ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 598/2023

Ședința publică din data de 14 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În considerentele acestei sentințe, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, care a intrat în vigoare la data de 24.09.2021, precum și faptul că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constatându-se că, în cauză, nu are relevanță faptul că se critică refuzul nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraților de soluționare a cererii, aceasta fiind asimilată, din punct de vedere al competenței, unui litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ.

Prin urmare, având în vedere data întrării în vigoare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 121/2021, respectiv 24.09.2021 și data introducerii acțiunii, respectiv 04.05.2022, prima instanța a subliniat că art. 13 alin. (5) este aplicabil, astfel cum a fost modificat prin actul normativ anterior menționat.

În cauză, cererea fiind evaluabilă în bani, având o valoare sub 200.000 RON, față de dispozițiile art. 94 pct. k și art. 95 pct. 1, Curtea de Apel București a constatat că revine judecătoriei competența materială de soluționare a litigiului, reținându-se totodată că art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2014 prevede că, din punct de vedere teritorial, sunt competente instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, motiv pentru care s-a stabilit că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă teritorial să judece dosarul pendinte.

În pronunțarea acestei sentințe, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat Legea nr. 554/2004 drept temei juridic, respectiv art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din această lege, menționând în mod expres că s-a formulat o "acțiune în contencios administrativ". Totodată, s-a constatat că reclamanta a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și că a invocat nerespectarea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a obligației de a soluționa cererea de plată potrivit dispozițiilor art. 13-16 din Legea nr. 213/2015.

Cea de-a doua instanță a mai reținut că actul normativ ce face obiectul analizei a fost edictat în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 213/2015 reglementând regimul juridic aplicabil Fondului de Garantare al Asiguraților, autoritate publică administrativă a cărei activitate este stabilită de norme aparținând materiei administrative.

În privința contestațiilor formulate împotriva deciziilor acesteia, plenitudinea de competență în privința soluționării a fost stabilită inițial de legiuitor direct în favoarea curților de apel, conform normei de trimitere din varianta inițială a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, s-a notat că, atât în varianta inițială a textului, cât și în cea modificată, referirea legiuitorului a avut în vedere doar "contestațiile împotriva deciziei de respingere".

Judecătoria Sectorului 2 București a mai reținut că prin norma de competență cuprinsă în art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a dorit să extragă deciziile de respingere emise de Fondul de Garantare din sfera regimului juridic aferent actelor administrative, reglementând contestațiile în competența materială a instanțelor civile.

Cu toate acestea, omisiunea codificării exprese în Legea nr. 213/2015 a regimului juridic aferent și pentru celelalte acte susceptibile de emitere în cadrul procedurii administrative derulate de Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) nu poate fundamenta în mod legal o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 13 alin. (5) de natură să prezume în tăcerea legiuitorului scoaterea tuturor actelor juridice emise de F.G.A. din sfera controlului jurisdicțional de contencios administrativ și înglobarea în bloc în sfera de competență a instanțelor civile.

Prin modificarea operată, însuși legiuitorul a optat pentru extragerea unei categorii restrânse de acte juridice din sfera de aplicare a regimului specific de contencios administrativ.

Astfel, acesta a decis să elimine din sfera actelor de natură administrativă deciziile de respingere motivate pronunțate de F.G.A. apreciindu-le ca fiind acte juridice de natură civilă prin prisma pretențiilor soluționate și susceptibile, astfel, de cenzurare pe calea acțiunilor formulate înaintea instanțelor civile de drept comun.

Prin urmare, s-a reținut existența distincției care trebuie operată între natura juridică pur civilă a pretențiilor solicitate de reclamantă prin cererea înregistrată pe rolul Fondului de Garantare, în noua viziune a legiuitorului, – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, raporturi juridice similare fiind deduse deja analizei judecătoriilor în mod curent, pe de o parte, și natura juridică administrativă a solicitării formulate în cadrul prezentei acțiuni, proprii unui raport de drept administrativ născut între persoana vătămată în drepturile sale și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, în dimensiunea sa negativă potrivit Legii nr. 554/2004, date în prima competență materială cel puțin a tribunalelor.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă, pentru următoarele considerente:

Instanța supremă reține că în cauză conflictul privește competența materială de soluționare a litigiului.

Apariția conflictului negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

1

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Ipoteza reglementată de dispozițiile legale citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înțelege să raspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauza dedusă judecății însă, reclamanta invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților.

Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reține că, deși legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona, pe de o parte, că cererea ar aparține materiei contenciosului administrativ, ori, pe de altă parte, că atare conduită a pârâtului de a nu răspunde ar putea rămâne în afara controlului jurisdicțional.

Referitor la natura juridică a pretențiilor din cuprinsul cererii introductive, aceasta este de drept civil, având ca obiect un drept de creanță izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susținută de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

În ceea ce privește instanța competentă, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competența instanțelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraților de a soluționa atât contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației.

Astfel, potrivit Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ. (…)".

Așadar, pentru identitate de rațiune și egalitate de tratament juridic, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea, manifestat prin lipsa oricărui răspuns, să poată fi formulată contestație, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, potrivit regulilor prevăzute la art. 13 alin. (5) si respectiv alin. (5

1

) din Legea nr. 213/2015.

În cele din urmă, având în vedere că, potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști și, în raport de faptul că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă material și teritorial să soluționeze cauza este Judecătoria Sectorului 2 București – secția Civilă.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă, căreia i se va trimite dosarul spre judecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2023.