ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 683/2025

Ședința publică din data de 15 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 250

2

rap. la art. 250

1

alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituită prin Ordonanța din data de 24 decembrie 2019, emisă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, pusă în aplicare prin procesul-verbal aferent din data de 14.01.2020, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A. până la concurența sumei de 239.400 RON.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, procedând la verificarea măsurilor asigurătorii potrivit art. 250

2

din C. proc. pen., instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele:

I) Condițiile formale țin de legalitate și privesc:

a) existența unui proces penal în curs, indiferent de faza în care se află cauza: urmărire penală, cameră preliminară sau judecată. Este conturată astfel o bază factuală adecvată, desprinsă din probele administrate, în raport cu care autoritatea judiciară competentă va extrage exigențele substanțiale ale măsurii asigurătorii.

În acest context și cât timp luarea măsurilor asigurătorii și verificarea lor ulterioară nu echivalează cu o acuzație în materie penală, date fiind natura și finalitatea acestora în procesul penal, Curtea a subliniat că o asemenea bază factuală nu trebuie să se ridice la gradul de claritate și de precizie pe care îl reclamă o hotărâre dată asupra fondului cauzei.

b) respectarea normelor de competență, a celor privind compunerea completului de judecată și a procedurii prescrise de art. 249 alin. (1) teza I din C. proc. pen.

c) distribuirea măsurii asiguratorii pe bunurile suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau ale altor persoane, cu respectarea distincțiilor operate de art. 249 alin. (3), (4) și (5) din C. proc. pen. și a excepțiilor prevăzute de art. 249 alin. (8) din C. proc. pen.

II) Condițiile substanțiale țin de temeinicie și impun un triplu test: de necesitate, de oportunitate și de proporționalitate.

a) Testul de necesitate este conectat la cauza și la scopul măsurilor asigurătorii.

De la această regulă, C. proc. pen. (art. 249 alin. (4)

1

și 7) și anumite legi speciale (între care și Legea nr. 241/2005 în art. 11) prevăd, prin excepție, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii.

În aceste cazuri de excepție, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii nu este supusă aprecierii organelor judiciare, ci decurge direct din lege, fiind justificată fie de finalitatea acestor măsuri, fie de natura și gravitatea infracțiunilor, fie de consecințele acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecți pasivi [în același sens, a se vedea: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, încheierea nr. 735/2 septembrie 2021 (nepublicată)]. Cu alte cuvinte, în ipotezele de excepție, necesitatea măsurilor asiguratorii a fost deja edictată de legiuitor, iar autorităților judiciare le rămâne să evalueze doar oportunitatea și proporționalitatea acestora.

b) Testul de oportunitate este liantul între necesitate și proporționalitate, fiind solid legat de cele două, și imprimă posibilitatea recurgerii la mijloace alternative. Acest test depinde în mod esențial de conduita și implicarea destinatarului măsurii asiguratorii în procedurile penale care îl vizează. Astfel, acesta dispune de anumite opțiuni de care autoritățile judiciare vor ține cont. Asemenea opțiuni pot fi exprimate, cu titlu de exemplu, atunci când, în mod voluntar, cel în cauză alege să repare total sau parțial prejudiciul reclamat; consemnează la dispoziția organelor judiciare suma vehiculată; ori indică un anumit bun, cu valoare concurentă, care să fie sechestrat, evitând în acest fel instituirea unui sechestru asupra tuturor bunurilor sale.

c) Testul de proporționalitate asigură justul echilibru între restrângerea dreptului de proprietate al persoanei și scopul legitim urmărit odată cu impunerea măsurilor asiguratorii. El pretinde luarea în considerare în special a valorilor implicate în cauză, însemnând valoarea prejudiciului sau a bunurilor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea persoanei în cauză, valoarea patrimoniului de care aceasta dispune (a se vedea, în acest sens: Curtea Constituțională, Decizia nr. 10/2016, pct. 14). Totodată, acest test imprimă organului judiciar obligativitatea examinării, cu prilejul verificărilor periodice efectuate potrivit art. 250

2

din C. proc. pen., inclusiv a termenului rezonabil al măsurilor asiguratorii.

