, care nu au fost constatate personal de către agentul instrumentator, cu propriile simțuri, fac dovada până la proba contrară. Prin urmare, reclamanții aveau sarcina de a face dovada contrară faptului că ar fi primit suma de 75000 de euro, cu titlu de împrumut. Interpretând gramatical clauzele contractului și reținând că "în privința creditorilor este folosit un verb "dăm, la timpul prezent, iar în privința debitorului verbul "am primit, este la timpul trecut", instanța de fond a considerat că nu poate stabili care ar fi fost momentul predării pretinsei sume împrumutate, respectiv anterior autentificării actului sau chiar în ziua autentificării, mențiunile din contract fiind contradictorii iar contractul de împrumut, lipsit de concretețe. Coroborând înscrisurile și răspunsul la interogatoriu al părților, instanța a apreciat că suma de bani menționată în contractul de împrumut nu a existat de fapt, astfel cum au pretins și reclamanții, motiv pentru care actul nu îndeplinește condiția de validitate referitoare la obiect. În contextul în care pârâții creditori au pretins reclamanților să semneze un contract de împrumut știind că nu le-au predat acestora nicio sumă de bani, convenția nu a fost considerată ca având o cauză licită sau morală, instanța de fond apreciind că scopul urmărit de către creditori a fost acela de a-și recupera o investiție prin fraudarea legii. Instanța de apel a validat acest raționament, înlăturând criticile pârâților conform cărora tribunalul, deși a soluționat o acțiune în nulitate, ar fi analizat în realitate acțiunea în simulație. A considerat că analiza de către instanța de fond a relațiilor dintre părți se circumscrie tot elementelor/considerentelor unei acțiuni în nulitate întrucât s-a analizat ce anume s-a urmărit de către părți, însă nu prin prisma unei acțiuni în simulație, ci doar a intenției acestora, fără a se verifica dacă a existat sau nu un act secret, dacă s-a dorit sau nu simularea naturii actului. Neîntemeiat a fost considerat și motivul de apel referitor la încheierea din data de 01.04.2019, în care s-au încuviințat probele, întrucât din conținutul acesteia rezultă că nu a fost solicitată efectiv proba testimonială, ci a fost lăsată instanța să aprecieze necesitatea audierii martorului ("Apărătorul pârăților solicită, numai dacă instanța apreciază necesar audierea ca martor a numitului I. care a dat banii pârâtului pentru a-i da mai departe reclamantului."). Analizând afirmația apărătorului pârâților, respectiv cum că banii ar fi fost dați numitului I., pentru ca acesta să îi dea reclamantului, instanța de apel a apreciat că există o contradicție cu răspunsul la interogatoriu emis de C., considerând că ar fi fost inutilă audierea unui martor a cărui sinceritate deja este sub semnul întrebării (ar declara altceva decât cele susținute chiar de partea ce-l propune). Prin prima critică formulată în cauză și care poate fi încadrată în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin că au fost interpretate eronat textele de lege care guvernează regimul probator al unui contract de împrumut și astfel, greșit li s-a respins ca inadmisibilă, prin încheierea din data de 3 iunie 2020, dovada cu martori a faptului material al remiterii sumei de bani. Pe de altă parte au mai susținut că, față de conținutul contractului de împrumut încheiat între părți, din care rezultă voința lor și dovada că banii au fost înmânați, instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 100 din Legea nr. 36/1995 și art. 228 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995. În analiza acestor critici este prioritar a se verifica circumstanțele în care devine incidentă teza probatorie susținută de recurenți. Art. 100 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activităților notariale prevede că:,,(1) Înscrisul autentic notarial face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. (2) Reprezintă constatări personale ale notarului cele făcute prin propriile simțuri: a) faptul prezentării părților și a tuturor persoanelor participante la procedura de autentificare, precum și identificarea acestora; b) locul și data încheierii actului; c) exteriorizarea consimțământului. (3) Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane." Din acest punct de vedere, contrar criticilor recurenților, se constată că instanțele de fond au făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 36/1995, statuând că, în condițiile în care actul autentic nu face mențiunea expresă că tradițiunea sumei de bani a avut loc în prezența personală a notarului public prin predarea sumei în numerar la momentul autentificării, declarația părților inserată în cuprinsul actului privind remiterea banilor este pasibilă de dovada contrară. Din această persectivă nu prezintă relevanță, cum susțin recurenții, existența unui consimțământ valabil cu valoarea unei chitanțe liberatorii în privința remiterii banilor, obiectul contractului fiind o condiție distinctă de valabilitate a convenției. