ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 373/2023

HOTĂRÂRE

21.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 373/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 27.04.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților:

- să se dispună obligarea pârâtului la emiterea Deciziei de soluționare a cererii de plată înregistrată de relamanți în data de 24.11.2021;

- să se stabilească un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia, sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere;

- în caz de neexecutare, să fie obligat pârâtul la plata unor penalități de 1% din sumele cuprinse în decizia civilă nr. 1975/15.11.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Curtea de Apel București din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la executare;

- tot în caz de neexecutare, aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului F.G.A., cu titlu de amendă, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la executare; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În drept, au invocat dispozițiile Legii nr. 554/2004 și ale Legii nr. 213/2015, art. 906 alin. (3) C. proc. civ.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat concluzii scrise prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, solicitând declinarea spre competentă soluționare Curții de Apel București.

La primul termen de judecată din 20 septembrie 2022, instanța a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a rămas în pronunțare asupra excepției.

Prin sentința nr. 84 din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, către Judecătoria Sectorului 2 a Municipiului București.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că, în speță, Legea nr. 213/2015 a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, intrată în vigoare la data de 24.09.2021; la data de 17.09.2021 a fost retrasă autorizația de funcționare a G. S.A. și s-a promovat cererea de deschidere a procedurii de faliment; la data de 24.11.2021, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, reclamanții din prezenta cauză au formulat cererea de plată.

Totodată, evocând art. VI din O.U.G. 102/24.09.2021 și reținând că, în speță, procedura a fost începută la data de 24.11.2021, la momentul formulării cererii de plată de către reclamanți, către Fond, prima instanță de conflict a conchis în sensul că, în speță, se aplică dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021.

A mai arătat că, în fapt, în cauza de față, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate, conform art. 13 alin. (4) din Legea 213/2015; stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 de RON pe fiecare zi de întârziere și aplicarea unei amenzi de 20% pe zi întârziere din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului F.G.A.

De asemenea, evocând dispozițiile art. 13 din Legea 213/2015, Curtea a statuat că, dacă împotriva deciziei de respingere a cererii de despăgubire se poate face contestație, care este de competența exclusivă a instanței civile de la sediul Fondului, așa cum dispune în mod expres art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, în situația în care Comisia nu soluționează în termen legal cererea de despăgubire, este necesar să se stabilească instanța competentă să dispună obligarea pârâtei la soluționarea cererii.

Totodată, a apreciat că, în condițiile în care, prin normele citate, legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii de față, care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de acordare a despăgubirilor, în caz contrar fiind înfrântă voința legiuitorului de a concentra la o singură instanță toate litigiile legate de aplicarea dispozițiilor Legii 213/2015.

În sprijinul acestei interpretări, prima instanță de conflict a făcut trimitere și la argumentele expuse în Decizia Î.C.C.J. nr. IX din 20.03.2006 (pronunțată în recurs în interesul legii), publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006, după cum urmează: "s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, că "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată."

Apreciind că respectivele considerente se aplică mutatis mutandis și în prezenta cauză și evocând dispozițiile art. 94 lit. h) C. proc. civ., potrivit cărora judecătoriile judecă cererile privind obligațiile de a face (în cauză obligația de a emite un act) sau a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, prima instanță de conflict a reținut că obligația în sine, de a emite un act, nu este evaluabilă în bani.

Pentru considerentele învederate, prima instanță de conflict a apreciat că revine Judecătoriei Sectorului 2 a Municipiului București competența de soluționare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la 17 octombrie 2022, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată (din 25.11.2022), instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale de ordine publică și a reținut cauza în pronunțare.

Prin sentința civilă nr. 16785/2022 din 21 decembrie 2022, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții E., D., F., C., B. și A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în favoarea Curții de Apel Suceava. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Suceava și Judecătoria Sectorului 2 București și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că cererea de chemare în judecată se circumscrie unei cereri în contencios administrativ, fiind totodată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Totodată, evocând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cea de a doua instanță de conflict a statuat că, din perspectiva competenței materiale, cererea reclamanților se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004.

De asemenea, constatând că art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, așa cum a fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 prevede că: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", instanța a reținut că nu poate aplica prin analogie aceste prevederi în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare.

Totodată, a mai arătat că, în cauză, această concluzie este și mai evidentă în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ, iar soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă, fără a se putea extinde sfera de competență a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

În încheiere, evocând dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, a doua instanță de conflict a constatat că nu este competentă să soluționeze cauza, deoarece această competență revine curții de apel de la domiciliul reclamanților.

Pe cale de consecință, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, instanță în a cărei circumscripție își au domiciliul reclamanții din prezenta cauză.

Totodată, în considerarea dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Suceava și Judecătoria Sectorului 2 București și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție, care reprezintă instanța imediat superioară și comună acestor două instanțe, în vederea soluționării conflictului de competență astfel ivit.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 31 ianuarie 2023, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Curtea de Apel Suceava și Judecătoria Sectorului 2 București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, iar declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanții, creditori de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, s-au adresat Fondului de Garantare a Asiguraților la 24.11.2021 cu o cerere de plată, în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015. Întrucât, de la data formulării cererilor de plată, Fondul nu a soluționat în nici un fel cererile reclamanților, aceștia s-au adresat instanței în vederea obligării pârâtului F.G.A. la soluționarea cererilor de plată conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Divergența care a dus la crearea prezentului conflict de competență a fost determinată de calificarea diferită dată acțiunii de cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei.

Prin urmare, în stabilirea instanței competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanța creditorilor.

Din analiza art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația insolvabilității sau falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului.

Însă, între creditorii de asigurări și Fond nu se naște un raport juridic distinct de cel originar, concluzia fiind susținută atât de jurisprudența Curții Constituționale a României, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, cât și de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Așadar, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar decizia Fondului privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

În altă ordine de idei, se reține că Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite o decizie de respingere a cererii de plată/de despăgubiri. Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației revin spre competentă soluționare instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare.

Simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

Reținând, așadar, că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Prin urmare, câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ, aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege greșit invocat de parte.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.