ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 803/2023

HOTĂRÂRE

04.04.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 803/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 4 aprilie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.04.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce urmează se pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate de către reclamanți conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015; stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere.; aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 1673 din 03.10.2022, Curtea de Apel București, secția a IXI-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021) sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în situația în care refuzul administrativ al pârâtei Fondul de Garantare a Asiguraților de soluționare a cererii de plată a reclamanților îmbracă forma tăcerii administrației, în accepțiunea dispozițiilor din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei la soluționarea cererii de plată formulată de creditorul de asigurare.

Totodată, a mai reținut instanța că pot fi aplicate speței, mutatis mutandis, dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii, astfel reținând că, pentru rațiuni de simetrie, se impune ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că intenția legiuitorului de modificare integrală a competenței de soluționare a contestațiilor referitoare la activitatea administrativă a Fondului reiese din Expunerea de motive a Legii privind aprobarea O.U.G. nr. 102/2021 care vorbește despre "modificarea căilor de atac din contencios în civil", referindu-se în acest context la "acțiunile, cererile, obiecțiunile, contestațiile" introduse la instanțele judecătorești în temeiul Legii nr. 213/2015.

Din analiza prevederilor art. VI ale O.U.G. nr. 102/2021, instanța a reținut că textul se referă exclusiv la "procedurile administrative", nu și la cele jurisdicționale. În privința acestora din urmă, norma de competență din Legea specială nr. 213/2015 face trimitere expresă la normele de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum prezentul proces a început după data intrării în vigoare a legii noi de procedură, aceasta este de imediată aplicare, numai actele și operațiunile administrative în curs de emitere/efectuare fiind vizate de norma tranzitorie, sub aspectul condițiilor legale și al termenelor valabile la data la care a început procedura administrativă, iar nu în privința căii de atac prevăzute de lege, care se apreciază în funcție de norma de competență în vigoare la data începerii procesului.

Mai mult, însăși cererea de plată a fost depusă la pârât la o dată ulterioară momentului modificărilor legislative intervenite, astfel că și din această perspectivă noile norme procedurale referitoare la competența materială de soluționare a cererii sunt incidente.

Față de aceste considerente, Curtea a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 03.11.2022, sub același număr de dosar, care prin sentința civilă nr. 371/20.02.2023, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență, fiind suspendată judecata cererii conform art. 134 C. proc. civ.

În argumentarea soluției, s-a reținut, în esență, că în cauză nu poate fi incidentă competența reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015, doar ca urmare a unei interpretări extensive, întrucât nu există o decizie de respingere a Fondului de Garantare a Asiguraților, care să facă obiectul contestației, pentru a se atrage competența expresă indicată de legiuitor în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului. De asemenea, acest aspect ar echivala cu o nesocotire a naturii raporturilor juridice născute între părți ca urmare a refuzului unei autorități publice de a răspunde petenților în termenul prevăzut de lege și care impune supunerea acestui refuz unui control de legalitate.

În speță, nu poate fi omis faptul că reclamanții se prevalează inclusiv de prevederile Legii nr. 554/2004, respectiv de faptul că F.G.A. avea obligația de a comunica deciziile într-un termen de 30 zile de la 21.10.2021, însă pe lângă faptul că nu au primit un răspuns până în prezent, nu li s-a comunicat nici măcar numărul de înregistrare a cererii.

Mai mult decât atât, reclamanții indică în mod expres în cuprinsul acțiunii faptul că își întemeiază cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 27.02.2023, sub numărul x/2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, în limitele sesizării, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte reține că în cauză conflictul privește competența materială de soluționare a litigiului.

Apariția conflictului negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Ipoteza reglementată de dispozițiile legale sus citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înțelege să raspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauza dedusă judecății însă, reclamanții invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților.

Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reține că, deși legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona, pe de o parte, că cererea ar aparține materiei contenciosului administrativ, ori, pe de altă parte, că atare conduită a pârâtului de a nu răspunde ar putea rămâne în afara controlului jurisdicțional.

Referitor la natura juridică a pretențiilor din cuprinsul cererii introductive, aceasta este una de drept civil, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susținută de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

În ceea ce privește instanța competentă, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competența instanțelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraților de a soluționa atât contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației.

Astfel, potrivit Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ. (…)".

Așadar, pentru identitate de rațiune și egalitate de tratament juridic, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea, manifestat prin lipsa oricărui răspuns, să poată fi formulată contestație, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, potrivit regulilor prevăzute la art. 13 alin. (5) si respectiv alin. (5

) din Legea nr. 213/2015.

Nici faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, judecătorul restabilește calificarea juridică exactă a actelor juridice deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege invocat de parte, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., procedura prealabilă cu pârâta având o natură administrativă necontencioasă.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, precum și a principiului simetriei actelor juridice, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, căruia i se va trimite dosarul spre soluționare.