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 309 C. proc. civ. în ceea ce privește administrarea dovezii contrare, astfel încât critica recurenților sub acest aspect este fondată. În speța dedusă prezentei judecăți, acțiunea introductivă de instanță viza nulitatea unui contract de împrumut pentru lipsa obiectului său, reclamanții negând primirea efectivă a sumei împrumutate, acțiune ce a fost completată cu o cerere subsidiară în constatarea simulației acestui contract. Inițial, reclamanții au solicitat proba testimonială pentru a dovedi neremiterea sumei de bani și instanța a admis-o, astfel că pârâții au solicitat și ei proba testimonială, au indicat teza probatorie susținând că lasă la aprecierea instanței administrarea acesteia. În baza înscrisurilor și a interogatoriilor administrate părților, întrucât reclamanții au renunțat la administrarea probei testimoniale, instanța de fond a statuat că suma de bani nu a fost remisă în fața notarului și că, neputându-se stabili momentul predării, suma de bani nu ar fi existat. Pentru a ajunge la această soluție, probele administrate efectiv au fost completate cu prezumții simple ce au plecat de la afirmațiile calificate de instanță ca fiind confuze și contradictorii ale părților la interogatoriu, afirmații ce nu au dobândit valoarea probatorie a unei mărturisiri, ci au constituit probe indirecte pe baza cărora prima instanță a prezumat caracterul fictiv al contractului. Instanța de apel a respins proba testimonială solicitată de apelanții pârâți ca inadmisibilă și a validat soluția și raționamentul judiciar al instanței de fond, pe baza probelor administrate la instanța de fond, solicitând, suplimentar, relații de la notarul în fața căruia s-a încheiat actul. În plus, a apreciat că în primă instanță s-a analizat și ce anume s-a urmărit de către părți la încheierea contractului, însă nu prin prisma unei acțiuni în simulație, ci doar a intenției acestora, proba testimonială propusă de pârâți la fond fiind considerată inutilă sub aspectul tezei ce se dorea a fi probată. Înalta Curte constată că, prin încheierea atacată, instanța de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea apelanților pârâți de administrare a unei probe testimoniale, susținând că, prin raportare la art. 309 alin. (5) C. proc. civ., părțile nu au precizat dacă sunt în prezența unei situații de excepție dintre cele la care se referă art. 309 alin. (4) C. proc. civ. și care ar fi aceea. Cu toate acestea, deși a constatat inadmisibilă proba testimonială în apel, instanța devolutivă de control judiciar a verificat, pe fond, modalitatea în care s-a pus problema administrării aceleiași probe în primă instanță și a validat raționamentul tribunalului reținând inutilitatea audierii martorului a cărui sinceritate deja este sub semnul întrebării. Înalta Curte reține că, într-adevăr, dispozițiile art. 309 C. proc. civ. se opun administrării probei testimoniale în dovedirea unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 RON, împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris sau despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, cu excepția unor cazuri strict reglementate în alin. (4) al aceluiași articol (imposibilitate materială sau morală de a se întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; existența unui început de dovadă scrisă; pierderea înscrisului doveditor din caz fortuit sau de forță majoră; existența unei convenții a părților de a folosi această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; dacă actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; pentru lămurirea clauzelor). Verificând desfășurarea litigiului, astfel cum a fost redată anterior, din punctul de vedere al garanțiilor procesuale reglementate pentru a asigura părților un proces echitabil, Înalta Curte constată că pârâților li s-a încălcat dreptul la apărare prin greșita aplicare a art. 309 C. proc. civ. în cauză. În acest sens, printr-o cercetare judecătorească incompletă și contradictorie sub aspectul regimului probator pârâții au fost privați de posibilitatea de a-și demonstra perspectiva susținută cu privire la situația de fapt, soluția fiind construită pe un raționament