Cu privire la situația inculpatului A., Curtea a observat că prin ordonanța din 24 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, a dispus luarea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurența sumei de 239.400 RON.

Din maniera în care este redactată ordonanța procurorului, sechestrul a fost instituit în vederea garantării reparării pagubelor presupus cauzate părții civile ANAF, prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, de care este acuzat inculpatul și care formează obiectul judecății.

În baza acestei ordonanțe, prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2020 s-a aplicat sechestrul asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurența sumei de 239.400 RON.

Cum nu a identificat vreo problemă de nelegalitate a ordonanței procurorului din 24 decembrie 2019 și nici a încheierilor ulterioare de menținere a măsurii asiguratorii în privința inculpatului, Curtea de Apel Târgu-Mureș a cercetat în particular testul de proporționalitate, care, așa cum a subliniat mai sus, impune autorității judiciare, între altele, obligativitatea examinării termenului rezonabil al măsurii reale. Din această perspectivă, instanța a analizat dacă în raport cu data impunerii sechestrului asigurător, complexitatea cauzei, evoluția procedurilor penale și conduita procesuală a subiecților implicați, măsura de indisponibilizare luată față de inculpat nu a ajuns la o asemenea întindere în timp, care să compromită finalitatea firească a acesteia și, implicit, să devină o ingerință disproporționată în exercitarea dreptului de proprietate a celor vizați.

În raport cu criteriile precizate, Curtea a considerat că indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile și imobile încă din 24 decembrie 2019, adică de aproape 6 ani, depășește cu mult pragul unui termen rezonabil, fiind o măsură excesivă, de natură să pericliteze dreptul de proprietate al inculpatului, câtă vreme deciziile acestuia asupra modificărilor patrimoniale sunt prohibite de aproape 6 ani prin măsura asiguratorie în discuție.

Curtea a reținut că se poate susține că pricina este complexă, implicând un vast probatoriu și paguba însumată reclamată în cauză, este una relativ mare. Cu toate acestea, instanța a apreciat că oricât de complexă este cauza și oricât de întins ar fi prejudiciul, cele două elemente nu pot să fie decisive pentru o menținere în continuare a măsurii asiguratorii, mai ales că de la data presupuselor fapte de evaziune fiscală (septembrie 2012 - iunie 2013) au trecut mai mult de 12 ani, că de la data sesizării inițiale a instanței cu rechizitoriul (05 iunie 2020) s-au scurs peste 5 ani, iar cauza se află în rejudecare în apel, în urma admiterii recursului în casație de către ÎCCJ.

În considerarea ideilor enunțate, din pricina factorului timp - exprimat în egală măsură atât în durata măsurii asiguratorii - aproape 6 ani, cât și în perioada scursă de la data presupusei fapte penale - mai mult de 12 ani, instanța a apreciat că, la acest moment procesual, menținerea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea inculpatului, motivată doar de aceleași temeiuri grefate pe complexitatea cauzei, pe dimensiunea prejudiciului și pe dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, riscă să transforme o măsură procesuală vremelnică într-una sine die, fapt inadmisibil.

Împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020, a formulat contestație partea civilă ANAF-DGRFP Brașov AJFP Mureș prin care a solicitat admiterea contestației formulate, desființarea hotărârii instanței și, pronunțând o nouă hotărâre, mentinerea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A..

Prin Ordonanța din 24 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, a dispus luarea măsurii asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurența sumei de 239.400 RON, în vederea garantării reparării pagubelor presupus cauzate părții civile A.N.A.F., prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, de care era acuzat inculpatul și care formează obiectul judecății. În baza acestei ordonanțe, prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2020 s-a aplicat sechestrul asigurator asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurența sumei de 239.400 RON.

