ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 294/2023

HOTĂRÂRE

09.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 294/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise în data de 18.10.2021, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1).Prin sentința civilă nr. 1750 din 11 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că, deși dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților reglementează numai competența de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor solicitate de creditorii de asigurări, aceleași norme trebuie aplicate și în cazul în care cererea de chemare în judecată are ca obiect obligație de a face, solicitându-se obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților să soluționeze cererea de plată. Curtea a reținut că legiuitorul, prin dispozițiile legale evocate, a atribuit raportului juridic o natură civilă.

2.2). La data de 03 noiembrie 2022, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București – secția civilă, iar prin sentința civilă nr. 16076 din 08 decembrie 2022, a admis excepția necompetenței Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu de către instanță, și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în favoarea Curții de Apel București; a constatat ivit conflictul negativ de competență, sens în care a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competenta soluționare a regulatorului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse altor tipuri de litigii, precum cel din speță, întrucât normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare. În cauză, a apreciat concluzia evidentă, în condițiile în care legiuitorul a stabilit cu titlu de excepție competența de soluționare a acestor litigii în favoarea instanțelor civile, deși ele sunt circumscrise sferei contenciosului administrativ. Raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în considerarea calității pârâtului, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din același cod, va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, pentru următoarele considerente:

Cele două instanțe care au generat conflictul negativ de competență au apreciat diferit asupra naturii acțiunii prin care se cere obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii prin care să fie soluționată cererea de plată formulată de un creditor de asigurări și, subsecvent, au statuat în mod diferit asupra incidenței dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în privința acestor acțiuni.

Cererea introductivă privește procedura prealabilă, necontencioasă, însă obligatorie, impusă creditorilor de asigurări de dispozițiile art. 12 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, procedură pe care reclamanta din cauza de față a inițiat-o prin depunerea cererii de plată, dar care nu a fost finalizată la data formulării cererii de chemare în judecată. Înalta Curte apreciază că o cauză de natura celei de față, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a procedurii prealabile, nu poate fi atribuită spre soluționare decât instanței care ar judeca acțiunea principală îndreptată împotriva deciziei, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015. Pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, instanța competentă este instanța civilă, determinată potrivit C. proc. civ.

În primul rând, Înalta Curte nu decelează într-o acțiune de natura celei de față elemente care să o circumscrie contenciosului administrativ, definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. Trebuie reamintit că jurisdicția instanței de contencios administrativ nu este una intuitu personae, calitatea de instituție sau autoritate publică a uneia din părți neatrăgând automat competența instanței de contencios administrativ, care intervine doar în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Ca urmare, în stabilirea instanței competente material, trebuie pornit de la natura juridică a raportului din care derivă creanța creditorului de asigurări, această natură imprimându-se deciziei Fondului și determinând instanța competentă pentru soluționarea acțiunii privind obligația de a face, introdusă de creditorul de asigurări pentru a obliga Fondul la emiterea unei decizii asupra cererii de plată.

Analiza art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 impune concluzia că Fondul de Garantare a Asiguraților intervine numai pentru a asigura plata indemnizațiilor sau despăgubirilor, din disponibilitățile sale, atunci când situația juridică a asigurătorului debitor o cere. Ca urmare, între creditorii de asigurări și Fond nu se naște un raport juridic distinct de cel care exista între creditorul de asigurări și asigurătorul debitor. Conservarea raportului juridic inițial este reflectată și de prevederile art. 12

alin. (5) și (6) din Legea nr. 213/2015, care dispun că, în situația în care este respinsă definitiv cererea de deschidere a procedurii de faliment, evidențele preluate de Fond se restituie asigurătorului și acesta este obligat la plata tuturor sumelor achitate sau suportate de Fond în gestionarea dosarelor de daună.

Aceeași este concluzia dedusă din jurisprudența Curții Constituționale în materia analizată. Astfel, în decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, Curtea a statuat că: "35. Fondul de garantare a asiguraților nu este răspunzător de producerea pagubei și nici succesor în drepturi și obligații al societății de asigurare, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale Fondului de garantare a asiguraților, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul și de aceea plățile făcute de către Fondul de garantare a asiguraților reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia."

O dezlegare similară rezultă și din jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, în decizia nr. 29/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509 din 15 iunie 2020, s-a reținut "Prin urmare, elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Concluzia instanței supreme, raportată la considerentele expuse, este că natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări îndreptățit la indemnizație sau despăgubire este a unui drept subiectiv civil patrimonial, iar natura deciziei Fondului este a unui act juridic civil, întrucât privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări, alături de cele ale contractului de asigurare încheiat cu asigurătorul debitor.

În privința aplicabilității dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, modificate prin O.U.G. nr. 102/2021 cu privire la acțiunile privind obligația de a face, Înalta Curte observă că legiuitorul delegat, la adoptarea ordonanței de urgență, a arătat că noua reglementare vizează transpunerea litigiilor derivate din Legea nr. 213/2015 din competența determinată potrivit reglementărilor de contencios administrativ în competența instanțelor civile, de drept comun. În acest sens, nota de fundamentare care însoțește, în temeiul art. 30 din Legea nr. 24/2000, O.U.G. nr. 102/2021, prevede ca modificări preconizate: " modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ.. (…)". De asemenea, se arată că, drept consecință a "modificării căii de atac din contencios în civil, proiectul de Ordonanță de urgență conține totodată propunerea de reglementare a faptului că acțiunile, cererile, obiecțiunile, contestațiile introduse la instanțele judecătorești în temeiul Legii nr. 213/2015 se taxează cu 200 RON."

Instanțele judecătorești nu pot, deci, ignora voința legiuitorului de modificare integrală a competenței de soluționare a acțiunilor, cererilor, obiecțiunilor, contestațiilor introduse la instanțele judecătorești în temeiul Legii nr. 213/2015. În aceste condiții, se impune ca dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, să fie aplicate tuturor acțiunilor formulate de creditorii de asigurări în legătură cu deciziile emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, atât celor îndreptate împotriva refuzului emiterii deciziilor, cât și celor îndreptate împotriva deciziilor; aceasta înseamnă că, și în cazul primelor acțiuni, competența de soluționare revine instanțelor civile de drept comun, determinate potrivit C. proc. civ.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că instanței civile îi revine competența materială pentru soluționarea cauzei, iar în funcție de criteriile reglementate de norma de procedură civilă, competența revine judecătoriei, întrucât valoarea pentru care a fost formulată solicitarea de obligare la soluționarea cererii de plată nu depășește pragul de 200.000 RON.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, în aplicarea art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Sectorului 2 București.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.