ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1534/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 27 iunie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâților la:

- recalcularea și plata efectivă a drepturilor salariale, începând cu data de 16.10.2018 și în continuare pentru viitor, cu includerea unui procent de 2% pe zi din indemnizațiile de încadrare brută lunară, reprezentând echivalentul diurnei stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. 27 din 2006, drept acordat în favoarea procurorilor numiți în cadrul secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, în temeiul art. 88

2

alin. (5) din Legea 304 din 2004, fără limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017;

- plata diferențelor dintre drepturile salariale pe care ar fi trebuit să le încaseze începând cu data de 16.10.2018 până la zi, cu includerea unui procent de 2% pe zi din indemnizațiile de încadrare brută lunară, reprezentând echivalentul diurnei stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. 27 din 2006, fără limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, și drepturile salariale efectiv plătite nouă în această perioadă, actualizate cu indicele de inflație și cu dobândă legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, art. 6 și art. 39 alin. (4) din Legea cadru nr. 153/2017, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, articolul II pct. 3 din O.U.G. nr. 92/15.10.2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, art. 882 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2006, prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și în Decizia nr. 13/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin sentința civilă nr. 1932 din 05 noiembrie 2024, instanța a invocat și admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de trimitere a reținut, în esență, că reclamanta nu a invocat și nici dovedit că are domiciliul/reședința în circumscripția Tribunalului Dâmbovița pentru a fi incidente prevederile art. 269 din Codul muncii. Pe de altă parte, a considerat că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., reținând că acestea nu pot fi aplicate în completarea normelor prevăzute de Codul muncii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 16 decembrie 2024, care, prin sentința civilă nr. 1113/2025 din data de 18 septembrie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive, a declinat competența de soluționare a prezentei cereri către Tribunalul Dâmbovița; a constat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție spre soluționarea acestui conflict.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanta deține funcția de judecător la Curtea de Apel București, în prezent detașată la Consiliul Superior al Magistraturii, sens în care a considerat că aceasta și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 127 din C. proc. civ. și a sesizat Tribunalul Dâmbovița. În plus, a reținut că în litigiile de muncă, pentru stabilirea competenței teritoriale, interesează locul unde reclamanta locuiește efectiv, respectiv domiciliul stabilit în fapt.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 13 octombrie 2025, iar prin rezoluția din data de 14 octombrie 2025 s-a stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu asimilat litigiului de muncă, în cadrul căruia reclamanta, judecător în cadrul Curții de Apel București, detașat la CSM în momentul formulării cererii de chemare în judecată, a învestit Tribunalul Dâmbovița cu o cerere având ca obiect drepturi salariale, pârâți fiind Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Înalta Curte de Casație și Justiție.

Regula de drept comun în jurisdicția muncii, prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, atribuie asemenea litigii în competența tribunalului în a cărui circumscripție reclamanta își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul, alegerea instanței competente aparținând titularului acțiunii, în temeiul dispozițiilor art. 116 din C. proc. civ.

Astfel, în raport de locul de muncă al reclamantei, competența în primă instanță ar aparține Tribunalului București, iar, în apel, Curții de Apel București.

Însă reclamanta, judecător în cadrul Curții de Apel București, a învestit Tribunalul Dâmbovița, împrejurare care impune verificarea incidenței ipotezelor reglementate de prevederile art. 127 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data inițierii procesului.

Potrivit alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Conform alin. (2^1) dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Textele de lege anterior redate conferă unui reclamant posibilitatea ca, în cazul în care înțelege să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu instanța care ar fi competentă să soluționeze cauza, să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Or, tocmai aceasta este situația în speța de față, reclamanta introducând cererea și împotriva Tribunalului București, în calitate de pârât, care ar fi fost instanța competentă să soluționeze cauza după criteriul locului de muncă al reclamantei.

În atare context, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 127 alin. (2) și (2

1

) din C. proc. civ., competența fiind una alternativa, reclamanta având alegerea de a sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii

Cum titularul acțiunii a înțeles să sesizeze Tribunalul Dâmbovița, instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate Curții de Apel București, Înalta Curte constată că acesta și-a manifestat opțiunea recunoscută de lege, care, față de dispozițiile art. 116 din C. proc. civ., nu mai putea fi contestată de instanță din oficiu, competența fiind câștigată definitiv de către instanța inițial învestită.

În consecință, dând eficiență textelor de lege enunțate, dar și dreptului de opțiune al reclamantei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Dâmbovița, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2025.