ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 346/2023

HOTĂRÂRE

16.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 346/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, la data de 31.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care să admită sau să respingă pretențiile solicitate de reclamanți, stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere, aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 554/2004 și ale Legii nr. 213/2015.

Pârâtul, prin întâmpinarea sa, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Suceava și a solicitat declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel București. În motivarea excepției a făcut trimitere la dispozițiile art. 1, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 care acordă competența de soluționare a cauzei exclusiv în sarcina instanțelor de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Analizând această excepție, Curtea a admis-o și a reținut că nu este competentă material să soluționeze cauza întrucât aceasta nu prezintă elementele unui litigiu de contencios administrativ, competența revenind instanței civile, în speță Judecătoriei Sectorului 2 a Municipiului București.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut că reclamanții, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate, conform art. 13 alin. (4) din Legea 213/2015.

Curtea a apreciat că în condițiile în care prin normele arătate legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii formulate în cauză, care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de acordare a despăgubirilor, în caz contrar fiind înfrântă voința legiuitorului de a concentra la o singură instanță toate litigiile legate de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 15685 din 02.12.2022 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București invocată din oficiu de către instanță. A fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, sens în care a fost înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competenta soluționare a regulatorului de competență.

În motivarea soluției s-a reținut că reclamanții au invocat ca temei juridic, în special, dispoziții din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 8 raportat la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 și au menționat în cererea introductivă de instanță că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ", considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică.

Potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților se constituie ca persoană juridică de drept public care își exercită atribuțiile și competențele potrivit acestei legi.

Pârâtul este o autoritate publică centrală despre care se afirmă că a refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamanților, sens în care litigiul este de contencios administrativ, pârâtul fiind persoană juridică de drept public, integrat în noțiunea de autoritate publică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., în referire la art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2), instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Conflictul negativ de competență este generat de interpretarea diferită de către instanțele în conflict a naturii acțiunii formulate în cauză,.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Deși această solicitare prezintă similitudini cu o acțiune în contencios administrativ, în cauză nu sunt întrunite elementele unei astfel de acțiuni având în vedere existența unei legi speciale care protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, respectiv Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de urmat în astfel de situații.

Așadar pentru stabilirea naturii acțiunii în cauza pendinte nu este suficientă constatarea calității de autoritate publică a pârâtei Fondul de Garantare a Asiguraților ci substanța dreptului din care derivă litigiul dedus judecății.

Conform art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, în situația insolvenței asigurătorului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, fondul preluând obligația de plată a indemnizațiilor de asigurare.

O astfel de competență atribuită de legiuitor Fondului de Garantare a Asiguraților nu schimbă natura dreptului creditorului de asigurări ci doar titularul obligației de plată a despăgubirii, raportul juridic de asigurare menținându-se în limitele contractului de asigurare ceea ce exclude soluționarea litigiului de către instanțele de contencios administrativ chiar și în condițiile în care acțiunea vizează un refuz nejustificat de emitere a deciziei de acordare sau de respingere a despăgubirilor.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată, iar împotriva acesteia se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menționat nu a fost emisă motiv pentru care recurenții au formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia.

Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin și argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluționa un recurs în interesul legii legat de determinarea instanței competente în situația în care textul de lege prevede doar instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu și instanța competentă să judece refuzul emiterii dispoziției, Înalta Curte a reținut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reținut instanța supremă, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis și în cauză, astfel că în ceea ce privește obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretențiilor, instanța civilă are competența să soluționeze și această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Față de considerentele reținute, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă.