ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1048/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la 19.01.2023 sub nr. x/2023, reclamantele A. și B., împreună cu alți reclamanți, au chemat în judecată pe pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să le plătească drepturile salariale incluzând sporurile și indemnizațiile aferente, prin plata unei sume compensatorii, conform art. 38 alin. (6

1

)

din Legea nr. 153/2017, reprezentând diferența dintre venitul lunar la care sunt îndreptățiți în urma recalculării indemnizației de încadrare prin raportarea la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și venitul lunar plătit efectiv, pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată și pentru viitor, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, până la o nouă modificare legislativă, actualizată cu rata inflației la data plății efective, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă drepturilor salariale restante, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 964/11.05.2023, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei soluții, a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ci dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 94-95 C. proc. civ., în virtutea cărora reclamanții puteau alege între tribunalele în circumscripția cărora își aveau domiciliul sau reședința, însă niciunul dintre ei nu a dovedit o astfel de legătură cu circumscripția Tribunalului Dâmbovița.

Astfel învestit, prin încheierea din 10.10.2023, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus disjungerea cauzei cu privire la reclamanții care nu aveau domiciliul/reședința în București și formarea unor dosare noi, context în care cererea privind pe reclamantele A. și B. a fost înregistrată sub nr. x/2023 pe rolul aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 24/09.01.2024, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a pronunța această sentință, a reținut incidența dispozițiilor art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 269 din Codul muncii, în forma în vigoare la data învestirii instanței, precum și faptul că domiciliul reclamantelor este în județul Gorj și nu s-a probat o reședință a acestora în circumscripția Tribunalului București.

La rândul său, Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a pronunțat sentința nr. 920/16.04.2024, prin care a dispus disjungerea cauzei cu privire la reclamanta A., iar față de cererea formulată de reclamanta B. a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivarea acestei sentințe, a evocat dispozițiile art. art. 269 din Codul muncii și a reținut că acestea prevăd o competență alternativă, fiind derogatorii de la dreptul comun, scopul acestei reglementări fiind facilitarea accesului la justiție al reclamantului, astfel că, sub aspect procesual, trebuie interpretate în sensul că domiciliul reprezintă locuința în fapt a acestuia. A mai stabilit că, în cauză, la data sesizării instanței, locul de muncă al reclamantei B. era în București și, având un program de lucru normal de 8 ore, este evident că aceasta locuia efectiv în circumscripția Tribunalului București, care este astfel instanța competentă teritorial.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ. și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

Între părți s-a declanșat un litigiu asimilat celor de muncă, iar reclamanta, având calitatea de grefier, a învestit Tribunalul Dâmbovița cu o acțiune comună, formulată împreună cu ceilalți reclamanți, îndeplinind funcția de personal auxiliar (grefieri) și conex la Direcția de Investigarea a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală la data sesizării instanței.

Articolul 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede că "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Este adevărat că, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor, însă sintagma "se aplică în mod corespunzător" vizează desfășurarea activității în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța arătată la art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 78/2016, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este o structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, care își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și având sediul în municipiul București, astfel că ipoteza avută în vedere la instituirea art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în cauza de față.

Pe de altă parte, potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.", iar potrivit alin. (2

1

) al aceluiași articol, aceste dispoziții, împreună cu cele ale alin. (1), se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Față de aceste dispoziții, Înalta Curte reține că nu poate fi determinată competența teritorială nici în temeiul art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ., întrucât nicio instanță nu are calitate de pârâtă în dosar, ci o unitate de parchet, respectiv Direcția de Investigarea a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită în cauză conform dreptului comun, respectiv, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data demarării procesului, și ar reveni instanței de la domiciliul sau reședința reclamantei.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, concluzia care se impune este cea a incidenței în speță a unor norme de competență teritorială alternativă, de ordine privată, acestea nereglementând și nestatuând o competență teritorială exclusivă. Astfel, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu, în acest sens fiind dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Așadar, Tribunalul Dâmbovița nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opuneau dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., astfel că se impunea să rămână învestit cu soluționarea cauzei, devenind astfel singura instanță competentă să judece litigiul în prim grad de jurisdicție.

Față de considerentele anterior expuse, în aplicarea art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2024.