ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 352/2023

HOTĂRÂRE

16.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 352/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.05.2022 sub nr. x/2022 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL de GARANTARE a ASIGURAȚILOR a solicitat instanței ca, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la F.G.A. în data de 21.10.2021, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca lipsită de interes.

La termenul de judecată din data de 4.10.2022, Curtea a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale.

Prin sentința civilă nr. 1686/04.10.2022 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și declinată competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A. S.A. și pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă.

În motivarea soluției de declinare Curtea a reținut că potrivit art. 13 al Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit competența de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor emise de către Fondul de Garantare a Asiguraților, în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului.

Legea nr. 213/2015 nu stabilește instanța competentă să judece cauzele având ca obiect obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererilor de plată.

Având în vedere necesitatea aplicării unitare a normelor de competență și scopul urmărit de legiuitor în stabilirea instanței competente să soluționeze celelalte litigii generate de textului legal sus-menționat, în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., se impune stabilirea competenței de soluționare a prezentei cauze în favoarea instanței civile.

Conform art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanță, "(…) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști."

Prin raportare la obiectul acțiunii și valoarea acestuia, competența soluționării cauzei revine judecătoriei, în speță Judecătoriei Sectorului 2 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București.

Analizând excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, instanța a admis-o reținând că reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cauza acțiunii neputând fi schimbată, iar pe de altă parte normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi aplicate prin analogie.

În ceea ce privește inaplicabilitatea art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 invocat prin analogie de prima instanță în susținerea soluției de declinare s-a reținut că, în conformitate cu art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010.

Norma de competență menționată, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, privește exclusiv competența de soluționare a contestației împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, iar nu o cerere de obligare a Fondului la soluționarea cererii de plată.

Dispozițiile art. 13 alin. (5) din lege nu pot fi aplicate prin analogie, întrucât normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare, aceeași concluzie fiind impusă și de principiul specialia generalibus derogant, întrucât este în discuție o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, prin care competența de soluționare a contestației împotriva deciziei F.G.A a fost stabilită în favoarea instanțelor civile, așa încât sfera de aplicare a normei și sfera de competență a instanțelor civile nu pot fi extinse la orice cauze ce implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cu alte cuvinte, art. 13 alin. (5) prevede expres atribuirea competenței instanțelor civile de la sediul Fondului și doar în cazul contestației împotriva deciziei de soluționare a cererii de plată, fiind prevăzut așadar limitativ cazul de derogare.

În ceea ce privește cauza acțiunii, instanța constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului F.G.A. la soluționarea de îndată a cererii de plată indicând ca temei juridic dispoziții din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, menționând expres că a formulat o "acțiune în contencios administrativ", considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, pârâtul Fondul de garantare a asiguraților se constituie ca persoană juridică de drept public care își exercită atribuțiile și competențele potrivit prevederilor prezentei legi.

Pe cale de consecință, întrucât pârâtul este o autoritate publică centrală despre care se susține că ar fi refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim pretins de reclamantă, litigiul este de contencios administrativ, competența revenind instanței de contencios administrativ și nu celei de drept comun.

Totodată, determinarea instanței competente se realizează după obiectul și natura pricinii și după rangul autorității publice pârâte, nicidecum după natura dreptului valorificat prin cererea de plată.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu, a declinat competența soluționării prezentei cauze în favoarea Curții de Apel București și, potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competență sens în care a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, spre soluționarea regulatorului de competență, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauză, conflictul negativ de competență a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 și urm. din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea FGA la soluționarea cererii de plată transmise la FGA în data de 21/10/2021, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deși reclamanta indică temeiul de drept al cererii ca fiind legea contenciosului administrativ considerând că solicitarea acesteia se încadrează în acest domeniu, în cauză nu sunt întrunite elementele unei astfel de acțiuni având în vedere existența unei legi speciale care protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, respectiv Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de urmat în astfel de situații.

Așadar pentru stabilirea naturii acțiunii în cauza pendinte trebuie avută în vedere substanța dreptului din care derivă litigiul dedus judecății.

Conform art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, în situația insolvenței asigurătorului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, fondul preluând obligația de plată a indemnizațiilor de asigurare.

O astfel de competență atribuită de legiuitor Fondului de Garantare a Asiguraților nu schimbă natura dreptului creditorului de asigurări ci doar titularul obligației de plată a despăgubirii, raportul juridic de asigurare menținându-se în limitele contractului de asigurare ceea ce exclude soluționarea litigiului de către instanțele de contencios administrativ chiar și în condițiile în care acțiunea vizează un refuz nejustificat de emitere a deciziei de acordare sau de respingere a despăgubirilor.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată, iar împotriva acesteia se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menționat nu a fost emisă motiv pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia.

Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distincă de cea stabilită în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin și argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluționa un recurs în interesul legii legat de determinarea instanței competente în situația în care textul de lege prevede doar instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu și instanța competentă să judece refuzul emiterii dispoziției, Înalta Curte a reținut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reținut instanța supremă, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis și în cauză, astfel că în ceea ce privește obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretențiilor, instanța civilă are competența să soluționeze și această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.