ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1679/2025

HOTĂRÂRE

13.11.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1679/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 iulie 2024 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII - a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2024, reclamanții A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să plătească reclamanților corespunzător perioadei în care fiecare reclamant și-a desfășurat activitatea în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, diferența dintre drepturile salariale încasate efectiv și cele achitate procurorilor europeni delegați din Romania, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 începând cu data de 01.06.2021 și în continuare, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente diferențelor corespunzătoare capătului de cerere nr. x, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În drept, reclamanții au invocat Legea nr. 71/2005, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 20/2016, O.U.G. nr. 57/2015, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Decizia Curții Constituționale nr. 409/2021, art. 1535 C. civ., art. 253, art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 Codul muncii, Decizia ICCJ nr. 23/2016, Decizia ICCJ nr. 36/2018, art. 208, art. 210 și art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cap I lit. b) și Cap II din Anexa V a Legii nr. 153/2017, art. 2 raportat la art. 1 alin. (1) lit. e) pct. i) și alin. (3), precum și art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, art. 1 protocolul 1 și art. 6 CEDO, Regulamentul EPPO, Legea nr. 6/2021 și art. 16 din Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 7085 din 12 noiembrie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII - a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2024, s-a invocat excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului Constanța.

În motivare, s-a reținut că litigiul vizează un conflict de muncă, fiind incidente regulile de competență teritorială prevăzute la art. 269 din Codul muncii.

Totodată, s-a subliniat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. nu sunt incidente deoarece este necesar ca procurorul care are calitatea de reclamant, să funcționeze în cadrul instanței (unității de parchet corespunzătoare) care este competentă să soluționeze cauza sau în cadrul instanței (unității de parchet corespunzătoare) superioare celei competente.

Faptul că reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, nu atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată la data de 20 decembrie 2024 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 2287 din 04 iulie 2025, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În considerentele hotărârii, instanța a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și având în vedere manifestarea de voință a reclamanților a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 09 septembrie 2025.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Constanța, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, pentru următoarele considerente:

Obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată.

Instanța supremă reține că reclamanții, procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, au învestit Tribunalul București cu un litigiu în materia dreptului muncii, acțiunea având ca obiect drepturi salariale.

Înalta Curte constată că dispozițiile speciale privind competența facultativă prevăzute la art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât reclamanții, procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, nu își desfășoară activitatea în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța competentă sau superioare acesteia.

Sub aceste aspect, este de subliniat faptul că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, Direcția Națională Anticorupție funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.

Totodată, conform prevederilor art. 5 alin. (1)-(4) ale O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța supremă mai constată că, întrucât Direcția Națională Anticorupție are o structură organizatorică de sine-stătătoare, subunitățile acestei structuri nefiind arondate instanțelor precum celelalte unități de parchet din cadrul Ministerului Public (parchete de pe lângă curți de apel, tribunale și judecătorii), ipoteza avută în vedere de legiuitor la instituirea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în cauzele în care sunt părți procurorii acestei instituții.

Situația procurorilor din această structură este total diferită de cea a celor care funcționează în parchetele de drept comun, organizate pe lângă instanțe, neputându-se aprecia că reclamanții din prezenta cauză nu pot formula cereri de chemare în judecată la instanțe din circumscripția Curții de Apel Constanța. Ceea ce interesează este calitatea părților vizată de lege (salariați în cadrul parchetului de pe lângă instanță, ceea ce nu este cazul D.N.A.), iar nu raza de desfășurare a activității.

De asemenea, nu pot fi reținute nici prevederile art. 127 alin. (2), alin. (2

) C. proc. civ., întrucât acestea se referă la cereri introduse împotriva unei instanțe de judecată, iar nu împotriva unei unități de parchet.

Prin urmare, se impune a se reține faptul că, pentru procurorul care funcționează la Direcția Națională Anticorupție competența de soluționare a cauzei se stabilește potrivit normei generale prevăzute la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv aceasta aparține tribunalului de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Cum, în speță, reclamanții își desfășoară efectiv activitatea în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține Tribunalului Constanța, ca instanță de la locul de muncă al reclamanților.

Prin urmare, în mod corect a reținut Tribunalul București că nu este competent teritorial să soluționeze cererea reclamanților, întrucât aceștia din urmă nu aveau nici dreptul și nici obligația să sesizeze o instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.