ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1027/2025

HOTĂRÂRE

05.06.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1027/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 5 iunie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la 30.05.2024 sub nr. x/2024, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâta Direcția Națională Anticorupție (în continuare, "D.N.A."), solicitând obligarea acesteia să le plătească, corespunzător perioadei în care fiecare reclamant și-a desfășurat activitatea în cadrul D.N.A., diferența dintre drepturile salariale încasate efectiv și cele achitate efectiv procurorilor europeni delegați din România, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu 01.06.2021 și, în continuare, până la zi, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă diferențelor corespunzătoare primului capăt de cerere, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1969/MAS/20.11.2024, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Pentru a hotărî astfel, a constatat că potrivit dispozițiilor art. 269 Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform legii.

După o analiză detaliată a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile primului alineat, întrucât reclamanții își desfășurau efectiv activitatea, la data sesizării instanței, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov, deci în raza instanței competente să soluționeze cererea.

În motivare, a invocat și Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și decizia Curții Constituționale nr. 290/26.04.2018.

prestată de persoane numite în diverse func ii publice, printre care iț ș

magistra ii, rezultă din următoarele dispozi ii din Codul muncii:

Aplicabilitatea dispozi iilor Codului muncii în ceea ce prive te muncaț ș

prestată de persoane numite în diverse func ii publice, printre care iț ș

magistra ii, rezultă din următoarele dispozi ii din Codul muncii

Prin sentința civilă nr. 540/27.03.2025, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, a constatat existența conflictului negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării incidentului procedural.

După evocarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., această instanță a reținut că reclamanții nu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., întrucât pentru a fi incident alin. (3) raportat la alin. (1) al acestui text este necesar ca reclamantul procuror să funcționeze în cadrul unității de parchet corespunzătoare instanței competente să soluționeze cauza sau a celei superioare acesteia.

Instanța a apreciat că enumerarea categoriilor de persoane în considerarea calității cărora a fost edictată norma este de strictă interpretare și aplicare, astfel încât acestea nu se aplică procurorilor care funcționează într-o structură din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deci nu funcționează, așadar, pe lângă o instanță.

Totodată, a apreciat că textul legal enunțat vizează ipoteza în care instanța competentă să judece cauza ar fi, alternativ, cea pe lângă la care funcționează reclamantul sau cea inferioară ei.

A mai arătat că situația procurorilor din această structură este distinctă de cea a parchetelor de drept comun, organizate pe lângă instanțe, iar în raport cu dispozițiile art. 266 și ale art. 269 alin. (2) Codul muncii a reținut că revine tribunalului competența de soluționare a cererii, la determinarea instanței competente fiind necesar a se avea în vedere domiciliul sau locul de muncă al reclamanților.

Cum, în speță, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Brașov, a conchis că aparține Tribunalului Brașov competența de soluționare a cauzei, instanță legal sesizată de către reclamanți, conform dispozițiilor art. 116 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 25.04.2025.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Brașov competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Brașov și Tribunalul Dâmbovița - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Instanța supremă reține că reclamanții, procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov, au învestit Tribunalul Brașov cu un litigiu în materia dreptului muncii, acțiunea având ca obiect drepturi salariale.

Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Totodată, potrivit art. 127 alin. (3) C. proc. civ., "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 127 alin. (3) C. proc. civ. "se aplică în mod corespunzător" trebuie înțeleasă ca referindu-se la desfășurarea activității în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța arătată la alin. (1).

Conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, Direcția Națională Anticorupție funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.

Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1)-(4) ale O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța supremă mai constată că, întrucât Direcția Națională Anticorupție are o structură organizatorică de sine-stătătoare, subunitățile acestei structuri nefiind arondate instanțelor precum celelalte unități de parchet din cadrul Ministerului Public (parchete de pe lângă curți de apel, tribunale și judecătorii), ipoteza avută în vedere de legiuitor la instituirea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în cauzele în care sunt părți procurorii acestei instituții.

Situația procurorilor din această structură este total diferită de cea a celor care funcționează în parchetele de drept comun, organizate pe lângă instanțe, neputându-se aprecia că reclamanții din prezenta cauză nu pot formula cereri de chemare în judecată la instanțe din circumscripția Curții de Apel Brașov. Ceea ce interesează este calitatea părților vizată de lege (salariați în cadrul parchetului de pe lângă instanță, ceea ce nu este cazul D.N.A.), iar nu raza de desfășurare a activității.

Cum reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul structurii teritoriale Brașov a Direcției Naționale Anticorupție, competența teritorială nu poate fi determinată în condițiile dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nu pot fi reținute nici prevederile art. 127 alin. (2), alin. (2

) C. proc. civ., întrucât acestea se referă la cereri introduse împotriva unei instanțe de judecată, iar nu împotriva unei unități de parchet.

Este de necontestat că enumerarea categoriilor de persoane în considerarea calității cărora a fost edictată norma (judecători, procurori, asistenți judiciari, grefieri) este de strictă interpretare și aplicare, astfel încât acestea nu se aplică altor categorii de persoane, precum celor care funcționează într-o structură din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar care nu este unitate de parchet de pe lângă o instanță.

Prin urmare, se impune a se reține faptul că, pentru procurorul care nu funcționează la parchetul de pe lângă instanța competentă și nici la parchetul de pe lângă instanța superioară celei competente să soluționeze cauza, competența aparține instanței/tribunalului de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 266 și ale art. 269 alin. (2) Codul muncii.

Astfel, conform dispozițiilor art. 266 Codul muncii:

"Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit dispozițiilor art. 269 Codul muncii: alin. (1) "Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal". (2) "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Cum, în speță, reclamanții își desfășoară efectiv activitatea în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține Tribunalului Brașov, ca instanță de la locul de muncă al reclamanților.

Prin urmare, în mod corect a reținut Tribunalul Dâmbovița că nu este competent teritorial să soluționeze cererea reclamanților, întrucât aceștia din urmă nu aveau nici dreptul și nici obligația să sesizeze o instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.