juridic ce nu lămurește în mod complet situația dedusă judecății și nu răspunde tuturor aspectelor invocate în cauză. Astfel, instanța de fond a considerat că reclamanții trebuie și pot să facă dovada contrară faptului că au primit banii, întrucât suma de bani nu a fost remisă în fața notarului. A constatat că această dovadă a rezultat din proba cu interogatoriul părților, înscrisuri și prezumții, apreciind că: întrucât pârâta a declarat că nu cunoaște scopul încheierii contractului, "este evident că raporturile juridice dintre părți nu au fost expresia voinței acestora de a oferi, respectiv de a primi un împrumut" sau "apar a fi probate susținerile privind circumstanțele încheierii contractului și lipsa predării efective a sumelor..." că "mențiunile sunt contradictorii iar contractul, lipsit de concretețe, ceea ce îndreptățește instanța să aprecieze că suma de bani nu a existat de fapt". Instanța de apel, într-o manieră contradictorie, a respins proba testimonială în apel ca inadmisibilă, dar a procedat la o evaluare pe fond a utilității probei testimoniale solicitate în primă instanță. În plus, a apreciat că o probă testimonială ar fi admisibilă dacă partea care o solicită ar fi invocat o situație de excepție dintre cele reglementate de art. 309 alin. (4) C. proc. civ. însă a reținut că apelanții nu s-au prevalat de niciuna dintre tezele prevăzute de acest text de lege, ignorând faptul că reclamanții, și nu pârâții, sunt cei care au contestat valabilitatea actului juridic, că instanța de fond reținuse deja lipsa unei cauze licite și morale și frauda la lege prin scopul urmărit de pârâți de a-și recupera investiția, iar demersul procesual al pârâților era justificat de apărarea pe care o susțineau în sensul că suma de bani a fost remisă și pentru a combate prezumțiile judiciare care au stat la baza pronunțării soluției în primă instanță. Pe de altă parte instanța de apel a ignorat și faptul că potrivit dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., prezumțiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori și, ca atare, validând raționamentul primei instanțe întemeiat pe aceste prezumții în dovedirea unei situații de fapt, greșit a respins ca inadmisibilă contraproba testimonială solicitată în combaterea celor reținute ca situație de fapt. Raportat la aceste aspecte soluționate contradictoriu și cu încălcarea dreptului părții la apărare și la garantarea unui proces echitabil, Înalta Curte reține nelegalitatea încheierii din 3 iunie 2021 din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și, admitând recursul, va casa încheierea și decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele reținute în continuare. Este întemeiată și critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a oferit o dezlegare completă în drept prin prisma faptului că aceasta a considerat că scopul mediat (motivul determinant al încheierii unui act juridic lipsit de obiect) stabilit de instanța de fond, acela de recuperare a unei investiții în firma reclamantului făcute de pârât, face parte exclusiv din analiza cauzei ilicite de natură a atrage nulitatea actului juridic și nu are legătură cu verificarea simulației. Recurenții susțin că, dacă Curtea ar fi analizat cauza în mod exclusiv ca acțiune în constatarea nulității absolute, considerentele trebuiau limitate la verificarea contractului de împrumut în raport de unicul motiv invocat, acela că suma împrumutată nu a fost predată efectiv, însă odată ce a fost analizat și scopul încheierii contractului, trebuie verificată dovada existenței unui act secret de împrumut către societatea comercială. Prin urmare, cu ocazia rejudecării, ținând cont de aceste critici, instanța de apel va proceda de o manieră neechivocă la identificarea scopului mediat al convenției pârților, respectiv motivul determinant al încheierii unui contract aparent fără niciun efect, confirmând sau infirmând raționamentul primei instanțe care, concomitent cu lipsa de obiect, a constatat cauza ilicită, imorală și frauda la lege prin aceea că scopul urmărit de pârâți era acela de recuperare a unei investiții. Dacă se va dovedi faptul că nu a fost remisă nicio sumă de bani, contractul este într-adevăr lipsit de obiect. În cazul în care suma de bani a fost plătită pentru un alt scop, acela al derulării unor raporturi comerciale între părți, vor fi analizate cauzele imediate și mediate tocmai pentru a putea opera distincția între un contract real nul și un contract simulat sub forma deghizării, urmând se verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea simulației. PENTRU ACESTE MOTIVE,