ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 727/2023

HOTĂRÂRE

22.03.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 727/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 10.12.2021, sub nr. x/2021, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării solicitând instanței să dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a sporurilor eferente, începând cu data de 20.07.2018 până la data pensionării, în funcție de salarizarea aferentă procurorilor din cadrul S.I.I.J., acestea incluzând drepturile specifice personalului detașat, care să fie incluse în indemnizația de încadrare; repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială rezultată din noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală începând cu data de 20.07.2018 și în continuare, pe viitor, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâtei la plata, respectiv la acordarea fondurilor necesare plății diferențelor de drepturi bănești corespunzătoare, cu titlu de salariu lunar), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare până la data plății efective.

În ședința publică din 5 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021,Tribunalul București a invocat excepția necompetenței teritoriale în ceea ce o privește pe reclamanta A. și a dispus disjungerea cauzei privitoare la aceasta, în baza art. 99 alin. (1) C. proc. civ., acordând termen la 03.05.2022, ora 9:30, pentru când s-a dispus citarea părților cu mențiunea de a se depune concluzii scrise referitor la excepția necompetenței teritoriale.

Urmare acestei dispoziții, la 5 aprilie 2022, s-a format dosarul nr. x/2022, iar, prin sentința civilă nr. 3016 din 3 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A..

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. pretinde diferențe de drepturi de natură salarială care decurg din raporturile de serviciu cu titlu de despăgubiri, aceasta având, în prezent, calitate de pensionar – fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

O astfel de acțiune cu obiect principal acordarea de despăgubiri – diferențe de drepturi salariale – este o acțiune ce izvorăște din raportul de serviciu al reclamantei, un litigiu de dreptul muncii, care este de competența tribunalului, în componența sa destinată soluționării litigiilor de muncă.

Totodată, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul, iar, conform art. 210 din Legea 62/2011 cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea, competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Având în vedere că, la momentul sesizării instanței, reclamanta nu mai are calitatea de procuror, ci de pensionar, în determinarea competenței instanței nu este incident criteriul locului de muncă, deoarece reclamanta nu mai are un loc de muncă, și nici prevederile art. 127 C. proc. civ., care reglementează o competență alternativă având în vedere strict calitatea de procuror a reclamantului la data formulării cererii de chemare în judecată.

Instanța a constatat că Tribunalul București nu îndeplinește condiția de a fi instanța în a cărei circumscripție este situat domiciliul reclamantei, astfel că nu este competent teritorial să soluționeze pricina.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 84 din 12 ianuarie 2023, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanța a reținut următoarele:

Reclamanta, fost procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a învestit Tribunalul București la data de 10.12.2021, cu un litigiu având ca obiect drepturile salariale izvorând din raporturile de muncă dintre aceasta și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cum reclamanta și-a încetat activitatea prin pensionare, prin publicarea în M.Of. nr. 1172/10.12.2021 a Decretului Președintelui României nr. 1288 din 10.12.2021, nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., competența teritorială urmând a fi stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Potrivit acestor dispoziții, competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului, care, în speță, așa cum rezultă din copia conformă a cărții de identitate, la momentul sesizării instanței se situează în Mun. București.

Competența teritorială în speță, este una exclusivă și de ordine publică, având în vedere interpretarea per a contrario a prevederilor art. 126 C. proc. civ. și astfel nici părțile și nici instanța neputând deroga de la dispozițiile legale care o instituie.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Alba – secția I Civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. a solicitat acordarea unor diferențe de drepturi de natură salarială care decurg din raporturile de serviciu cu titlu de despăgubiri, fiind vorba, așadar, de un litigiu de dreptul muncii.

Totodată, se constată că reclamanta (procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) și-a încetat activitatea prin pensionare, la 10.12.2021, astfel cum reiese din publicarea în M.Of. nr. 1172/10.12.2021 a Decretului Președintelui României nr. 1288 din 10.12.2021.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului și conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Este de subliniat că prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii stabilesc o competență teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competență alternativă a instanțelor (tribunalelor), dar și exclusivă, în sensul că reclamantul are alegerea numai între două instanțe competente (ori de la domiciliul sau reședința sa, ori de la locul de muncă).

Cum reclamanta și-a încetat activitatea prin pensionare la 10.12.2021 (data sesizării primei instanțe), în determinarea competenței instanței nu este incident criteriul locului de muncă, deoarece reclamanta nu mai are un loc de muncă, și nici prevederile art. 127 C. proc. civ., care reglementează o competență alternativă, având în vedere strict calitatea de procuror a reclamantului la data formulării cererii de chemare în judecată.

Față de cele anterior expuse, văzând și art. 269 alin. (2) Codul muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul sau reședința reclamantei la data sesizării instanței.

Raportat la împrejurarea că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 10.12.2021, domiciliul reclamantei se situează în județul Alba, iar aceasta nu a făcut dovada că ar fi avut o reședință în București la acea dată, fiind irelevante eventualele modificări ale domiciliul reclamantei, ulterioare datei introducerii cererii de chemare în judecată, Înata Curte constată că Tribunalul Alba este instanța căreia îi revine competența teritorială de soluționare a pricinii deduse judecății.

În considerarea celor ce preced, reținând că la data introducerii acțiunii reclamanta avea domiciliul în jud. Alba, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba – secția I Civilă.