ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 459/2023

HOTĂRÂRE

01.03.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 459/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1605 din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În esență, instanța a reținut că, prin O.U.G. nr. 102/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și pentru modificarea altor acte normative, art. 13 alin. (5) a fost modificat astfel: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Astfel cum rezultă din Nota de fundamentare a actului normativ indicat, legiuitorul a apreciat că se impune modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că "asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ.. Modificarea căii de atac din contencios în civil survine ca urmare a solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Ministerul Justiției."

Chiar dacă în prezenta cauză obiectul cererii îl constituie obligarea pârâtului la emiterea deciziei, iar prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, vizează ipoteza unei decizii de respingere a cererii de plată, Curtea a apreciat că, din rațiuni de simetrie juridică, precum și caracterul unitar al procedurii de soluționare a cererilor depuse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri din partea F.G.A., impun soluția aplicării art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și în ipoteza de față, în care partea solicită obligarea pârâtului la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor solicitate.

Instanța a avut în vedere dezlegarea dată, într-o situație similară, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii și s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

A arătat instanța că, în mod similar reglementării din art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 care are în vedere doar ipoteza existenței a unei decizii de respingere a cererii de despăgubire, textul tăcând în privința situației de refuz de emitere decizie din partea F.G.A. sau de neemitere a deciziei într-un termen rezonabil și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, interpretat prin decizia RIL IX/2006 prevedea că "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Instanța supremă a indicat faptul că rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Prin urmare, având în vedere că în materia contestației împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de despăgubire sau de plată îndreptate către Fondul de Garantare a Asiguraților, în desfășurarea activității sale de garantare a plății de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, instanțele civile de la sediul Fondului au competență materială și teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părți, aceleași reguli de competență se vor aplica, din rațiuni de simetrie, și în cazul refuzului de a soluționa o cerere sau nesoluționării ei în termen rezonabil.

Instanța a concluzionat în sensul că opțiunea legiuitorului prin modificarea operată cu privire la sistemul căilor de atac împotriva deciziei de respingere este neechivocă, în favoarea instanței civile, chiar dacă decizia F.G.A. are natura juridică a unui act administrativ tipic sau asimilat, precum în cauza de față. De altfel, nu ar fi prima oară când în situația unui act de natură administrativă se instituie competența specială în favoare unei alte instanțe decât cea de contencios administrativ (art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar cu titlu de exemplu, O.G. nr. 2/2001 în materie contravențională).

Cu privire la aplicarea legii în timp și argumentul pârâtei extras din prevederile art. VI din O.U.G. nr. 102/2021 potrivit cu care "procedurile administrative gestionate de Fondul de garantare a asiguraților pentru plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorilor pentru care a fost deschisă deja procedura de faliment, proceduri care au fost începute anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, rămân supuse legii aplicabile la data începerii acestora", se constată că privesc procedurile administrative și nu cele jurisdicționale.

Articolul 24 C. proc. civ. prevede că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare.

S-a reținut că reclamanții au depus la 18.02.2022 cererea de despăgubire nesoluționată până în prezent de F.G.A., adică după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, la data de 24.09.2021.

În baza art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, Curtea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 671 din 31 ianuarie 2023, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de regulator de competență.

În pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut, cu titlu preliminar, că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Sub acest aspect, instanța a constatat că reclamanta a invocat ca temei juridic, în special, art. 1, raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Mai mult decât atât, reclamanta a menționat în mod expres în cererea introductivă de instanță că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ", a solicitat aplicarea unor măsuri specifice contenciosului administrativ, respectiv, aplicarea unei amenzi pe zi conducătorului unității, aplicarea unor penalități pe zi de întârziere.

Așadar, reclamanta a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, iar instanța este obligată să o respecte, neputând-o modifica, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., iar Curtea de Apel București nu a procedat la aplicarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că nu a recalificat cererea introductivă de instanță.

Or, instanța a apreciat că reclamanta a intentat o acțiune în contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică, sens în care cauza cererii, prin care se înțelege situația de fapt calificată juridic sau, într-o altă exprimare, fundamentul pretenției deduse judecății, nu comportă discuții. Nu în ultimul rând, acțiunea a fost introdusă prin avocat, profesionist al dreptului.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, pârâtul Fondul de garantare a asiguraților se constituie ca persoană juridică de drept public care își exercită atribuțiile și competențele potrivit prevederilor prezentei legi.

Or, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Sub acest aspect, instanța a arătat că pârâtul este o autoritate publică centrală despre care se afirmă că ar fi refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamantei, sens în care ne aflăm în prezența unui litigiu de contencios administrativ, pârâtul fiind o persoană juridică de drept public, integrat în noțiunea de autoritate publică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, textul de lege invocat de către prima instanță - art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speță.

Instanța a mai arătat că aplicarea prin analogie a textului legal antemenționat la prezenta cerere de chemare în judecată, nu are niciun suport legal, iar dacă s-ar valida raționamentul primei instanțe învestite cu soluționarea pricinii s-ar schimba cauza cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este cu putință, întrucât reclamanta este singura îndrituită să determine cauza cererii introductive de instanță.

Este necesar a mai releva că în materie de competență nu se analizează dacă partea are sau nu deschisă calea remediului procedural la care a apelat (o asemenea analiză vizând însăși admisibilitatea acțiunii), instanța fiind ținută să verifice, mai întâi, dacă este competentă să soluționeze pricina prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată pe care a configurat-o reclamanta.

Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., în referire la art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2), instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că prin cererea înregistrată la 27.04.2022 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. unic de dosar x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, au formulat cerere de chemare în judecată, solicitând ca, prin hotărârea pe care o va pronunța instanța, să dispună: obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de plată înregistrată la 04.01.2022; să stabilească un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia, sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere; în caz de neexecutare, să fie obligat pârâtul la plata unor penalități de 1% din sumele cuprinse în sentința civilă nr. 1018/2021, pronunțată la 14 aprilie 2021 de Tribunalul București, secția a VI -a civilă, în dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21 iulie 2021, rămasă definitivă prin decizia nr. 2095/2021 din 22 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la executare; tot în caz de neexecutare, solicită aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului F.G.A., cu titlu de amendă, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la executare.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. Totodată, potrivit aceluiași articol: "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12

; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Se impune a se mai arăta că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12

și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept.

În raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar față de aceasta, nu există rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat. Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație.

De altfel, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006, dată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă, iar premisele sunt identice cu cele din prezenta acțiune.

Mai mult decât atât, deși, potrivit Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată, se impune a se arăta că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, așa cum s-a arătat, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015, competența este determinată potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, inclusiv în situația acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei, moment care îl precedă pe cel reglementat de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.