În susținerea contestației, a fost învederat faptul că potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Totodată, s-a apreciat că nu se poate face abstracție de specificul cauzei, respectiv faptul că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală instituirea măsurilor asigurătorii are caracter obligatoriu, astfel încât acestea se pot dispune și din oficiu, nu doar la cererea părții civile.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2020*/a1, fiind repartizat aleatoriu, în sistem informatizat, Completului C1, pentru termenul de judecată din data de 15 octombrie 2025, dată la care au avut loc și dezbaterile când apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A. a solicitat respingerea contestației formulate de către partea civilă ANAF și menținerea încheierii pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, apreciind că, în mod corect, instanța a reținut că indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile și imobile, pentru o perioadă de aproximativ șase ani, depășește pragul unui termen rezonabil, reprezentând o măsură excesivă de natură să pericliteze dreptul de proprietate al inculpatului A., iar Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii din data de 23 septembrie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș și menținerea măsurii asigurătorii dispuse în cauză în vederea garantării unei bune înfăptuiri a justiției și păstrării echilibrului între drepturile inculpatului și cele ale părții civile, între interesul public și cel privat.

Examinând contestația formulată, prin raportare la actele și lucrările dosarului, la criticile formulate și la dispozițiile legale incidente în cauză, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiției și a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății, sub aspectul subzistenței temeiurilor care au determinat luarea și menținerea măsurilor asigurătorii, Înalta Curte apreciază contestația formulată ca fiind întemeiată.

Dispoziții legale aplicabile

Potrivit art. 250

2

din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, după caz, instanța de judecată verifică periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și art. 250

1

din C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.

Conform art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016), Curtea Constituțională a reținut că "instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă".

Totodată, prin Decizia nr. 435 din 24 septembrie 2024 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 16 ianuaie 2025), Curtea Constituțională a reținut că "măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a bloca orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei alte persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile, activități ce pot consta, astfel cum s-a precizat anterior, în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor vizate.

Prin Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursul în interesul legii, instanța supremă a reținut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Condiția rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)".

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menținută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura prin durata și scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008).

Măsurile asigurătorii au fost definite de doctrină ca fiind măsuri procesuale care constau în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal, a bunurilor unor persoane, pentru ca acestea să nu le înstrăineze până la sfârșitul procesului penal și să devină insolvabile.

În acest context, Curtea Constituțională în paragraful 23 din Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 276 din 12 aprilie 2016, a reținut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile și imobile prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei și nu aduce atingere substanței acestuia.

În cauză, prin Ordonanța din 24 decembrie 2019, emisă în dosarul nr. x/2017, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, a dispus, în baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale raportat la art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., art. 251 și art. 252 din C. proc. pen., luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurența sumei de 239.400 RON (sumă care reprezintă prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005). Scopul instituirii sechestrului de către procuror a fost acela în vederea garantării reparării pagubei produse, prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, de care este acuzat inculpatul A..

Măsura sechestrului asigurator dispus asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A., până la concurența sumei de 239.400 RON, aplicată prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2020, a fost menținută succesiv prin sentința penală nr. x din 17 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Mureș și ulterior, prin decizia penală nr. 440/A din 19.09.2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020, care a fost casată, în parte, și trimisă cauza la Curtea de Apel Târgu Mureș, în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul A., ca urmare a admiterii recursului în casație declarat de inculpatul A..

Indisponibilizarea bunurilor supuse sechestrului presupune că, odată luată măsura asigurătorie, inculpatul nu mai poate înstrăina sau greva bunurile.

Astfel, din analiza modului de redactare al art. 249 din C. proc. pen. rezultă că, în general, luarea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organului judiciar, dar există și situații în care s-a prevăzut, cu titlu de excepție, caracterul obligatoriu al dispunerii acestora, având în vedere natura faptelor comise ori consecințele lor asupra subiecților pasivi.

Raportând aceste norme legale la cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că acestea își găsesc aplicabilitate în prezentul dosar, al cărui obiect îl reprezintă infracțiunile de evaziune fiscală. Potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, se prevede că: "În cazul în care se efectuează acte de urmărire penală pentru evaziune fiscală, organul de urmărire penală este obligat să dispună măsuri asigurătorii...‘‘, pentru recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat.

În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanța de judecată din perspectiva dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporționalități între restrângerea dreptului de proprietate și scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii.

