ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 193/2025

Ședința publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17.10.2023, sub nr. x/2023 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii de soluționare a cererii de plată, stabilirea unui termen de 10 zile lucrătoare de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economice pe zi de întârziere conducătorului F.G.A., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 554/2004 și cele ale Legii nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 91/2024 din 20 martie 2024, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Galați a redat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 și a reținut că demersul reclamantului A. vizează nesoluționarea de către pârât a cererii de plată pe care a formulat-o, respectiv neemiterea deciziei de soluționare.

Prima instanța sesizată a mai reținut că, raportat la obiectul cererii deduse judecății, nu este incidentă norma de competență de la art. 13 din Legea nr. 213/2015, care presupune existența unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

A apreciat instanța de trimitere că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților este una civilă - drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între o persoană vătămată în drepturi și o autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător.

Prin urmare, instanța a constatat că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu aceea specifică contenciosului administrativ.

Raportându-se la dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., Curtea de Apel Galați a declinat competența de soluționare a cauzei către Judecătoria Sectorului 2 București.

La data de 16 aprilie 2024 cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2023.

Prin sentința civilă nr. 8930 din 13 iunie 2024, Judecătoria Sectorului 2 București, raportându-se la obiectul judecății, respectiv o obligație de a face cu caracter patrimonial și cu valoarea dreptului de creanță pretins prin cererea de plată, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub același nr. de dosar.

Prin sentința civilă nr. 2141/2024 din 6 septembrie 2024, Tribunalul București, apreciind că acțiunea reclamantului vizează o obligație de a face neevaluabilă în bani, respectiv pretinsa obligație a pârâtului de a răspunde cererii ce i-a fost adresată într-un termen rezonabil, în baza art. 130 alin. (2) și art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ., a declinat competența în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Curții de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 94 din 4 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca inadmisibil regulatorul de competență.

Pentru a dispune în acest sens s-a reținut, în esență, că în cauza de față se pune problema unei analize asupra existenței, întinderii și consecințelor nerespectării unei obligații administrative, analiză care trebuie realizată după regulile Legii nr. 554/2004 de către instanțele de contencios administrativ.

Pe de altă parte, a reținut că Fondul de Garantare a Asiguraților este o autoritate centrală, aspect care, în opinia Curții de Apel București, ar atrage competența secției de contencios administrativ a Curții de Apel Galați. Întrucât în cauză nu a putut realiza direct această trimitere/declinare, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibil regulatorul de competență, a trimis cauza către Tribunalul București, secția a VI-a pentru ca aceasta să constate conflictul de competență în raport cu Curtea de Apel Galați.

Urmare a acestei soluții, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3217/2024 din 29 noiembrie 2024, a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul de competență și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 13 decembrie 2024.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele trei instanțe - Curtea de Apel Galați, Tribunalul București și Judecătoria Sectorului 2 București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele trei instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Constatând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pentru următoarele considerente:

Instanțele aflate în conflict au apreciat diferit natura cererii de chemare în judecată formulate de reclamant vizând obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de soluționare a cererii de plată. Astfel, Curtea de Apel Galați a reținut că litigiul intră în sfera de competență procesuală pur civilă, în vreme ce Curtea de Apel București a stabilit că litigiul este unul de contencios administrativ, fiind guvernat de Legea nr. 554/2004.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte notează că natura juridică a pretențiilor reclamantului solicitate prin cererea de plată înregistrată la Fondul de garantare este una civilă, despăgubirile solicitate având ca premisă dispozițiile contractului de asigurare aplicabile ca urmare a producerii riscului asigurat.

Consecutiv, observă Înalta Curte că raportul juridic litigios nu este un raport între reclamant, în calitate de persoană vătămată în drepturi și pârâtă, în calitate de autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile normele de competență specifice contenciosului administrativ, ci normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, temei de drept pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv civil patrimonial, iar decizia Fondului privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

Cu alte cuvinte, între creditorii de asigurări, titulari ai cererii de despăgubire sau de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților nu se naște un raport juridic distinct de cel care exista între creditorul de asigurări și asigurătorul debitor; creanțele de asigurare derivă din raporturi juridice care sunt și continuă să fie raporturi juridice civile.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susținută de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

Nici faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, judecătorul restabilește calificarea juridică exactă a actelor juridice deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege invocat de parte, conform art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

În egală măsură, reține instanța supremă că dreptul ce se urmărește a fi protejat este unul patrimonial, evaluarea obiectului litigiului fiind făcută în cuprinsul cererii de plată adresată de către reclamant pârâtului, la valoarea de 743.800 RON.

În circumstanțele evocate, Înalta Curte reține că sunt incidente prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., potrivit cărora competența de soluționare aparține judecătoriei în cazul cererilor evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din același act normativ, conform cărora tribunalul judecă, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, secția a VI-a civilă, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2025.