ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2558/2023

Ședința publică din data de 5 decembrie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 554/2004 și Legii nr. 213/2015.

În considerentele acestei sentințe, curtea de apel a reținut că obiectul cererii îl constituie obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a solicitării reclamantului, iar conform prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, din rațiuni de simetrie juridică și caracter unitar al procedurii de soluționare a cererilor depuse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri din partea F.G.A. se impune soluția aplicării acestui articolul și în ipoteza în care partea solicită obligarea pârâtului la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor solicitate.

Curtea de apel a făcut trimitere și la considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii și s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

Prin urmare, având în vedere că în materia contestației împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de despăgubire sau de plată îndreptate către Fondul de Garantare a Asiguraților, în desfășurarea activității sale de garantare a plății de indemnizații sau despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, instanțele civile de la sediul Fondului au competență materială și teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părți, aceleași reguli de competență aplicându-se, din rațiuni de simetrie, și în cazul refuzului de a soluționa o cerere sau nesoluționării ei în termen rezonabil.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că față de dispozițiile art. 94 C. proc. civ., care reprezintă dreptul comun în ceea ce privește cauzele date în competența de primă instanță judecătoriilor, prezenta cerere nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute în mod limitativ de aceste dispoziții legale.

Astfel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, evaluabil în bani, precum și la valoarea acestuia, instanța a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 95 pct. 1 rap. la art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei revine tribunalului prin aplicarea criteriului valoric pentru determinarea competenței materiale, deoarece utilizând criteriul materiei în care sunt formulate pretențiile deduse judecății, acestea depășesc pragul de 200.000 RON, inclusiv, care permite stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei.

Referitor la cel de-al doilea și al treilea capăt de cerere, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care aceste solicitări are un caracter accesoriu, soluționarea acestora depinzând de dezlegarea dată primului capăt de cerere.

În pronunțarea acestei sentințe, a reținut tribunalul că, deși în cauză nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acțiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, întrucât finalitatea urmărită de reclamant este aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată, iar lipsa de răspuns a F.G.A. este asimilată deciziei de respingere a cererii, o soluție similară într-o ipoteză asemănătoare fiind reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție odată cu pronunțarea Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 în soluționarea recursului în interesul legii.

Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii, adică o obligație de a face, instanța nefiind învestită cu o cerere având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate în cadrul cererii depuse la F.G.A.

Astfel, instanța nu este chemată a stabili modalitatea de soluționare a cererii de despăgubire, ci doar să oblige pârâta să furnizeze un răspuns reclamantului, răspuns care poate fi pozitiv, acordarea de despăgubiri, sau negativ, respingerea cererii de despăgubire.

Prin urmare, patrimoniul reclamantului nu va suferi nicio modificare în urma pronunțării instanțelor în acest litigiu, dreptul de creanță urmând a fi analizat de F.G.A. în cadrul deciziei pe care o va pronunța, adică într-o etapă ulterioară acestui litigiu.

Tribunalul a mai subliniat că dreptul personal ce se solicită a fi valorificat în cadrul acestui dosar este acela de a primi un răspuns din partea unei autorități, concretizat printr-o decizie, iar nu de a primi o sumă de bani. Or, acest drept subiectiv are un caracter personal, fără conținut economic, fapt pentru care cuantumul pretențiilor solicitate pârâtului nu ar putea imprima un caracter patrimonial obligației de a emite decizia.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Deși înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, soluționarea cauzei a fost declinată Judecătoriei Sectorului 2 Bucuresti, cu motivarea că cererea este de competența instanțelor civile și nu a celor de contencios administrativ, această chestiune privind natura litigiului nemaifiind ulterior contestată de către cele două instanțe aflate în conflict.

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Conform prevederilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., "conflictul de competență ivit între două instanțe judecătorești se soluționează de instanța imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict".

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că Judecatoria Sectorului 2 București și Tribunalul București s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză din perspectiva caracterului evaluabil sau nu al litigiului.

S-a reținut de către Judecătoria Sectorului 2 București că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 95 pct. 1 rap. la art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei revine tribunalului prin aplicarea criteriului valoric pentru determinarea competenței materiale, deoarece utilizând criteriul materiei în care sunt formulate pretențiile deduse judecății, acestea depășesc pragul de 200.000 RON, inclusiv, care permite stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei.

De asemenea, judecătoria a constatat că petitele subsidiare de cerere au caracter accesoriu, soluționarea acestora depinzând de dezlegarea dată primului capăt de cerere.

În schimb, Tribunalul București a considerat că acțiunea dedusă judecății este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, întrucât finalitatea urmărită de reclamant este aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată, iar lipsa unui răspuns al F.G.A. este asimilată deciziei de respingere a cererii, o soluție similară fiind reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție odată cu pronunțarea Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 în soluționarea recursului în interesul legii.

Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii, adică o obligație de a face, deoarece instanța nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate în cadrul cererii depuse la F.G.A.

A considerat tribunalul că patrimoniul reclamantului nu va suferi nicio modificare în urma pronunțării instanțelor în acest litigiu, dreptul de creanță urmând a fi analizat de F.G.A. în cadrul deciziei pe care o va pronunța, adică într-o etapă ulterioară acestui litigiu.

În consecință, raportat la dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., - competența materială de soluționare a cauzei revine judecătoriei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectul care a generat declinările succesive de competență ale celor două instanțe civile îl constituie caracterul evaluabil sau nu al cererii deduse judecății, conflictul de competență ivindu-se între Judecatoria Sectorului 2 București și Tribunalul București, secția a VI-a civilă,

Întrucât în cauză, instanța imediat superioară și comună celor două instanțe aflate în conflict este Curtea de Apel București, în mod corect, prin sentința civilă nr. 1225/2023 din 17 mai 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost înaintat dosarul în vederea emiterii regulatorului de competență.

Față de cele anterior arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a conflictului de competență în favoarea Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină în favoarea Curții de Apel București, secția a V-a civilă soluționarea conflictului de competență.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2023.