În plus, se reține că analiza existenței justului echilibru între cerințele interesului general al comunității și cerința de a proteja drepturile fundamentale ale persoanei, se realizează și din perspectiva criteriilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției proprietății și a dreptului la un proces echitabil, prin raportare la durata procedurii, complexitatea ridicată a cauzei, la conduita acuzaților și a autorităților judiciare, dar și a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării, precum și a intervalului de timp în care acestea s-au aflat sub puterea sechestrului.

Totodată, având în vedere scopul măsurii asigurătorii instituite, precum și suspiciunile care planează asupra inculpatului cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, Înalta Curte apreciază că menținerea măsurii asigurătorii este proporțională cu scopul urmărit, respectiv în vederea garantării reparării pagubelor presupus cauzate părții civile A.N.A.F., precum și oportună și necesară pentru evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiunea dedusă judecății în patrimoniul părții civile, astfel încât nu se poate discuta despre o sarcină excesivă sau despre o încălcare a dispozițiilor de nivel convențional, constituțional și legal care protejează dreptul de proprietate. De altfel, măsura are un caracter temporar de împiedicare a înstrăinării bunurilor, astfel încât să poată fi asigurat scopul pentru care măsura a fost dispusă, prin luarea acesteia, fiind restricționat doar dreptul de dispoziție asupra bunurilor mobile și imobile (jus abutendi), iar nu și celelalte prerogative ale dreptului de proprietate, acesta fiind pe mai departe titular al acestor prerogative.

În cauză, durata măsurilor asigurătorii (aproximativ 6 ani) nu aduce atingere exigențelor CEDO.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, raportat la complexitatea cauzei, dar și la stadiul procedurii judiciare (care, deși se află în al doilea ciclu procesual, cauza fiind trimisă spre rejudecare de către Înalta Curte în recursul în casație declarat de inculpatul A. la Curtea de Apel Târgu Mureș, în vederea rejudecării apelului său), nu poate fi considerată depășită durata rezonabilă a măsurii. Se constată că de la pronunțarea deciziei până la casarea sa prin intermediul recursului în casație, cale extraordinară de atac, cauza a fost considerată soluționată definitiv. Ca urmare, termenul curs ulterior deciziei definitive, până la casarea sa nu este util calculului duratei rezonabile a măsurii asigurătorii, chiar dacă aceasta a subzistat în acest interval ce aparține fazei executării (măsura putea fi supusă executării, inclusiv silite) și care se plasează în timp după epuizarea procesului penal prin soluționarea definitivă a acțiunilor penale și civile.

Astfel, se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, din perspectiva caracterului necesar al măsurii asiguratorii, dispuse pentru a servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiunea presupus a fi comisă, valoarea considerabilă a prejudiciului presupus cauzat și natura acuzației aduse inculpatului, se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului și interesul personal constând în exercitarea neîngrădită a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate și nu depășesc efectele necesare ale unei astfel de măsuri (a se vedea în vedere cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017, precum și decizia nr. 36 din 24 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Penal 2-2023, în dosarul nr. x/2023, decizia nr. 79 din 05 februarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022 și decizia nr. 91 din 11 februarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018, în care s-au menținut măsurile sechestrului asigurător pe o durată de aproximativ 6 ani, respectiv 9 ani).

Drept urmare, în contextul factual al cauzei, întrucât nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii sechestrului asigurător, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că măsura este necesară și proporțională cu scopul urmărit și se impune menținerea în continuare a acesteia, în interesul bunei înfăptuiri a justiției, având în vedere și împrejurarea că nu au fost indicate aspecte noi, esențiale, care să justifice o altă soluție.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. va admite contestația formulată de partea civilă ANAF-DGRFP Brașov AJFP Mureș împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Va desființa încheierea contestată și, rejudecând:

Va menține măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanța din data de 24 decembrie 2019, emisă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, pusă în aplicare prin procesul-verbal aferent din data de 14.01.2020, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A. până la concurența sumei de 239.400 RON.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 377 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de partea civilă ANAF-DGRFP Brașov AJFP Mureș împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Desființează încheierea contestată și, rejudecând:

Menține măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanța din data de 24 decembrie 2019, emisă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, pusă în aplicare prin procesul-verbal aferent din data de 14.01.2020, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A. până la concurența sumei de 239.400 RON.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 377 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2025.